ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Asupra recursului de față, din actele dosarului, constată următoarele:

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin cererea completatoare depusă la data de 19 iulie 2017 reclamanții au solicitat, în subsidiar față de capătul principal de cerere privind repunerea părților în situația anterioară adoptării hotărârii din 19.09.2014, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului în cuantum de 154.000 euro, încercat de reclamanți ca urmare a încetării mandatelor de administrator printr-o hotărâre a adunării generale a acționarilor nulă absolut, la care se adaugă dobânda legală de la momentul scadenței și până la plata efectivă, după cum urmează: 114.000 euro reprezentând indemnizația aferentă funcției de administrator și director general neachitată în perioada octombrie 2014 - aprilie 2016 și 40.000 euro reprezentând prejudiciu moral, respectiv câte 20.000 euro pentru fiecare reclamant.

La data de 21 septembrie 2017 D. S.R.L., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. au formulat cerere de intervenție, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată și constatarea inexistenței dreptului reclamanților de a fi repuși în calitatea de administratori ai societății C. S.A.

Prin sentința civilă nr. 671 din 19 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a-VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 au fost respinse excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive, lipsei de interes și excepția prescripției, ca neîntemeiate.

A fost respinsă acțiunea principală formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenienții principali D. S.R.L., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U., ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost admisă cererea de intervenție principală, constatându-se inexistența dreptului reclamanților de a fi repuși în funcția de administratori.

De asemenea, a formulat apel incident pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1842 din 16 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respins apelul formulat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

De asemenea, a fost admis apelul incident formulat de pârâta C. S.A., fiind schimbate considerentele sentinței civile nr. 671 din 19 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a formula cererea de chemare în judecată, cu propriile considerente.

Totodată, s-a luat act că intimata-pârâtă va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Totodată, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greșită a normelor de procedură prevăzute de art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel a reținut că "primește criticile părților reclamante în ceea ce privește această omisiune în exercitarea rolului activ de către prima instanță; cu toate acestea, instanța de apel apreciază că nu se impune anularea sentinței, întrucât calificarea juridică a demersului judiciar nu este de natură a afecta dezlegarea dată în legătură cu cererea completatoare".

S-a învederat că aprecierea curții de apel este rezultatul aplicării greșite/încălcării dispozițiilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ., cu privire la principiul contradictorialității, care obligă instanța de a pune în discuția părților orice chestiune de drept procesual sau substanțial ori de fapt, precum și de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Potrivit recurenților, instanța de apel, deși a recunoscut expres că s-a produs o încălcare a acestui principiu fundamental, totuși, cu aplicarea greșită a art. 14 alin. (5) C. proc. civ., a apreciat că nu s-ar impune anularea hotărârii, întrucât nu s-ar fi produs o vătămare, în contextul în care "nu ar fi de natură să afecteze dezlegarea dată cererii".

Au susținut recurenții că încălcarea principiului contradictorialității atrage automat anularea hotărârii, fără a fi necesară dovedirea unei vătămări, fiind suficientă simpla dovedire a existenței încălcării.

De asemenea, s-a mai arătat că, în pofida a ceea ce a reținut instanța de apel, omisiunea de a pune în discuția părților tipul de răspundere juridică aplicabil reprezintă o chestiune esențială și determinantă în formarea convingerii primei instanțe, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., tribunalul avea obligația de a oferi reclamanților posibilitatea formulării de apărări.

Astfel, prima instanță a reținut că nu sunt incidente dispozițiile legale prevăzute de art. 1.349 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală, ci dispozițiile care reglementează răspunderea contractuală, fără a oferi posibilitatea reclamanților de a combate argumentele privind pretinsa aplicabilitate a acestui tip de răspundere.

S-a concluzionat că prima instanță avea obligația să pună în discuția părților această chestiune, neavând posibilitatea să respingă cererea introductivă, motivat de faptul că temeiul juridic ar fi altul decât cel indicat în susținerea cererii, așa cum greșit s-a procedat în cauză.

În consecință, aprecierea instanței de apel potrivit căreia chestiunea invocată nu ar avea caracter determinant este nelegală.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1.235, art. 1.236 și art. 1.325 C. civ.

S-a arătat că instanța de apel a reținut că "nu poate exista o suprapunere între noțiunea de cauză a actului juridic, ca și condiție de validitate a actului juridic (noțiune de care se prevalează reclamanții) și cauza privită ca și premisă pentru revocarea ad nutum, înțeleasă ca motiv justificat care fundamentează pierderea încrederii administratorilor. Pornind de la aceste observații, Curtea consideră că acțiunea în daune-interese ce face obiectul prezentului litigiu nu poate fi fundamentată, ut singuli, pe efectele juridice de drept comun ale nulității actului juridic (. . . . . . . . . .). Nu în ultimul rând, această concluzie este susținută și de considerentele primei instanțe (...), potrivit cu care voința de revocare a mandatului a reieșit și din hotărârile ulterioare ale adunărilor generale (...) de numire ale altor acționari".

Într-o primă critică recurenții au susținut că mandatul nu a fost revocat, ci a încetat de drept, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, distincția între cele două instituții fiind fundamentală.

În al doilea rând, potrivit recurenților, din interpretarea coroborată a art. 1.235, art. 1.236 și art. 1.325 C. proc. civ., rezultă că, pentru a analiza caracterul just/nejust al cauzei, este necesar ca aceasta să existe. Or, în lipsa actului juridic, nu se pune problema calificării cauzei, întrucât aceasta nu există.

Întrucât hotărârea adunării acționarilor din 19.09.2014 a fost desființată retroactiv ca urmare a constatării nulității absolute a hotărârii prin care s-a dispus atragerea răspunderii civile a recurenților, moment la care a încetat de drept mandatul, iar pe de altă parte faptul că această hotărâre fost desființată, rezultă că, în lipsa actului juridic de încetare a mandatului, cauza nu există, astfel că nu se poate aprecia dacă aceasta este justă.

S-a susținut, în al treilea rând, faptul că "anularea hotărârii AGA din 19.09.2014 a fost dispusă pentru motive de formă, ce țin de organizarea adunării, și în niciun caz pentru motive care ar conduce la concluzia lipsei cauzei" nu prezintă nicio relevanță sub aspectul obligării intimatei la plata despăgubirilor datorate pentru încetarea abuzivă a mandatelor administratorilor prin această hotărâre, în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Relevant este că această hotărâre a adunării acționarilor, prin care s-a dispus abuziv încetarea mandatelor administratorilor, a fost desființată prin hotărâre judecătorească definitivă, de unde rezultă că aprobarea atragerii răspunderii subsemnaților, în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990, care a determinat încetarea mandatelor de administratori, a survenit fără justă cauză.

Potrivit recurenților, hotărârea instanței de apel este nelegală, de vreme ce s-a apreciat că "premisele pentru care instanța a considerat că revocarea a avut loc pentru motive temeinice au constat în aceea că inclusiv hotărârea AGA din 19.09.2014 a fost anulată având la bază culpa reclamanților înșiși, respectiv inacțiunea administratorilor rămași (celor 2) de convocare a adunării generale, reținută prin încheierea 397/30.04.2014), refuzul de a preda registrul, refuzul de a prezida adunarea generală".

Toate aspectele ulterioare hotărârii AGA din 19.09.2014, data încetării fără justă cauză a mandatelor de administrator, astfel cum a fost invocată de intimată, nu prezintă absolut nicio relevanță, neputând constitui argumente în susținerea pretinsei culpe în anularea hotărârii adunării acționarilor.

De asemenea, argumentele privind faptele pretins săvârșite de subsemnații, referitoare la "blocarea posibilității noului C.A. ales prin hotărârea AGA din 19.09.2014 de a prelua conducerea", "interzicerea accesului altor persoane la conturile bancare ale societății" sau "rezilierea contractului de prestări servicii cu firma de pază" sunt nerelevante în raport cu obiectul cererii.

S-a arătat că ceea ce se impune analizat era îndeplinirea/neîndeplinirea condiției privind încetarea fără justă cauză a mandatului administratorilor, respectiv verificarea existenței/inexistenței cauzei actului juridic prin care s-a dispus această măsură.

Or, întrucât cauza este întotdeauna anterioară sau concomitentă momentului încheierii actului, este evident că nu se pot invoca aspecte ulterioare hotărârii adunării acționarilor din 19.09.2014.

Au mai relevat recurenții că aspectele reținute de instanță cu privire la pretinsele abuzuri săvârșite de recurentul A., anterior ținerii adunării generale a acționarilor din data de 19.09.2014, sunt false și oricum irelevante în prezentul cadru procesual în contextul anulării hotărârii adunării generale a acționarilor din 19.09.2014 cu caracter definitiv.

În ceea ce privește așa-zisa "inacțiune de a da curs convocării AGA", se poate constata că reclamanții, în calitate de administratori, au respectat pe deplin toate prevederile legale, acționând cu prudență și bună-credință în scopul respectării drepturilor tuturor acționarilor societății, inclusiv a celor 1.344 acțio-nari ale căror drepturi au fost recunoscute prin sentința penală definitivă nr. 172F/2011.

Potrivit recurenților, adresa nr. x/07.08.2013 nu reprezintă un refuz explicit și nejustificat al consiliului de administrație privind convocarea unei adunări generale la cererea acționarilor, de vreme ce prin aceasta se semnalează nelegalități cu privire la formularea cererii de convocare, indicându-se concret care sunt impedimentele legale pentru care adunarea acționarilor nu poate fi convocată, în condițiile solicitate de D. S.R.L., mai ales că răspunderea pentru legalitatea convocării adunării generale revine exclusiv consiliului de administrație.

S-a arătat, pe de altă parte, că, prin încheierea nr. 165/17.02.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 555/09.07.2014, instanța a respins cererea formulată de D. S.R.L., în temeiul art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, privind autorizarea convocării adunării acționarilor, având aceeași ordine de zi ca cea indicată în adresa nr. x/09.07.2013.

În motivarea soluției s-a reținut că « față de dispozițiile sentinței penale nr. 172F/20U se pune în discuție structura întregului acționariat, cu consecințe asupra validității deciziilor adoptate în adunarea generală », de vreme ce « acționarilor în cauză trebuie să li se confere dreptul de a participa și de a vota în adunarea generala ».

Au concluzionat recurenții că, în condițiile în care chiar instanța prin două încheieri a respins cererea de autorizare a convocării adunării acționarilor, este mai mult decât evident câ nu se poate pune problema existenței unui refuz nejustificat privind convocarea, așa cum nelegal a reținut instanța de apel.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți la 24 martie 2022 sub nr. de dosar x/2022

La data de 5 mai 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata C. S.A. prin care s-a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 23 mai 2022 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenții A. și B..

Prin rezoluția din 23 mai 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 2 noiembrie 2022 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurenții A. și B..

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimata C. S.A., fiind admis în principiu recursul și acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la 8 februarie 2023.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 s-a dispus înlăturarea din citativ a intimaților-intervenienți și s-a încuviințat cererea de amânare în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă, fiind stabilit termen de judecată la 21 iunie 2023.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se invocă încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la principiul contradictorialității.

Recurenții critică raționamentul instanței de apel potrivit căruia, în pofida omisiunii tribunalului de a își exercita rolul activ, prin faptul că nu a pus în discuția părților încadrarea juridică a cererii în despăgubiri, a apreciat că nu se impune anularea sentinței, întrucât nu s-a produs nicio vătămare, calificarea juridică a demersului judiciar nefiind de natură să schimbe dezlegarea dată cererii.

Se susține că prima instanță, respingând acțiunea, a reținut că nu sunt incidente dispozițiile legale prevăzute de art. 1.349 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală, invocate în susținerea cererii, ci dispozițiile care reglementează răspunderea contractuală, fără a oferi posibilitatea reclamanților de a combate argumentele privind pretinsa aplicabilitate a acestui tip de răspundere.

Or, încălcarea principiului contradictorialității atrage automat anularea hotărârii, fără a fi necesară dovedirea unei vătămări, fiind suficientă simpla dovedire a existenței încălcării dispozițiilor legale.

Mai mult, în pofida a ceea ce a reținut instanța de apel, omisiunea de a pune în discuția părților tipul de răspundere juridică aplicabil reprezintă o chestiune esențială și determinantă în formarea convingerii primei instanțe, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., tribunalul avea obligația de a oferi reclamanților posibilitatea formulării de apărări.

Criticile recurenților sunt nefondate.

Pentru invocarea cu succes a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune indicarea dispozițiilor de procedură încălcate și circumstanțele din care rezultă încălcarea acestora.

Nu mai puțin, este necesară și o relevanță a neregularității invocate în economia procesului, relevanță care să constea, în esență, într-o vătămare care să reclame casarea.

În cauză, se constată că prin decizia recurată au fost înlăturate criticile apelanților reclamanți referitoare la încălcarea de către prima instanță a principiului contradictorialității.

Instanța de apel a motivat că, deși judecătorul nu poate schimba temeiul cererii, în sensul de izvor al dreptului invocat, respectiv act sau fapt juridic, acesta nu este ținut de textul de lege indicat în susținerea cererii. Cu alte cuvinte, atunci când faptele expuse în cerere nu se încadrează în textul de lege invocat, instanța are posibilitatea de a pune în discuția părților acest aspect.

Apoi, observând omisiunea tribunalului de a manifesta rol activ prin raportare la prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în legătură cu temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății, instanța de apel a apreciat că nu se impune anularea sentinței, întrucât calificarea juridică a demersului judiciar al reclamanților nu este de natură a afecta dezlegarea dată cererii în despăgubiri.

A argumentat în acest sens că stabilirea răspunderii civile prin raportare la dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu a avut caracter determinant la pronunțarea soluției, prima instanță raportându-se, cu precădere, la analiza justei cauze.

Din cele de mai sus rezultă că, deși tribunalul a apreciat că a fost sesizată cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, iar nu delictuală, instanța de prim control judiciar a reținut că în apel este esențial să se stabilească dacă cercetarea justei cauze de către prima instanță corespunde exigențelor legale.

În egală măsură, a arătat instanța de apel că, raportat la caracterul devolutiv al apelului, părțile exhibând critici explicite în legătură cu calificarea dată cererii de către prima instanță, rezultă că apărările și susținerile reclamanților sunt cercetate nemijlocit de către curtea de apel și, prin urmare, părților li se asigură nemijlocit dreptul la apărare.

Or, instanța apel, în virtutea rolului său devolutiv, reevaluând actele și faptele deduse judecății, prin raportare la probele administrate, a concluzionat că reclamanților li s-a retras votul de încredere din motive întemeiate, culpabile și, prin urmare, că mandatul nu a fost revocat fără justă cauză, astfel încât aceștia să fie îndreptățiți la despăgubiri, cu consecința că prima instanță a exprimat un raționament corect în justificarea soluției pronunțate.

Prin urmare, în contextul în care instanța de apel a stabilit, la rândul său, că mandatul a fost revocat din culpa reclamanților, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, respectiv lipsa justei cauze, rezultă că omisiunea tribunalului de a pune în discuție natura juridică a răspunderii apare ca lipsită de relevanță din perspectiva soluției de respingere a cererii în despăgubiri.

Ca o consecință, în mod judicios a reținut curtea de apel că omisiunea primei instanței de a pune în discuția părților tipul de răspundere aplicabil, în condițiile în care calificarea dată cererii nu a fost determinantă la pronunțarea soluției, nu impune anularea sentinței primei instanțe, întrucât această soluție nu ar putea conduce la o altă dezlegare a cauzei în fond.

În concluzie, curtea de apel, respingând motivul de apel formulat de reclamanți în această privință, nu a încălcat dispozițiile de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, nefiind incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1.235, art. 1.236 și art. 1.325 C. civ.

Într-o primă critică, recurenții susțin că, în speță, mandatul nu a încetat prin revocare, ci a încetat de drept, conform art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, distincția dintre cele două instituții fiind fundamentală.

Se reține că aceeași susținere a fost formulată și în apel, curtea oferind un răspuns argumentat, în raport cu care recurenții nu au formulat critici concrete. Or, recursul având ca obiect decizia instanței de apel, se impunea ca recurenții să se raporteze la considerentele acesteia și să le combată, prin expunerea unui raționament contrar.

Astfel, instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt că mandatul a încetat prin efectul legii, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor din 19.09.2014 fiind anulată de către instanță, precum și că ulterior societatea și-a numit alți admnistratori, această numire producând efectul revocării mandatelor anterioare, aspect necontestat de către apelanții reclamanți. S-a apreciat, în acest context, că distincția realizată între încetarea de drept și revocare nu are nicio relevanță deoarece încetarea mandatului de administrator, în ambele situații, are drept premisă votul de neîncredere al asociaților, precum și că, prin decizia de inițiere a acțiunii în răspundere, acționarii și-au asumat neechivoc și măsura revocării, determinată de existența unor nereguli ce au fundamentat pierderea încrederii. Or, dreptul la daune-interese are ca premisă, în ambele cazuri, dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, text de lege invocat chiar de către recurenți în calitate de reclamanți.

A concluzionat precedenta instanță că, independent de modul de încetare a mandatului, regimul juridic aplicabil revocării fără justă cauză, în raport de care este valorificată incidența dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, este același, respectiv daunele-interese sunt datorate în virtutea exercitării abuzive a dreptului de revocare a administratorului, impunându-se verificarea cerinței explicit impuse de lege, respectiv inexistența unei juste cauze pentru revocare.

Înalta Curte găsește judicioase considerentele instanței de apel, distincția făcută de recurenți neavând nicio relevanță în cauză.

Atât decizia de formulare a unei acțiuni în răspundere împotriva administratorului, cu consecința încetării de drept a mandatului, cât și revocarea mandatului sunt măsuri sancționatorii, având ca numitor comun retragerea votului de încredere.

Caracterul de sancțiune al revocării prin retragerea votului de încredere este cu atât mai pregnant reliefat în cazul adoptării deciziei de antrenare a răspunderii administratorilor, când se urmărește recuperarea prejudiciului cauzat societății prin acțiunile administratorului.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că determinant în cauză, din perspectiva soluționării cererii având ca obiect daune-interese, este dacă încetarea mandatului în contextul retragerii votului de încredere din partea acționarilor s-a produs sau nu din motive întemeiate.

Sub un alt aspect, recurenții arată că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1.235, art. 1.236 și art. 1.325 C. civ., rezultă că, pentru a analiza caracterul just/nejust al cauzei, este necesar ca aceasta să existe. Or, în lipsa actului juridic, nu se pune problema calificării cauzei, întrucât aceasta nu există.

Potrivit recurenților, având în vedere că hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor din 19.09.2014 a fost desființată retroactiv ca urmare a constatării nulității absolute, rezultă că, în lipsa actului juridic de încetare a mandatului, cauza nu există, astfel că nu se poate aprecia dacă aceasta este justă.

Critica va fi înlăturată.

Invocând dispozițiile 1.235, art. 1.236 și art. 1.325 C. civ., recurenții se prevalează de o pretinsă inexistență a cauzei obligației sau a contractului, aceasta din urmă fiind înțeleasă ca motivul urmărit la încheierea actului juridic civil, în lipsa căruia actul este anulabil.

Dimpotrivă, sintagma "fără justă cauză, din cuprinsul dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, invocate de părți în susținerea cererii în despăgubiri, se referă la caracterul arbitrar ori abuziv al revocării, iar nu la cauza obligației/contractului.

Or, așa cum în mod corect a arătat curtea de apel, hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor nu este un contract, ci un act colectiv și complex, sens în care nu poate exista suprapunere între noțiunea de cauză a actului juridic, în sensul de condiție de validitate, aspect de care se prevalează reclamanții, pe de o parte și justa cauză în sensul de premisă pentru revocarea ad nutum, înțeleasă ca motiv justificat, legitim, care fundamentează pierderea încrederii în administratori.

Mai mult, a mai arătat curtea de apel că acțiunea în daune-interese nu poate fi fundamentată, ut singuli, pe efectele juridice de drept comun ale nulității actului juridic civil, precum și că, în cauză, s-a reținut că voința de revocare a mandatului a rezultat și din hotărârile ulterioare ale adunării ordinare a acționarilor, aspect necontestat pe calea apelului.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că se impune analizarea caracterului întemeiat al revocării.

În concluzie, instanța de apel, respingând motivul de apel formulat sub acest aspect, nu a încălcat dispozițiile art. 1.235, art. 1.236 și art. 1.325 C. civ. referitoare la cauza actului juridic civil, de altfel, aceste prevederi legale nefiind incidente în cauză.

Într-o altă critică, se susține că, în pofida a ceea ce a reținut instanța de apel, motivele pentru care s-a dispus anularea hotărârii adunării generale ordinare a acționarilor din 19.09.2014 nu prezintă nicio relevanță sub aspectul obligării intimatei la plata despăgubirilor datorate pentru încetarea abuzivă a mandatelor administratorilor prin hotărârea anulată, în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În opinia recurenților, relevant este că hotărârea prin care s-a dispus abuziv încetarea mandatelor administratorilor, a fost desființată prin hotărâre judecătorească definitivă, consecința fiind că aprobarea atragerii răspunderii, în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990, care a determinat încetarea mandatelor de administratori, a survenit fără justă cauză.

Critica nu vizează legalitatea deciziei recurate.

Înalta Curte reține că susținerile privind lipsa de relevanță a motivelor pentru care s-a dispus anularea hotărârii adunării generale ordinare a acționarilor din 19.09.2014 vizează evaluarea probelor din dosar.

Justa cauză a încetării mandatului, înțeleasă ca reprezentând motivele imputabile administratorilor care au condus la retragerea votului de încredere anterior acordat, a fost analizată și stabilită de către instanțele de fond, în raport cu probele administrate.

Or, în recurs, nefiind o cale devolutivă de atac, nu se poate proceda la reaprecierea probatoriului, cu mențiunea că părțile au avut anterior la dispoziție două etape procesuale în care să își susțină și să își dovedească pretențiile.

Sub un alt aspect, recurenții susțin că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât s-a apreciat că "premisele pentru care instanța a considerat că revocarea a avut loc pentru motive temeinice au constat în aceea că inclusiv hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor din 19.09.2014 a fost anulată din culpa reclamanților, respectiv inacțiunea administratorilor rămași (celor doi reclamanți) de convocare a adunării acționarilor, reținută prin încheierea nr. 397/30.04.2014 în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă), refuzul de a preda registrul, refuzul de a prezida adunarea generală".

Se arată că toate aspectele ulterioare hotărârii adunării generale ordinare a acționarilor din 19.09.2014, data încetării fără justă cauză a mandatelor de administratori, invocate de intimată, nu prezintă absolut nicio relevanță, neputând constitui argumente în susținerea pretinsei culpe a recurenților reclamanți în anularea hotărârii adunării generale ordinare a acționarilor.

De asemenea, argumentele referitoare la "blocarea posibilității noului consiliu de administrație ales prin hotărârea adunării generale a acționarilor din 19.09.2014 de a prelua conducerea", "interzicerea accesului altor persoane la conturile bancare ale societății" sau "rezilierea contractului de prestări servicii cu firma de pază" sunt nerelevante în raport cu obiectul cererii.

Potrivit recurenților, ceea ce se impunea analizat era îndeplinirea/neîndeplinirea condiției privind încetarea fără justă cauză a mandatului administratorilor, respectiv verificarea existenței/inexistenței cauzei actului juridic prin care s-a dispus această măsură. Or, întrucât cauza este întotdeauna anterioară sau concomitentă momentului încheierii actului, este evident că nu se pot invoca aspecte ulterioare hotărârii adunării generale a acționarilor din 19.09.2014.

Înalta Curte reține că prin aceste critici se invocă relevanța sau, dimpotrivă, lipsa de relevanță, din perspectiva recurenților, a unor împrejurări de fapt și probe din dosarul cauzei.

Or, aspectele privitoare la situația de fapt, astfel cum au fost învederate de către recurenți, probele administrate și modul de apreciere a probatoriului țin de temeinicia hotărârii recurate, iar nu de legalitatea acesteia, neputând fi reluate și respectiv reexaminate în calea extraordinară de atac a recursului.

Într-o altă critică, recurenții susțin că aspectele reținute de instanță cu privire la pretinsele abuzuri săvârșite de recurentul A., anterior ținerii adunării generale a acționarilor din data de 19.09.2014, sunt false și irelevante în contextul anulării cu caracter definitiv a hotărârii adunării generale a acționarilor din 19.09.2014.

În ceea ce privește pretinsa "inacțiune de a da curs convocării AGA", se poate constata că reclamanții, în calitate de administratori, au respectat pe deplin toate prevederile legale, acționând cu prudență și bună-credință în scopul respectării drepturilor tuturor acționarilor societății, inclusiv a celor 1.344 acțio-nari ale căror drepturi au fost recunoscute prin sentința penală definitivă nr. 172F/2011.

Potrivit recurenților, adresa nr. x/07.08.2013 nu reprezintă un refuz explicit și nejustificat al consiliului de administrație privind convocarea unei adunări generale la cererea acționarilor, de vreme ce prin aceasta se semnalează nelegalități cu privire la formularea cererii de convocare, indicându-se concret care sunt impedimentele legale pentru care AGA nu poate fi convocată, în condițiile solicitate de D. S.R.L., mai ales că răspunderea pentru legalitatea convocării adunării generale a acționarilor revine exclusiv consiliului de administrație.

Recurenții nu invocă chestiuni de nelegalitate.

Aceste susțineri vizează modul de apreciere a probelor administrate în cauză.

În concret, recurenții tind să demonstreze în calea extraordinară de atac a recursului că nu au săvărșit acte sau fapte culpabile care să fi îndreptățit adunarea acționarilor să îi revoce din funcție, arătând că au respectat prevederile legale aplicabile și au acționat cu bună-credință, în scopul apărării drepturilor tuturor acționarilor, precum și că adresa nr. x/07.08.2013, contrar celor reținute în etapele devolutive ale procesului, nu reprezintă un refuz explicit și nejustificat al consiliului de administrație de a convoca adunarea generală a acționarilor societății.

Se impune astfel precizarea că în recurs controlul judiciar este limitat la verificarea legalității deciziei, prin raportare la motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se proceda la rejudecarea cauzei, cu posibilitatea reevaluării actelor și faptelor deduse judecății și a probelor.

Sub un ultim aspect, recurenții arată că, prin încheierea nr. 165/17.02.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 555/09.07.2014, instanța a respins cererea formulată de D. S.R.L. în temeiul art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind autorizarea convocării unei AGA având aceeași ordine de zi indicată și în adresa nr. x/09.07.2013.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că «față de dispozițiile sentinței penale nr. 172F/20U se pune în discuție structura întregului acționariat, cu consecințe asupra validității deciziilor adoptate în adunarea generală», de vreme ce «acționarilor în cauză trebuie să li se confere dreptul de a participa și de a vota în adunarea generală».

Învederează recurenții că, în condițiile în care instanța, prin două încheieri, a respins cererea privind convocarea adunării generale a acționarilor, nu se poate pune problema existenței unui refuz nejustificat în ceea ce privește convocarea, așa cum nelegal a reținut instanța de apel.

Și această critică intră în contradicție cu cele reținute de instanța de apel prin raportare la probele administrate.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a apreciat că în cauză prezintă relevanță încheierea nr. 397/30.04.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care a stat la baza organizării adunării generale ordinare a acționarilor, în cadrul căreia a fost adoptată hotărârea ce a fundamentat pierderea calității de membru al consiliului de administrație. Faptul că în cursul anului 2014 instanțele de judecată au pronunțat hotărâri diferite cu privire la oportunitatea autorizării convocării adunării acționarilor nu poate înlătura efectele încheierii nr. 397/30.04.2014.

S-a concluzionat, așadar, de către curtea de apel, că, în condițiile în care o instanță a stabilit în mod definitiv necesitatea organizării unei adunări a acționarilor, revocarea mandatului de administrator se impune a fi analizată prin raportare la acțiunile reclamanților în legătură cu efectele acestei hotărâri.

Or, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, instanța de recurs nu poate păși pe tărâm probatoriu, pentru a reevalua faptele deduse judecății și probele administrate, astfel încât să poată reține eventual o altă stare de fapt decât cea stabilită în etapele devolutive ale litigiului.

Prin urmare, în raport cu analiza expusă, nu poate fi reținut cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând lipsa incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1842 din 16 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1842 din 16 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2023.