ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1076/2023

Ședința publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor prevederi contractuale:

- art. 5 pct. 1 teza I (rambursarea ratelor lunare se va face în moneda în care s-a acordat creditul…);

- art. 5 pct. 11 teza a II-a (… până la limita sumelor datorate, împrumutatul autorizează banca să facă în numele și pe contul său orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale curente, în moneda prezentului contract…) din contractul de credit imobiliar x/12.06.2007 încheiat cu pârâta;

- art. VI pct. 2.2 alin. (3) lit. i) (împrumutatul dă dreptul băncii și o autorizează prin contract să debiteze oricare din conturile sale: … să efectueze schimburile valutare la cursul de schimb al băncii din ziua plății, dacă este cazul, pentru conversia în valuta creditului a sumelor necesare rambursării creditului…) din condițiile generale de creditare din actul adițional nr. x/11.02.2011 la contractul de credit imobiliar x/12.06.2007 încheiat cu pârâta;

- aplicarea remediului stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit menționat la cursul la care s-a făcut refinanțarea la momentul semnării contractului, respectiv 1,9912 RON/1 CHF, pentru întreaga perioadă de rambursare a creditului, de la refinanțarea din 12.06.2007 și până la epuizarea efectelor contractului de credit, așa cum a fost modificat prin actele adiționale subsecvente;

- să se constate încălcarea de către pârâtă a obligației legale de informare privind riscul valutar cu privire la contractul de credit de consum în franci elvețieni nr. x din 08.06.2007, cu aplicarea remediului stabilizării cursului de schimb la cel de la momentul semnării contractului, respectiv 2,0030 RON/1 CHF pentru întreaga perioadă de rambursare a creditului;

- obligarea pârâtei la achitarea sumei de 202.949,82 RON încasate în intervalul 12.06.2007-20.10.2017 din diferența de curs valutar față de momentul acordării creditului imobiliar din contractul x/12.06.2007 și a creditului de consum din contractul x, sumă actualizată cu rata inflației, cu dobânzi legale penalizatoare de la data achitării fiecărei sume și până la plata integrală;

Prin sentința civilă nr. 1245/2018 din 3 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2017, s-a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și, în consecință: s-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzelor cuprinse în art. 5.1 teza I și art. 5.11 teza a II-a, din contractul de credit imobiliar nr. x din 12 iunie 2007, încheiat cu pârâta, "rambursarea ratelor lunare se va face în moneda în care s-a acordat creditul…", "…împrumutatul autorizează banca să facă în numele și pe contul său orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale curente în moneda prezentului contract...", precum și a clauzei cuprinse în art. VI pct. 2.2 alin. (3) lit. i) din actul adițional nr. x din 11.02.2011 - Condiții generale de creditare la contractul de credit imobiliar nr. x din 12 iunie 2007, "Împrumutatul dă dreptul băncii și o autorizează în mod expres prin contract (…) să efectueze schimburile valutare la cursul de schimb al băncii din ziua plății, dacă este cazul, pentru conversia în valuta creditului a sumelor necesare rambursării creditului …", în măsura în care îl obligă pe reclamant să suporte variațiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii contractul de credit imobiliar nr. x din 12 iunie 2007: 1 CHF = 1,9912 RON, nulitatea constatată având ca efect obligația pârâtei de a încasa rata lunară a creditului la cursul anterior arătat pe toată durata de derulare a contractului de credit; pârâta B. S.A. a fost obligată să restituie reclamantului toate sumele de bani percepute în plus față de sumele plătite de reclamant și/sau debitate/încasate din conturile acestuia conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare x 1,9912/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR, pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit și data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, cu dobânda legală aferentă sumelor de restituit conform hotărârii pentru perioada în care raporturile contractuale dintre părți au fost guvernate de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor de restituit conform sentinței, prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada în care raporturile contractuale dintre părți au fost/sunt guvernate de O.G. nr. 13/2011, dobândă calculată de la data achitării fiecărei sume și până la data restituirii acestora; s-a constatat nulitatea absolută a clauzei de risc valutar cuprinse implicit în contractul de credit de consum nr. x din 8 iunie 2007, în măsura în care îl obligă pe reclamant să suporte variațiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii contractul de credit anterior menționat: 1 CHF = 2,0030 RON, nulitatea constatată având ca efect obligația pârâtei de a încasa rata lunară a creditului la cursul anterior arătat pe toată durata de derulare a contractului de credit; pârâta B. S.A. a fost obligată să restituie reclamantului toate sumele de bani percepute în plus față de sumele plătite de reclamant și/sau debitate/încasate din conturile acestuia conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare X 2,0030/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR, pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit și data rămânerii definitive a hotărârii, cu dobânda legală aferentă sumelor de restituit conform sentinței pentru perioada în care raporturile contractuale dintre părți au fost guvernate de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor de restituit conform hotărârii, prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada în care raporturile contractuale dintre părți au fost/sunt guvernate de O.G. nr. 13/2011, dobândă calculată de la data achitării fiecărei sume și până la data restituirii acestora; de asemenea, pârâta B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, solicitând admiterea căii de atac, cu consecința schimbării hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată ca și motiv de ordine publică, prin prisma dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 489 din C. proc. civ., raportat la art. 83 alin. (3) din același cod, instanța de apel a apreciat-o ca fiind întemeiată, pentru considerentele prezentate în cuprinsul hotărârii.

Prin decizia civilă nr. 280/2019 din 20 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a anulat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1245 din 3 iulie 2018, care a fost menținută în întregime; apelanta-pârâtă a fost obligată să plătească intimatului-reclamant A. suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 956 din 4 iunie 2020, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă BANCA B. prin Serviciul Juridic Litigii Judiciare împotriva deciziei civile nr. 280/2019 din 20 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Examinând criticile din cererea de recurs, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a analizat raportul de drept procesual prin prisma regularității învestirii instanței, mai exact, a fost pusă în discuție promovarea apelului de către persoane fără calitatea de a reprezenta pe titularul dreptului, în condițiile lipsei mandatului special în temeiul căreia d-na C. își poate asuma actul de dispoziție.

Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 82 coroborat cu art. 84, respectiv art. 151 din C. proc. civ., instanța de apel analizând, în mod greșit, excepția invocată de reclamantă ce a vizat lipsa calității de reprezentant a semnatarelor cererii de apel, în condițiile în care pârâta a depus la dosarul cauzei dovada unei împuterniciri speciale pentru formularea cererii de apel, ceea ce înseamnă că s-a făcut dovada mandatului special de reprezentare.

De altfel, potrivit normei privind competențele de reprezentare, s-a arătat că pentru angajarea băncii în relațiile cu terții, în fața instanțelor de judecată sau arbitrale reprezentarea băncii se realizează de către o singură persoană pentru care delegația de reprezentare se semnează de către Directorul Executiv al Direcției Juridice și Șeful Biroului Litigii/Șef Serviciu din cadrul Direcției Juridice.

Cererea de apel a fost semnată de șef de serviciu și consilier juridic, iar potrivit adeverințelor cu nr. x și nr. x din 15.02.2019 a fost dovedită calitatea persoanelor menționate.

În concluzie, s-a constatat că reprezentanții legali și convenționali ai societății B. S.A. au semnat cererea de apel, reprezentarea în fața instanței de judecată fiind efectuată prin consilierul juridic desemnat în baza mandatului de reprezentare.

În ceea ce privește criticile formulate de către recurenta-pârâtă pe fondul cauzei, instanța supremă a reținut că acestea nu pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, având în vedere că pricina în apel a fost soluționată prin prisma excepției lipsei dovezii calității de reprezentant.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*, la data de 10 septembrie 2020.

Prin decizia civilă nr. 121/2022 din 28 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., în calitate de succesor al B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1245 din 3 iulie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., în calitate de succesor al B. S.A.; intimatul-reclamant a fost obligat să plătească apelantei-pârâte B. suma de 2.757,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*, la data de 26 aprilie 2022.

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, arătând că hotărârea instanței de apel conține o motivare parțială, contradictorie și parțial străină cauzei. De asemenea, a susținut faptul că decizia din apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind incidența principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1.578 din C. civ. de la 1864.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici:

Conform prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.

Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice judecății în apel (art. 482 C. proc. civ.). În virtutea acestor prevederi sunt incidente, în privința conținutului deciziei pronunțate în apel, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., conform cărora în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de prima instanță, dar mai ales motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivul pentru care s-a admis apelul declarat.

Din perspectiva acestor prevederi, este de observat faptul că instanța de apel a motivat parțial și contradictoriu decizia pronunțată, reținând parțial și motive străine de natura cauzei.

În concret, instanța nu a făcut nicio referire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit de consum nr. x/08.06.2007 și nici la cauza juridică a cererii de chemare în judecată fundamentată pe nerespectarea obligației de informare precontractuală a băncii față de reclamantul consumator asupra riscului valutar, cauză juridică invocată în cererea de chemare în judecată cu privire la ambele contracte de credit încheiate cu B. S.A. (contractul de credit imobiliar nr. x/12.06.2007 și contractul de credit de consum nr. x/08.06.2007) și care constituie un pilon juridic de protecție a consumatorului separat de cel referitor la protecția acestuia prin reprimarea legală a clauzelor abuzive.

Curtea de Apel Cluj a inserat în cadrul considerentelor motive străine de natura cauzei, în sensul că a reținut că instanța nu poate interveni în contractul părților, deoarece aplicarea teoriei impreviziunii de către instanța de judecată nu este admisibilă și nici nu poate modifica moneda în care a fost acordat creditul, considerând că apelul formulat este întemeiat din această perspectivă.

Or, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a anumitor clauze din cele două contracte de credit bancar, invocându-se ca și temei juridic existența clauzelor abuzive și nerespectarea obligației de informare precontractuală a băncii, cu solicitarea aplicării remediului stabilizării cursului de schimb valutar la cel de la momentul semnării contractelor. Așadar, nu s-a solicitat constatarea impreviziunii contractuale și/sau schimbarea monedei de plată CHF.

În același timp, instanța de apel nu a analizat nici cele două argumente suplimentare invocate de către reclamant prin concluziile și explicațiile scrise depuse în apel la termenul din 9 noiembrie 2020 și notele suplimentare depuse la termenul din 18 ianuarie 2021, prin care s-a susținut faptul că nu este incident principiul nominalismului monetar: argumentul lipsei acordului explicit sau implicit de aplicare a principiului nominalismului monetar la un contract de credit ce reprezintă, în realitate, contract de adeziune și argumentul că ne aflăm în prezența unei clauze de indexare ce exprimă valorismul monetar, clauză care nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (reflectată spre exemplu în Cauza Boldea contra României), obligația de motivare a hotărârilor judecătorești impusă instanțelor naționale prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, chiar dacă nu implică existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunțarea acesteia.

Raportat la aceste rigori, recurentul-reclamant consideră că instanța de apel a încălcat dreptul său la un proces echitabil.

Referitor la incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub un prim aspect, s-a arătat că regula nominalismului monetar, prevăzută prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, nu consacră un echilibru contractual din perspectiva contractelor încheiate între profesionist și consumator, contracte ce nu au putut fi avute în vedere de către legiuitorul din anul 1864 care a adoptat acest act normativ și care sunt caracterizate prin inegalitate contractuală prin prisma triplei inferiorități (juridică, economică și tehnică) în care se află consumatorul în raport de profesionist (creditorul bancar).

Nominalismul monetar dezechilibrează în timp contractul, în condițiile eroziunii monetare a exoticei monede CHF, motiv pentru care, atât sub imperiul C. civ. anterior, cât și a celui actual, s-a recunoscut ca și corectiv valorismul și remediul aplicării teoriei impreviziunii.

Contractele de credit bancar diferă substanțial sub acest aspect de contractele de împrumut avute în vedere de C. civ. de la 1864, contracte în care părțile acționează pe poziții de egalitate juridică.

Inegalitatea juridică, existentă între consumator și profesionist, a fost reținută în mod explicit inclusiv de către Curtea Constituțională, care a statuat că poziția de dezechilibru între consumator și profesionist este de natură să justifice prevederile legale ale art. 2 din Legea nr. 193/2000, ce transpune Directiva 93/13/CEE, pentru protejarea consumatorului persoană fizică, deoarece profesioniștii nu se află în aceeași situație cu aceea a consumatorilor, astfel că un tratament diferit al acestora este justificat în mod rațional și obiectiv (considerentul de la pct. 15 din Decizia nr. 525/2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 64/25.01.2019).

Așadar, lipsește justificarea unională a echilibrului real între drepturile și obligațiile părților în cadrul contractului de credit încheiat între consumator și profesionistul bancar, ce fundamentează excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Pe de altă parte, norma supletivă, ca specie a normei dispozitive, implică posibilitatea efectivă a părților contractante de a adopta conduita pe care să o urmeze prin contractul încheiat, conform propriei voințe și, numai în măsura în care nu se hotărăsc, intervine legiuitorul care va suplini voința părților.

Această posibilitate a părților de a-și fi exprimat voința reală în raport de incidența regulii nominalismului monetar ca normă supletivă, lipsește cu desăvârșire în cazul contractelor de credit bancar ce fac obiectul cauzei, contracte ce au caracterul unor "contracte de adeziune, în care consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea contractului", așa cum a reținut chiar Curtea Constituțională (decizia nr. 11/17.01.2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 110/25.02.2013).

Pe cale de consecință, nu se poate susține că prin acord expres (indicarea normativă sau conceptuală a principiului nominalismului monetar) sau tacit reclamantul a înțeles să se aplice norma supletivă care reglementează principiul nominalismului monetar, neavând nicio posibilitate efectivă de a obține o derogare contractuală de la clauzele tip conținute de contractul bancar tipizat, astfel încât lipsește conceptual situația premisă a aplicării normei supletive.

Examinând conținutul celor două contracte de credit bancar și dosarele conținând documentele de creditare se constată că nu este incident principiul nominalismului monetar analizat în cauza C-81/19 (cauza Șerban vs. B.), deoarece contractele de credit analizate consacră un acord contrar, derogatoriu de la principiul nominalismului prevăzut de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, de vreme ce în cuprinsul acestor contracte nu se face referire la principiul nominalismului monetar, iar banca nu i-a acordat efectiv reclamantului franci elvețieni.

Se poate observa că, în realitate, prin clauzele contractuale se realizează o valorizare a creanței inițiale (în RON) a băncii, în raport de reclamant, prin indexare în funcție de evoluția ulterioară a cursului CHF/LEU, ținând seama de faptul că moneda de plată este tot leul, întrucât reclamantul își primește veniturile în moneda națională, ultimul aspect fiind avut în vedere la momentul încheierii contractelor de credit.

Ca atare, aceste contracte instituie un acord contrar principiului nominalismului, prin inserarea unei clauze contractuale de indexare care reflectă de fapt valorismul, acesta din urmă neconstituind o excepție de la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce-l consacră, nefiind prevăzut de acte cu putere de lege sau norme obligatorii cu caracter administrativ, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată și în considerentele hotărârii primei instanțe se face referire nu doar la încălcarea normelor legale de protecție a consumatorului prin sancționarea clauzei abuzive, ci și la nerespectarea normelor legale consumeriste.

Astfel, în speță, sancțiunea nulității absolute a fost pronunțată nu doar datorită caracterului abuziv al clauzelor contestate, ci și datorită nerespectării formalismului informativ consumerist, constând în obligația profesionistului (creditoarea) de a informa și de a consilia consumatorul-debitor anterior încheierii contractului de credit cu privire la caracteristicile esențiale ale serviciului financiar prestat, printre care și riscul valutar. Din acest punct de vedere nu este relevant că în dispozitiv s-a făcut referire expresă la constatarea expresă a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, ca temei al nulității absolute, nefiind o veritabilă dispoziție a instanței, ci un considerent, ca și cel al nerespectării obligației de informare.

Dispozițiile legale din materia dreptului consumatorului referitoare la obligația de informare precontractuală și obligația negativă a neinserării de clauze abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, reglementează, în mod autonom, cele două obligații, care atrag, prin natura interesului colectiv protejat, sancțiunea nulității absolute, în mod independent una de cealaltă, în cazul nerespectării lor.

Nerespectarea obligației de informare a consumatorului atrage sancțiunea nulității absolute, ce trebuie invocată, din oficiu, chiar de instanța națională.

Chiar dacă obligația de transparență, ce se verifică în cadrul examinării clauzei abuzive, este strâns legată de obligația de informare, nu se confundă cu aceasta din urmă, acestea având un caracter autonom.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant A. a susținut faptul că instanța de apel nu a efectuat nicio analiză sub aspectul acestei cauze juridice a cererii de chemare în judecată, care a justificat soluția Tribunalului Specializat Cluj.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada întinderii și existenței lor.

Recurentul-reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 2 martie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 4 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând recursul declarat, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Recurentul-reclamant A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurentul a susținut faptul că instanța de apel a motivat parțial și contradictoriu decizia pronunțată, reținând parțial și motive străine de natura cauzei, sens în care și-a fundamentat criticile și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază totuși că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se delimitează esențial de cel prevăzut la pct. 8 al aceluiași articol și exclude statuările greșite în fapt sau în drept ale instanței devolutive.

În mod specific, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. presupun fie nemotivarea hotărârii pronunțate în apel, fie motivarea contradictorie ori complet străină de natura cauzei, adică o lipsă de acuratețe a expunerii raționamentului judiciar de natură să nu lase să întrevadă justificarea soluției din dispozitiv, modul de rezolvare propriu-zisă a acțiunii ori chiar să contrazică dispozitivul.

Împrejurarea că instanța de apel a dezvoltat un raționament considerat de recurent ca fiind greșit nu se poate integra conținutului acestui motiv de casare; nu imprimă substanță acestui temei al casării nici susținerea că instanța nu a făcut referire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit de consum nr. x/08.06.2007 și la cauza juridică a cererii de chemare în judecată fundamentată pe nerespectarea obligației de informare precontractuală a băncii față de reclamantul consumator asupra riscului valutar, cauză juridică invocată în cererea de chemare în judecată cu privire la ambele contracte de credit încheiate cu B. S.A.

De aceea, în sensul celor arătate, Înalta Curte arată că invocarea, concomitent cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ este formală, improprie conținutului corect al acestuia și îl va înlătura fără alte examinări.

Cu privire la incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autorul căii de atac a susținut faptul că regula nominalismului monetar, prevăzută prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, nu consacră un echilibru contractual din perspectiva contractelor încheiate între profesionist și consumator, contracte ce nu au putut fi avute în vedere de către legiuitorul din anul 1864 care a adoptat acest act normativ și care sunt caracterizate prin inegalitate contractuală prin prisma triplei inferiorități (juridică, economică și tehnică) în care se află consumatorul în raport de profesionist (creditorul bancar).

Nominalismul monetar dezechilibrează în timp contractul, în condițiile eroziunii monetare a exoticei monede CHF, motiv pentru care, atât sub imperiul C. civ. anterior, cât și a celui actual, s-a recunoscut ca și corectiv valorismul și remediul aplicării teoriei impreviziunii.

Pe de altă parte, a precizat că norma supletivă, ca specie a normei dispozitive, implică posibilitatea efectivă a părților contractante de a adopta conduita pe care să o urmeze prin contractul încheiat, conform propriei voințe și, numai în măsura în care nu se hotărăsc, intervine legiuitorul care va suplini voința părților.

Această posibilitate a părților de a-și fi exprimat voința reală în raport de incidența regulii nominalismului monetar ca normă supletivă, lipsește cu desăvârșire în cazul contractelor de credit bancar ce fac obiectul cauzei, contracte ce au caracterul unor "contracte de adeziune, în care consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea contractului", așa cum a reținut chiar Curtea Constituțională (decizia nr. 11/17.01.2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 110/25.02.2013).

Așadar, nu se poate susține că prin acord expres (indicarea normativă sau conceptuală a principiului nominalismului monetar) sau tacit reclamantul a înțeles să se aplice norma supletivă care reglementează principiul nominalismului monetar, neavând nicio posibilitate efectivă de a obține o derogare contractuală de la clauzele tip conținute de contractul bancar tipizat, astfel încât lipsește conceptual situația premisă a aplicării normei supletive.

În accepțiunea recurentului, din examinarea conținutului celor două contracte de credit bancar și a dosarelor conținând documentele de creditare, se poate constata că nu este incident principiul nominalismului monetar analizat în cauza C-81/19 (cauza Șerban vs. B.), deoarece contractele de credit analizate consacră un acord contrar, derogatoriu de la principiul nominalismului prevăzut de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, de vreme ce în cuprinsul acestor contracte nu se face referire la principiul nominalismului monetar, iar banca nu i-a acordat efectiv reclamantului franci elvețieni.

În realitate, prin clauzele contractuale se realizează o valorizare a creanței inițiale (în RON) a băncii, în raport de reclamant, prin indexare în funcție de evoluția ulterioară a cursului CHF/LEU, ținând seama de faptul că moneda de plată este tot leul, întrucât reclamantul își primește veniturile în moneda națională, ultimul aspect fiind avut în vedere la momentul încheierii contractelor de credit.

Ca atare, aceste contracte instituie un acord contrar principiului nominalismului, prin inserarea unei clauze contractuale de indexare care reflectă de fapt valorismul, acesta din urmă neconstituind o excepție de la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce-l consacră, nefiind prevăzut de acte cu putere de lege sau norme obligatorii cu caracter administrativ, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, întrucât acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE ori reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Ceea ce pretinde recurentul-reclamant este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar, cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauza de față, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, s-a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

Prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Pe cale de consecință, rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Prevederile contractuale contestate de reclamantul din prezentul litigiu reprezintă transpunerea în convenție a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentul-reclamant transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B., de obligare a părții potrivnice la plata cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu poate fi admisă. În conformitate cu dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde astfel de cheltuieli trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, obligație neîndeplinită de intimata-pârâtă.

Întrucât intimata-pârâtă B. nu a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, astfel cum impun prevederile legale precitate, urmează să fie respinsă cererea acestei părți privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 121/2022 din 28 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2023.