ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2023

Ședința publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

La rândul său, pârâta A. a formulat cerere de arbitrare, formându-se astfel dosarul x, prin care a solicitat Tribunalului Arbitral să dispună obligarea Ministerului Sănătății - Unitatea de Management al Proiectului Băncii Mondiale la plata sumei de 613.554,64 RON stabilite prin Hotărârea Adjudecătorului și a dobânzii aferente calculate de la data la care această sumă ar fi trebuit acordată, anularea în parte a Hotărârii Adjudecătorului, majorarea prețului contractului prin plata costurilor suplimentare în valoare de 4.106.105,1 RON, care includeau și valoarea de 613.554,64 RON și, totodată, prelungirea duratei anticipate de finalizare până la 30 martie 2016 ca urmare a întârzierilor cauzate de reclamant.

La data de 23 octombrie 2017, urmare a acordului părților, cele două dosare au fost conexate, formându-se dosarul x.

Prin sentința arbitrală din data de 21 iulie 2021, pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț, în dosarul arbitral nr. x/MHM/HBH, desfășurat conform Regulilor de Arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț de la Paris din 2017, s-a constatat că pârâta A. are calitate procesuală activă.

S-a stabilit că pretențiile și cererile pârâtei nu sunt prescrise, fiind admisibile.

De asemenea, s-a constatat că pârâta este îndreptățită la extinderea datei anticipate de finalizare până la data de 30 martie 2016 din cauza întârzierilor produse de reclamant.

Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 1.737.455,86 RON, corespunzătoare dreptului de despăgubire al pârâtei în legătură cu extinderea datei ancticipate de finalizare.

A mai fost obligat reclamantul să plătească dobânzile acumulate pentru suma de 613.554,64 RON, stabilită conform Hotărârii Adjudecătorului din 20 aprilie 2017, de la această dată până la data sentinței arbitrale, la rata dobânzii de referință aplicabile împrumuturilor comerciale ale Băncii Naționale a României, în conformitate cu sub - clauzele 43.1 și 43.2 din contract.

În rest, cererea pârâtei de anulare parțială a Hotărârii Adjudecătorului a fost respinsă.

De asemenea, reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei cheltuielile cu reprezentarea și onorariile precum și cheltuielile expertului desemnat de parte acumulate numai după 19 iulie 2017, în valoare de 72.426,09 EUR și 23.008,83 RON, respectiv 25.270,00 EUR și 6.198,00 RON.

S-a dispus suportarea costurilor de arbitraj stabilite de Curtea CIC în cuantum de 80.000 USD în cote egale de către părți, adică 40.000 USD fiecare.

Totodată, taxa de suspendare stabilită de Curtea CIC la 3.500 USD și plătită de reclamant în cuantum de 1.725 USD urmând a fi suportată de părți în cote egale, adică 862,50 USD, fiecare.

S-a mai dispus ca toate celelalte costuri cu procedura să fie acoperite de partea care le-a suportat.

Restul cererilor formulate au fost respinse.

Prin sentința civilă nr. 41 din 2 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respinsă acțiunea în anulare, ca nefondată.

Recurentul a expus situația de fapt, arătând că temeiurile invocate în susținerea acțiunii în anulare au fost dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, s-a invocat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv în ceea ce privește dispozitivul și considerentele sentinței arbitrale pronunțate la data de 09.11.2021 în dosarul nr. x, ce a fost invocată prin notele scrise depuse pentru termenul din 11.04.2022, cu consecința incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ.

S-a arătat că dosarul nr. x s-a purtat între aceleași părți, a avut același obiect, respectiv pretenții, constând în cheltuieli indirecte suplimentare și prelungirea datei anticipate a contractului - extindere durată contractuală, născute din același tip de contract standardizat - lucrări reabilitare - modelul Băncii Mondiale precum și aceeași cauză, în ambele dosare temeiul fiind același, angajarea răspunderii civile contractuale, conform art. 969, 970, 1066 și 1082 vechiul C. civ.

Relevanța sentinței arbitrale evocate ar consta în aceea că, prin această hotărâre, s-a reținut că prejudiciul afirmat, constând în cheltuielile indirecte adiționale, nu a fost dovedit în raport cu actele normative invocate, neexistând un prejudiciu cert și exigibil, așa cum ar fi trebuit să rețină și instanța arbitrală în cauză.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că, prin neanalizarea excepției puterii de lucru judecat, s-au încălcat normele de procedură prevăzute la art. 5 alin. (1) și 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ.

De asemenea, s-a invocat că sentința atacată nu respectă cerințele prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât curtea de apel nu s-a pronunțat asupra excepției puterii de lucru judecat, alternativ a autorității de lucru judecat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurentul a învederat că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât excepția privește puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri.

Într-o altă critică, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din același cod.

Prin acțiunea în anulare s-a criticat sentința arbitrală din perspectiva lipsei motivării sau a motivării contradictorii, în raport cu apărările formulate reclamant cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, fapta ilicită, reprezentată de cele 17 evenimente de despăgubire și la prejudiciu, respectiv cheltuielile directe și indirecte la care a fost obligat reclamantul.

Or, instanța de fond nu a răspuns criticii prin care s-a invocat că tribunalul arbitral nu a căutat să identifice momentul de început al termenului de prescripție, definit atât de Decretul nr. 167/1958 cât și de C. civ. ca fiind data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea dreptului material la acțiune.

A omis curtea de apel să analizeze și critica privitoare la considerentele contradictorii ale tribunalului arbitral asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune. În acest sens, tribunalul a reținut, pe de o parte, că prescripția nu a putut începe să curgă înainte de recepția lucrărilor, care a avut loc între 04.07.2016 - 16.03.2017 și a fost terminată la 16 martie 2017, iar, pe de altă parte, că părțile au instituit un termen de prescripție special care coincide cu perioada de răspundere pentru defecte, începută la data finalizării lucrărilor - 16.03.2017 și finalizată la 16.03.2018, în contradicție cu ceea ce a reținut anterior și, totodată, că termenul de prescripție nu poate începe să curgă înainte de data finalizării procedurilor prealabile arbitrajului.

Prin urmare, concluziile tribunalului sunt contradictorii și confuze întrucât combină proceduri și aspecte contractuale diferite, nepermițând identificarea unui raționament logic, cu atât mai puțin a determinării clare a unui moment de început al cursului prescripției.

A conchis recurentul că, prin nerespectarea obligației de a înlătura motivat criticile formulate, curtea de apel a încălcat și principiile procesului civil prevăzute la art. 5, 6, 13 și 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ.

De asemenea, s-a mai invocat că în mod greșit curtea de apel a reținut că hotărârea arbitrală este motivată în ceea ce privește fapta ilicită.

S-a argumentat că nu a existat o motivare a tribunalului cu privire la fiecare eveniment de despăgubire invocat, ci o analiză generală a acestora, sub pretextul că evenimentele 1 și 2 referitoare la lipsa proiectului tehnic revizuit ar reprezenta principalele evenimente generatoare de întârzieri, iar restul evenimentelor ar implica aceleași problematici, cu excepția evenimentelor 8, 11 și 17.

Or, în condițiile în care reclamantul a arătat că fie evenimentele nu erau pe drumul critic (fiind evenimente locale fără impact asupra datei de finalizare a lucrărilor), fie alte evenimente nu puteau fi considerate evenimente de despăgubire conform contractului, iar alte evenimente au fost cauzate de pârâtă, tribunal trebuia să facă o analiză a tuturor acestor apărări.

Prin acțiunea în anulare nu s-a solicitat analizarea fondului litigiului, așa cum în mod eronat s-a reținut, ci să se constate că tribunalul arbitral nu a argumentat înlăturarea apărărilor formulate de minister. Or, curtea de apel nu a făcut aplicarea art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., neanalizând în concret critica formulată, rezumându-se numai a reține că tribunalul nu trebuia să își însușească opinia părții.

În continuare, recurentul a susținut că în mod greșit curtea de apel a înlăturat critica privind considerentele contradictorii ale sentinței arbitrale referitoare la dovedirea sumei ce reprezintă prejudiciul.

Prin acțiunea în anulare s-a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor tribunalului arbitral. Astfel, referindu-se la costurile suplimentare solicitate în ceea ce privește evenimentele de despăgubire, tribunalul a reținut, pe de o parte, că aceste cheltuieli indirecte adiționale trebuie dovedite, iar, pe de altă parte, că nu este necesar să fie dovedite, caracterul cert nefiind, în opinia tribunalului, o condiție a prejudiciului.

Or, curtea de apel în mod eronat a reținut că o motivare contradictorie nu echivalează cu nemotivarea, contrar celor exprimate în doctrina juridică, în sensul că formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează cu o nemotivare și nu satisface exigențele obligației de a motiva hotărârea, deoarece motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, convingătoare și accesibilă.

În opinia recurentului, sentința atacată este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. dar și cel prevăzut la pct. 6, dat fiind că însăși curtea de apel nu a motivat în concret soluția de respingere a acestui motiv.

În egală măsură, a considerat recurentul că sunt încălcate dispozițiile art. 425, art. 5, art. 22 alin. (2) și (6), art. 6 și art. 13 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, curtea de apel nu a analizat nici criticile acestuia privind încălcarea condițiilor de exercitare a acțiunii civile prevăzute la art. 32 și 36 C. proc. civ., în ceea ce privește soluționarea de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale active a părții adverse, cu consecința incidenței motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Prin acțiunea în anulare s-a invocat că hotărârea tribunalului încalcă ordinea publică și dispozițiile imperative ale legii, fiind aplicabil motivul de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.. Astfel, față de maniera de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a pârâtei, s-a susținut încălcarea art. 32 și 36 C. proc. civ., referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii civile și la calitatea procesuală.

Or, deși aceste critici se circumscriu motivului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel nu a procedat la analiza în concret a acestora, făcând referire la motivarea tribunalului cu privire la excepție exclusiv în secțiunea privitoare la motivul reglementat de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., reținând că tribunalul a motivat respingerea excepției.

Dimpotrivă, în secțiunea dedicată motivului de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel nu a făcut nicio referire la maniera de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, instanța respingând în mod global acest motiv al acțiunii în anulare.

Prin urmare, s-a apreciat că instanța de fond, neanalizând criticile din acțiunea în anulare, a încălcat dispozițiile art. 425, art. 5, art. 22 alin. (2) și (6), art. 6 și art. 13 C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, s-a invocat nelegalitatea sentinței recurate în raport cu dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

S-a arătat că, prin acțiunea în anulare, reclamantul a invocat încălcarea prevederilor imperative ale C. civ. 1864 și Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, art. 32 și 36 C. proc. civ., Ordinului nr. 1568/2002, H.G. nr. 28/2008, Ordinul nr. 863/2008, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1.066, art. 969, art. 970 C. civ. 1864, art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 7 și 9 C. proc. civ., art. 5, art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit recurentului, curtea de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv a făcut o aplicare greșită a regulilor de drept material invocate, făcând aprecieri eronate cu privire la motivele subsumate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. - încălcarea ordinii publice și a dispozițiilor imperative ale legii.

Astfel, într-o primă critică, s-a invocat că în mod greșit curtea de apel a validat soluția tribunalului arbitral privind respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune fără a efectua o analiză reală, concretă, efectivă și în acord cu dispozițiile imperative ale Decretului nr. 167/1958, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A afirmat recurentul că tribunalul arbitral a stabilit în mod eronat legea aplicabilă pretențiilor deduse arbitrajului, respectiv Noul C. civ. pentru toate pretențiile pârâtei și a înlăturat de la aplicare Decretul nr. 167/1958, care se aplică în realitate evenimentelor 1, 2, 4 și 10.

Mai mult, tribunalul, aplicând art. 2.526 C. civ., a realizat o analiză eronată, deoarece pretențiile deduse arbitrajului sunt independente și au o natură de sine stătătoare, reprezentând costuri indirecte suplimentare aferente unei perioade de întârziere în executarea contractului, nefiind cazul unei singure prestații născute dintr-un complex de fapte generatoare.

De asemenea, recurentul a arătat că în mod greșit a concluzionat tribunalul că termenul de prescripție nu putea să înceapă să curgă înainte de emiterea unei decizii de către coordonatorul de proiect cu privire la revendicările contractantului.

În opinia sa, pârâta trebuia și putea să cunoască nașterea dreptului său de a pretinde costurile indirecte suplimentare pretins suportate ca urmare a prelungirii perioadei contractuale imediat după data producerii fiecărui eveniment în parte. Soluționarea revendicărilor în etapa pre-arbitrală nu poate să întârzie începutul termenului de prescripție, ci cel mult să îl suspende, situația fiind reglementată de art. 2.532 alin. (7) C. civ.

S-a invocat că, prin stabilirea unui moment de început diferit de cel reglementat de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul arbitral a încălcat aceste prevederi imperative.

A argumentat în acest sens că părțile nu au stabilit un termen de prescrpție special prin contract, care ar coincide cu perioada de răspundere pentru defecte, părțile nu puteau deroga prin contract de la prevederile imperative ale Decretului nr. 167/1958 iar clauzele art. 57 din contract și 1.1 m) CGC/CSC analizate de tribunal nu pot schimba cursul prescripției.

Potrivit recurentului, tribunalul arbitral trebuia să facă aplicarea art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2.523 C. civ., respectiv să determine care este momentul la care pârâta a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea pretinsului drept la costuri indirecte suplimentare ca urmare a prelungirii duratei de execuție a contractului, aceasta fiind data la care pârâta a transmis solicitarea de informații/documente suplimentare către reclamant sau data următoarei aplicații de plată. Cel mai târziu, pârâta a putut cunoaște nașterea dreptului la data finalizării evenimentului, prin furnizarea informațiilor sau documentelor cerute.

Așadar, o interpretare potrivit căreia termenul de prescripție coincide cu perioada de răspundere pentru defecte încalcă spiritul și litera legii.

În sensul celor arătate, recurentul a citat clauzele art. 1.1 m) CGC, art. 1.1 d) CGC, art. 35 CGC, art. 57 CGC și ale art. 14 alin. (1) lit. f) din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994.

S-a mai invocat că este nelegal raționamentul tribunalului conform căruia, din moment ce nu există un termen limită prevăzut de clauza 44.1 CGC pentru formularea unei revendicări, acestea pot fi formulate oricând până la finalul perioadei de răspundere pentru defecte.

Contrar celor reținute de tribunal, contractul prevede la art. 42 CGC un termen pentru formularea de revendicări și nu există niciun temei juridic care să susțină ideea amânării intrării în vigoare a dreptului de a formula revendicări după îndeplinirea procedurilor pre-arbitrale.

Prin urmare, raționamentul tribunalului contrazice prevederile legale aplicabile, fiind încălcate prevederile imperative ale Decretului nr. 167/1958, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale, ce se impunea anulată în raport de sumele aferente evenimentelor 1, 2, 4 și 10.

Potrivit unei alte critici, prin sentința recurată a fost validată în mod greșit soluția pronunțată de tribunalul arbitral privind excepția lipsei calității procesuale active, cu încălcarea dispozițiilor art. 32 și 36 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, prin respingerea de o manieră implicită a excepției lipsei calității procesuale active în privința părții adverse, au fost încălcate prevederile imperative ale art. 6, art. 22 alin. (2), art. 32 și art. 36 C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a argumentat că tribunalul arbitral a făcut o analiză nelegală a argumentelor părților și a probelor depuse la dosar și a ajuns la concluzii eronate privind calitatea procesuală activă a pârâtei.

Sub un alt aspect, a mai criticat recurentul validarea hotărârii tribunalului arbitral cât privește modalitatea de soluționare a faptei ilicite constând în evenimentele de despăgubire, prima instanță rezumându-se să concluzioneze că apărările invocate de reclamant țin de temeinicia hotărârii arbitrale și nu de legalitatea acesteia, fiind incidente astfel dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

S-a argumentat că tribunalul arbitral nu a analizat apărările care au fost detaliate de reclamant cu privire la fiecare eveniment, încălcând normele imperative prevăzute la art. 5, art. 6, art. 7, art. 13 și art. 22 alin. (2) și (6) din C. proc. civ. și art. 1 alin. (5) și art. 124 alin. (1) și (3) din Constituția României.

Or, prin acțiunea în anulare, reclamantul a solicitat instanței să constate și să sancționeze corespunzător faptul că tribunalul arbitral nu a arătat în concret motivele pentru care a înțeles să înlăture orice apărare formulată cu privire la evenimente.

Totodată, s-a mai arătat că instanța de fond în mod greșit a validat soluția tribunalului privind pretențiile financiare, fără a face o analiză efectivă și concretă a criticilor formulate prin acțiunea în anulare, cu consecința incidenței art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că prin acțiunea în anulare s-a invocat că pretențiile părții adverse nu reprezintă un prejudiciu cert și exigibil, cuantumul acestora fiind determinat pe baza unei formule matematice fără vreun document care să susțină suma pretinsă.

Potrivit recurentului, prin admiterea pretențiilor pârâtei, tribunalul arbitral a încălcat prevederile legale imperative reglementate prin Ordinul nr. 1568/2002 pentru aprobarea reglementării tehnice Ghid privind elaborarea devizelor la nivel de categorii de lucrări și obiecte de construcții pentru investiții realizate din fonduri publice-indicativ P91, Ghidul P91/1-02, H.G. nr. 28/2008 privind aprobarea conținutului-cadru al documentației tehnico-economice aferente investițiilor publice, precum și a structurii și metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiții și lucrări de investiții, Ordinul nr. 863/2008 pentru aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008, Instrucțiunile din 2008 de aplicare a unor prevederi din H.G . nr. 28/2008.

De asemenea, tribunalul arbitral a încălcat și dispozițiile art. 5, 6, 13, 14 și 22 C. proc. civ., ale art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 7 și 9 C. proc. civ., art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 969, 970, 1066 și art. 1082 C. civ. 1864.

Or, cu privire la aceste critici, curtea de apel a reținut în mod greșit și fără a motiva că reclamantul nu contestă îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii sale delictuale, argumentele invocate țin de temeinicia, și nu de legalitatea sentinței arbitrale, referindu-se la interpretarea dispozițiilor contractuale prin raportare la anumite acte normative, precum și că dispozițiile legale invocate nu conțin norme imperative iar, în privința Ghidului P 91, a reținut că este o recomandare. De asemenea, a mai reținut greșit instanța de fond că metoda de calcul folosită de tribunalul arbitral a fost folosită și de către coordonatorul de proiect.

A mai invocat recurentul că instanța de fond, calificând greșit contractul dintre părți, a încălcat dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care stabilește că principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public, ignorând că acest contract este încheiat pentru asigurarea unui serviciu public.

Potrivit unei alte critici, s-a invocat că, în pofida celor reținute de prima instanță, actele normative invocate prin acțiunea în anulare, respectiv din H.G. nr. 28/2008, Ordinul nr. 863/2008 și Ordinul nr. 1568/2002, au caracter de normă imperativă.

A susținut recurentul că aceste acte normative imperative nu au fost respectate de tribunalul arbitral și nici de curtea de apel, care le-a apreciat ca având caracter dispozitiv.

Or, atât timp cât în perioada revendicată de întârzieri pârâta nu a prestat servicii suplimentare care să genereze cheltuieli indirecte suplimentare și nici nu a făcut dovada că a suportat cheltuieli indirecte peste ceea ce s-a plătit, soluția tribunalului arbitral nu este legală, iar curtea de apel, la rândul său, a încălcat dispozițiile imperative din H.G. nr. 28/2008, Ordinul nr. 863/2008 și Ordinul nr. 1568/2002.

Așadar, aplicabilitatea acestor acte normative nu este o chestiune ce ține de temeinicie, ci de legalitate, întrucât aceste acte condiționează acordarea de cheltuieli indirecte doar dacă se prestează lucrări în cota licitată.

Potrivit recurentului, sentința recurată este nelegală, având în vedere că tribunalul a acordat nelegal cheltuieli indirecte suplimentare în lipsa unor lucrări ssuplimentare față de lucrările executate și achitate în integralitate și cu ignorarea prevederilor legale care, așa cum s-a arătat, condiționează cheltuielile indirecte de existența unor lucrări, respectiv a unor lucrări directe.

S-a concluzionat pe acest aspect că, dacă actele normative evocate condiționează acordarea cheltuielilor indirecte de prestarea unor lucrări, iar aceste lucrări sunt inexistente, pârâta recunoscând că nu sunt alte lucrări executate față de cele achitate, atunci atât hotărârea arbitrală, cât și sentința recurată sunt nelegale.

Într-o ultimă critică, recurentul a invocat că tribunalul arbitral a încălcat principiul contradictorialității, calificând anumite clauze ca având valoare de clauză penală fără să pună această recalificare în discuția părților.

Astfel, prin acțiunea în anulare s-a arătat că tribunalul a conferit sub-clauzelor art. 44.2 și 44.3 CGC o valoare similară clauzei penale, acesta reținând că părțile au convenit contractual că un eveniment (cerere de informații, clarificări, dispoziție de șantier) dă naștere automat unui cost adițional sau prejudiciu care nu trebuie să fie nici actual, nici cert, nici direct, ci este suficient ca prejudiciul să fie un cost previzionat, iar nu documentat și actual, așa cum a susținut reclamantul.

Or, curtea de apel a reținut greșit că tribunalul arbitral doar a interpretat contractul, și nu a recalificat clauza fără a o pune în discuția părților.

Prin urmare, validând analiza și implicit soluția tribunalului cu privire la argumentele reclamantului, instanța de fond a făcut, la rândul său, o aplicare eronată a tuturor actelor normative invocate, motiv de recurs ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 5 septembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A., prin care s-a invocat inadmisibilitatea motivului de recurs referitor la pretinsa nesolutionare a excepției puterii de lucru judecat invocate de recurent, iar, pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 11 octombrie 2022 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul Ministerul Sănătății.

Prin rezoluția din 19 octombrie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de ședință din 7 februarie 2023 a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac, apreciindu-se totodată că excepția inadmisibilității motivelor de recurs referitoare la pretinsa nesolutionare a incidentului privind puterea de lucru judecat nu este o excepție de procedură.

A fost stabilit termen de judecată la 2 mai 2023, în ședință publică.

Prioritar, se impune precizarea că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o sentință pronunțată în temeiul art. 613 C. proc. civ., prin care a fost soluționată o acțiune în anulare formulată împotriva unei hotărâri arbitrale.

Rezultă că recursul formulat în cauză este supus unor limite deduse din natura juridică a acțiunii în anulare, care constituie o cale specială de atac împotriva unei hotărâri arbitrale definitive și executorii, ce poate fi promovată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., acestea fiind de strictă interpretare și neputând fi extinse prin analogie.

Aceste motive vizează, în ansamblu, condițiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea părților concretizată prin convenția arbitrală și cauzele de nelegalitate expres stabilite de lege.

Acțiunea în anulare nu reprezintă o veritabilă cale de atac împotriva hotărârii arbitrale, întrucât nu declanșează un control devolutiv, de fond, în ceea ce privește soluția pronunțată în arbitraj.

Cu alte cuvinte, scopul acțiunii în anularea hotărârii arbitrale nu este de a se verifica modul în care tribunalul arbitral a judecat pretențiile ce i-au fost deduse spre soluționare, stabilirea situației de fapt, interpretarea probatoriului și nici raționamentul avut în vedere la pronunțarea soluției, sentința arbitrală neputând fi atacată din această perspectivă.

Pe de altă parte, recursul împotriva sentinței prin care s-a respins acțiunea în anulare rămâne supus exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. și obligă recurentul să prezinte, punctual, critici de nelegalitate împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de recurs, în condițiile art. 483 alin. (3) din același cod.

În egală măsură, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat prin considerentul 66 din decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

Având în vedere aceste considerente prealabile, se va proceda la examinarea motivelor de recurs în limitele prevăzute de lege.

Înalta Curte, evaluând criticile din memoriul de recurs, circumscrise de parte, simultan, mai multor motive de nelegalitate, constată că, sub aparența incidenței cazurilor de casare invocate, recurentul reiterează în bună parte motivele formulate în cadrul acțiunii în anulare, motive care, la rândul lor, au vizat reevaluarea, în ansamblu, a litigiului pe fond, din perspectiva temeiniciei hotărârii arbitrale.

Or, așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, acțiunea în anulare nu reprezintă o cale devolutivă și de reformare, deoarece nu poate avea ca finalitate modificarea totală sau parțială a hotărârii, ci doar anularea, pentru motive ce nu țin de fondul litigiului dintre părți, ci de aspecte extrinseci, procedurale.

În cauză, părțile, optând pentru arbitraj, ca sistem de justiție alternativă, în detrimentul jurisdicției de drept comun, s-au supus automat aplicării regulilor de procedură specifice arbitrajului, atât în ceea ce privește soluționarea propriu-zisă a cererii de arbitrare, cât și referitor la căile de atac prevăzute de lege și limitele judecării acestora.

Nu în cele din urmă, sunt întemeiate susținerile intimatei potrivit cărora recurentul invocă critici propriu-zise în ceea ce privește sentința atacată numai marginal.

Sub un prim aspect, recurentul invocă omisiunea curții de apel de a se pronunța asupra puterii de lucru judecat atașat dispozitivului și considerentelor sentinței arbitrale pronunțate la data de 09.11.2021 în dosarul nr. x, ce a fost invocată prin note scrise, depuse pentru termenul din 11.04.2022 în fața curții de apel, cu consecința incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că, prin neanalizarea excepției puterii de lucru judecat, s-au încălcat normele de procedură prevăzute la art. 5 alin. (1) și 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ.

De asemenea, recurentul afirmă că sentința atacată nu respectă cerințele prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât curtea de apel nu s-a pronunțat asupra excepției puterii de lucru judecat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurentul a învederat că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât excepția privește puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri.

Criticile recurentului, circumscrise simultan dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ., sunt nefondate.

Pe de o parte, după cum însuși recurentul arată, puterea de lucru judecat a fost invocată ulterior promovării acțiunii în anulare, respectiv prin notele scrise depuse pentru termenul din 11.04.2022, astfel încât nu se poate imputa valabil instanței faptul că nu s-ar fi pronunțat asupra unei chestiuni în legătură cu care partea însăși nu a acționat procedural.

Pe de altă parte, puterea de lucru judecat, respectiv aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat, are incidență sub aspect probator, ușurând practic stabilirea situației de fapt.

Însă, instanța sesizată cu judecata acțiunii în anulare nu poate verifica corecta stabilire a situației de fapt de către tribunalul arbitral, ci numai respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri și a normelor imperative ale legii.

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 5 alin. (1) și 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ. sau a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, nefiind incidente motivele de casare prevăzute la 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Mai mult, se constată că hotărârea a cărei putere de lucru judecat a fost pretinsă s-a pronunțat între aceleași părți dar în legătură cu un alt contract de lucrări, perfectat pentru reabilitarea unui obiectiv distinct, deci care a generat un alt raport juridic decât cel dedus judecății în prezentul dosar, astfel încât în mod greșit se susține că hotărârea arbitrală evocată s-ar impune cu putere de lucru judecat în cauză și că greșit curtea de apel nu ar fi dat valențe juridice acestei hotărâri.

Or, puterea lucrului judecat este o prezumție legală, care operează atunci când, într-un al doilea proces, trebuie dezlegată o problemă soluționată anterior, presupunând identitate de chestiuni juridice litigioase.

În cauză, neexistând identitate de chestiuni juridice litigioase, întrucât sentința invocată nu privește același raport juridic generator de drepturi și obligații, nu se poate reține puterea de lucru judecat a acesteia, în sensul că nu ar putea fi contrazisă, întrucât ceea ce a fost judecat ar exprima adevărul juridic al raporturilor analizate în prezentul dosar.

Prin urmare, curtea de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, se constată că, prevalându-se de o hotărâre arbitrală obținută într-un alt litigiu, în care s-a judecat alt raport juridic, în realitate, recurentul contestă temeinicia hotărârii arbitrale, repunând practic în discuție fondul litigiului în încercarea de a obține o eventuală reevaluare a faptelor și actelor deduse arbitrajului.

Or, art. 608 alin. (1) C. proc. civ. nu permite instanței învestite cu judecarea acțiunii în anulare să cerceteze modul în care tribunalul arbitral a soluționat pricina în fond, în fapt sau în drept.

Așa fiind, se reține că reclamantul doar a pretins existența unei hotărâri având putere de lucru judecat în cauză, în realitate, instanța neavând de analizat autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a unei alte hotărâri. Așa cum în mod corect a arătat intimata, hotărârea a cărei putere de lucru judecat a fost invocată poate reprezenta, cel mult, jurisprudență depusă de parte la dosar, aceasta neavând caracter obligatoriu pentru instanță.

În continuare, se reține că, potrivit unui prim set de critici, recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ca urmare a faptului că instanța nu a analizat criticile aduse soluției și considerentelor contradictorii ale hotărârii arbitrale privitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune, fapta ilicită, constând în cele 17 evenimente de despăgubire și prejudiciul, reprezentat de cheltuielile directe și indirecte la care a fost obligat ministerul.

Recurentul a circumscris aceste critici motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, se susține că prima instanță nu a răspuns criticilor referitoare la faptul că tribunalul arbitral nu a căutat să identifice momentul de început al termenului de prescripție și la caracterul contradictoriu al considerentelor tribunalului asupra prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, curtea de apel a reținut greșit că sentința arbitrală este motivată din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției, fără a analiza atent criticile invocate.

Apreciază recurentul că, urmare a nerespectării obligației de a motiva înlăturarea argumentelor reclamantului, au fost încălcate și art. 5, art. 22 alin. (2) și (6), art. 6 și 13 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Verificând sentința recurată, Înalta Curte notează că prima instanță a analizat criticile formulate cu privire la modalitatea în care tribunalul arbitral a examinat și a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune al pârâtei, concluzionând că instanța arbitrală și-a motivat soluția și că respingerea excepției a corespuns aplicării corecte a legii, câtă vreme s-a apreciat că termenul de prescripție nu putea începe să curgă mai înainte de momentul finalizării procedurilor pre-arbitrale.

În ceea ce privește stabilirea propriu-zisă a momentului de început al termenului de prescripție și considerentele tribunalului cu privire la acest aspect, precedenta instanță a reținut că nu există considerente contradictorii.

Mai mult, în mod judicios a apreciat curtea de apel că nu se poate pronunța asupra criticilor reclamantei privitoare la situația de fapt, întrucât ar fi pășit la analiza pe fond a litigiului, în contextul în care acțiunea în anulare nu este o cale devolutivă de atac. Or, trebuie precizat, începutul termenului de prescripție se stabilește în cadrul situației de fapt, pe baza probelor administrate, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

În sfârșit, contrar susținerilor formulate, eventuala incongruență a considerentelor tribunalului în ceea ce privește începutul termenului de prescripție, așa cum se va arăta și mai jos, nu echivalează cu lipsa motivelor în sensul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile reclamantului au fost analizate de curtea de apel, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și, ca o consecință, fiind analizate aceste critici, nu poate fi reținută teza încălcării principiilor procesului civil prevăzute la art. 5, art. 6, art. 13 și art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., astfel încât să fie atrasă incidența motivului de recurs prevăzut la pct. 5 al aceluiași articol din cod.

Se mai învederează și caracterul eronat al considerentelor prin care curtea de apel a reținut că hotărârea arbitrală este motivată în ceea ce privește fapta ilicită, cu atât mai mult cu cât prima instanță nu analizat în concret dacă a existat o motivare a tribunalului raportat la nenumăratele apărări cu privire la evenimentele de despăgubire, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Susținerile părții vizează inexistența unei motivări a tribunalului cu privire la fiecare eveniment de despăgubire invocat, analiza acestora fiind globală, cu argumentul că evenimentele 1 și 2 referitoare la lipsa proiectului tehnic revizuit ar reprezenta principalele evenimente generatoare de întârzieri, iar restul evenimentelor ar implica aceleași problematici, cu excepția evenimentelor 8, 11 și 17.

Caracterul neîntemeiat al criticii rezidă chiar în motivul de anulare invocat, reclamantul formulând acțiunea în anulare pornind de la prezumția greșită că este în drept să atace raționamentului arbitrului asupra fondului raporturilor juridice dintre părți.

Trebuie arătat în prealabil că, din perspectiva art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., nu se impunea ca fiecare susținere a părții să fie valorificată și argumentată exhaustiv, așa cum pretinde reclamantul, fiind suficientă construirea unui raționament care să permită înțelegerea soluției cuprinse în dispozitiv, bazat pe starea de fapt relevantă și pe probele considerate pertinente și concludente.

Apoi, nu lipsa motivelor în ceea ce privește fapta ilicită nemulțumește partea, întrucât pe calea acțiunii în anulare reclamantul a atacat considerentele hotărârii arbitrale, ci substanța acestora și, implicit, soluția pronunțată.

Or, judecata litigiului de către tribunalul arbitral fiind finală, rezultă că aspectele de fapt și de drept deduse judecății în arbitraj nu pot fi reeditate pe calea acțiunii în anulare, la rândul său, instanța de judecată învestită să soluționeze acțiunea neputând să cenzureze judecata realizată de tribunalul arbitral.

Ca o consecință, în mod corect criticile reclamantului referitoare la nemotivarea faptei ilicite au fost înlăturate, curtea de apel arătând, în esență, că analiza proprie a tribunalului arbitral asupra evenimentelor de despăgubire nu poate fi cenzurată în cadrul acțiunii în anulare, precum și că raționamentul relevat de tribunal, chiar dacă este în contradicție cu opinia părții, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Tot astfel, în mod corect a apreciat curtea de apel că susținerile reclamantului referitoare la modul în care tribunalul a apreciat probatoriul, evenimentele de despăgubire fiind invocate pe bază de probe în fața tribunalului arbitral, reprezintă o chestiune care ține de netemeinicia hotărârii, ce nu poate fi circumscrisă motivului de anulare de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin urmare, excedă cadrului procesual în care ne aflăm și limitelor în care instanța se poate pronunța modul în care tribunalul a analizat fapta ilicită imputabilă reclamantului constând în evenimentele de despăgubire și respectiv pretinsa netemeinicie a pretențiilor pârâtei.

Împrejurările relevate de reclamant în sensul că evenimentele nu erau pe drumul critic, ori că unele dintre acestea nu puteau fi considerate evenimente de despăgubire sau că altele erau imputabile pârâtei sunt chestiuni ce privesc fondul litigiului dintre părți, tranșate în arbitraj și care nu pot fi reluate pe calea acțiunii în anulare.

Prin urmare, criticile recurentului vor fi înlăturate, Înalta Curte reținând că prima instanță a răspuns motivelor invocate de parte în limitele pe care legea le imprimă acțiunii în anulare. Se constată astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Mai susține recurentul că în mod greșit curtea de apel a înlăturat critica privind considerentele contradictorii ale sentinței arbitrale referitoare la dovedirea sumei ce reprezintă prejudiciul. De asemenea, în mod eronat s-ar fi reținut că o motivare contradictorie nu echivalează cu nemotivarea.

Se invocă incidența cazurilor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, asupra criticilor reclamantului având ca obiect considerentele contradictorii ale hotârârii arbitrale în ceea ce privește modul de calcul al prejudiciului, curtea de apel s-a pronunțat după cum urmează: "chiar dacă arbitrul unic a invalidat modul de calcul al prejudiciului expus atât în paragraful 468 cât și modurile de calcul expuse în paragrafele 484 și 485, considerând-le neadecvate, acesta și-a prezentat în detaliu, în paragrafele 486-496, modalitatea pe care o consideră corectă pentru calcularea prejudiciului astfel încât nu se poate susține că există o contradicție cu cele afirmate anterior".

A concluzionat astfel curtea că teza afirmată de reclamant, respectiv a existenței unor motive contradictorii în ceea ce privește prejudiciul pe care reclamantul a fost obligat în final să îl acopere, nu se verifică.

Mai mult, se impune observația că, în raport cu textul art. 608 C. proc. civ., partea nu are deschisă calea analizării de către instanța de judecată a hotărârii arbitrale din perspectiva justeței considerentelor acesteia.

Câtă vreme hotărârea arbitrală conține raționamentul propriu al arbitrului, nu poate fi reținută incidența art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., acest text de lege sancționând lipsa oricărei motivări, iar nu o motivare care nu ar convinge una dintre părți.

Este esențial de arătat în acest context faptul că, inclusiv în situația în care motivarea ar fi deficitară sau criticabilă, acțiunea în anulare nu poate remedia aceste deficiențe, întrucât ele nu reprezintă în viziunea legiuitorului cauze de nulitate.

Așadar, în mod corect a reținut curtea de apel că eventuala existență a unor considerente contradictorii nu poate constitui temei pentru desființarea hotărârii arbitrale potrivit dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. întrucât aceste dispoziții prevăd că hotărârea poate fi desființată doar dacă nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, așadar, dacă viciul nemotivării afectează hotărârea în întregime, nefiind acesta cazul hotărârii arbitrale atacate.

Prin urmare, criticile recurentului nu pot fi reținute, nefiind atrasă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurentul invocă omisiunea curții de a analiza critica având ca obiect încălcarea condițiilor de exercitare a acțiunii civile prevăzute la art. 32 și 36 C. proc. civ., cu referire la soluționarea de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale pasive a părții adverse, fiind incidente motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Recurentul reproșează primei instanței faptul că a analizat această critică din perspectiva art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. - nemotivarea hotărârii, nu și prin prisma motivului prevăzut la lit. h) a aceluiași articol - încălcarea dispozițiilor imperative.

Contrar susținerilor recurentului, se constată că prima instanță a verificat argumentele tribunalului arbitral, reținând totodată că nu a fost încălcată nicio dispoziție legală imperativă.

Astfel, s-a reținut că cererea în pretenții a fost formulată în nume propriu de pârâtă, iar nu în calitate de membru al asocierii din care a făcut parte, arătând totodată că fiecare membru al unei asocieri este titularul propriilor drepturi și obligații, precum și că pârâta a pretins, pe temeiul răspunderii civile contractuale, despăgubiri corespunzătoare prejudiciului cauzat în patrimoniul propriu.

Prin urmare, a stabilit curtea că nu a existat o încălcare a dispozițiilor art. 32 și 36 C. proc. civ.

Înalta Curte, față de împrejurarea că prima instanță a analizat criticile reclamantului, va înlătura susținerile formulate sub acest aspect, nefiind incident motivul de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și, ca o consecință a existenței acestei analize în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, nu poate fi reținută nici teza reglementată la pct. 5 al aceluiași articol din cod, vizând încălcarea regulilor de procedură în legătură cu acest aspect.

Dintr-o altă perspectivă, se susține nelegalitatea sentinței recurate în raport cu dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Arată recurentul că prin acțiunea în anulare a invocat încălcarea prevederilor imperative ale C. civ. 1864 și Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, art. 32 și 36 C. proc. civ., Ordinului nr. 1568/2002, H.G. nr. 28/2008, Ordinului nr. 863/2008, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1.066, art. 969, art. 970 C. civ. 1864, art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 7 și 9 C. proc. civ., art. 5, art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit recurentului, curtea de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil și a aplicat greșit regulile de drept material invocate, făcând aprecieri eronate cu privire la motivele subsumate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aceste critici nu vizează în mod direct hotărârea recurată, fiind relevate, în realitate, pretinse încălcări ale legii de către tribunalul arbitral, deși hotărârea curții de apel este supusă controlului judiciar în recurs, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Apoi, sfera motivului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. - încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii - este extrem de limitată, fiind circumscrisă la încălcarea principiilor fundamentale ale litigiului arbitral dar și la nerespectarea normelor de competență exclusivă.

Prin urmare, invocarea motivului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu trebuie să reprezinte un pretext pentru a se solicita reexaminarea în fond a litigiului, respectiv pentru a fi formulate critici cu privire la stabilirea situației de fapt, interpretarea prevederilor contractuale ori cu privire la aplicarea prevederilor legale dispozitive.

În continuare, potrivit unor prime critici, recurentul arată că în mod greșit curtea de apel a validat soluția tribunalului arbitral privind respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune fără a efectua o analiză reală, concretă, efectivă și în acord cu dispozițiile imperative ale Decretului nr. 167/1958, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, tribunalul arbitral a stabilit greșit legea aplicabilă pretențiilor deduse arbitrajului, respectiv Noul C. civ. pentru toate pretențiile pârâtei, fiind înlăturat de la aplicare Decretul nr. 167/1958, care se aplică unora dintre evenimente.

Se susține că termenul de prescripție nu putea începe să curgă de la data finalizării procedurii pre-arbitrale, fiind încălcate dispozițiile art. 7