Decizia nr. 956/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 305/2021 a Tribunalului Cluj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, să se constate faptul că au pierdut dreptul de proprietate, în urma declanșării mecanismului exproprierii de fapt pentru cauză de utilitate publică, asupra terenului identificat prin C.F. nr. x, nr. cadastral x, categoria intravilan, situat în zona Făget, conform prevederilor cuprinse în art. 44 alin. (3) din Constituție; să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor cuvenite, compuse din valoarea reală a imobilului la data exproprierii în fapt, la care se adaugă și prejudiciul cauzat prin mecanismul exproprierii în fapt; să fie obligat pârâtul la plata dobânzii legale calculată din momentul intervenirii cauzei de expropriere în fapt și până în prezent; să se dispună înscrierea în C.F. nr. x (nr. vechi 1360N) a municipiului Cluj-Napoca, nr. cadastral x, categoria de folosință intravilan situat în zona Făget, în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, cu titlu de expropriere, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința civilă nr. 305 din 13 mai 2021, Tribunalul Cluj a hotărât după cum urmează: A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 1.190.000 RON despăgubiri și dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății integrale a despăgubirilor. A respins ca inadmisibil petitul având ca obiect constatarea faptului că reclamanții și-au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului-teren înscris în C.F. nr. x Cluj (C.F. vechi nr. x N) nr. top/cad. x. A respins ca neîntemeiat petitul având ca obiect înscrierea în C.F. nr. x Cluj (C.F. vechi 1360N) asupra imobilului-teren prevăzut cu nr. cadastral x în favoarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca cu titlu de expropriere. A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 9760 RON cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 142/A/2022 din 29 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă hotărât după cum urmează: A respins apelul declarat de pârâtul municipiul Cluj-Napoca împotriva încheierii pronunțate la data de 16.01.2020, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Cluj. A admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 305 din 13.05.2021 a Tribunalului Cluj, a schimbat sentința în sensul că a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului să plătească reclamanților despăgubiri. A respins cererea reclamanților având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A obligat apelantul Municipiul Cluj-Napoca să plătească intimatului A. suma de 190 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei nr. 142/A/2022 din 29 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au formulat recurs principal reclamanții A. și B. și recurs incident pârâtul municipiul Cluj-Napoca. 4.1. Recursul principal declarat de reclamanții A. și B. Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea principiilor contradictorialității și oralității, întrucât elementul procesual decizional referitor la intenția de a construi pe terenul achiziționat nu a fost pus în discuția părților și nici nu corespunde adevărului. Astfel, au arătat recurenții, deși instanța de apel nu a pus în discuția părților aspectul referitor la manifestarea intenției de a construi pe teren, convingerea acesteia a fost influențată în mod decisiv de acest element ce ține de fondul cauzei, încălcând principiile oralității dezbaterilor și contradictorialității care echivalează cu o lipsă a dezbaterilor pe fond, astfel că hotărârea pronunțată este lovită de nulitate. Totodată, au susținut că argumentul instanței de apel, potrivit cu care reclamanții nu au manifestat intenția de a construi, nici nu corespunde realității, însă faptul că acest aspect nu a fost pus în discuția părților a condus la imposibilitatea de a proba contrariul, administrarea probelor din care să reiasă intenția de a construi fiind mult mai accesibilă în faza procesuală a apelului, față de cea a recursului. Sub acest aspect, recurenții au arătat că imediat după traversarea perioadei critice pe care a generat-o criza economică din anul 2008, ale cărei consecințe s-au resimțit până în anii 2010-2011, au solicitat în anul 2011 un certificat de urbanism care reglementa condițiile de construire. Anterior acestui moment au contractat un credit imobiliar nr. x/13.02.2008, pe care l-au garantat încheind un contract de ipotecă având ca obiect imobilul litigios. Creditul imobiliar a fost contractat în vederea demarării procedurilor de construire a caselor de vacanță prevăzute în forma anterioară a PUG-ului, chestiune care, în opinia recurenților, putea fi dovedită atât cu înscrisuri, cât și cu proba testimonială, astfel că puteau proba intenția de a construi pe teren, dacă s-ar fi pus în discuția părților acest aspect. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind încălcată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții au susținut că instanța de apel s-a raportat greșit la considerentele CEDO statuate prin hotărârea pronunțată în cauza Jahn și alții împotriva Germaniei, reținând că restricțiile în materie de construcții, chiar și atunci când au fost impuse în mod permanent și fără niciun drept de a obține despăgubiri, au fost în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, în opinia recurenților, situația și circumstanțele din hotărârea precitată erau unele excepționale, în contextul reunificării Germaniei, existând necesitatea unor politici imobiliare comune care să poate justifica anumite ingerințe în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor. Nefiind, în speța de față, într-o astfel de situație excepțională, recurenții au opinat că litigiul pendinte putea fi interpretat și soluționat prin prisma multor alte cauze CEDO similare, și nu raportat numai la cauza Jahn și alții împotriva Germaniei. Concluzionând, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. 4.2. Recursul incident declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca Recurentul-pârâtul a criticat exclusiv soluțiile date asupra excepțiilor inadmisibilității, prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, asupra solicitării în probațiune și asupra puterii de lucru judecat, motivele de recurs fiind subsumate de recurent prevederilor art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs, circumscris soluțiilor date cu privire la excepțiile inadmisibilității și prematurității, din perspectiva Legii nr. 33/1994, recurentul-pârât a susținut că au fost încălcate prevederile art. 7-20 din Legea nr. 33/199, precum și cele ale art. 1 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, deoarece reclamanții au indicat drept temei legal al cererii introductive și prevederile Legii nr. 33/1994. Mai mult, la judecarea cauzei s-au preluat anumite proceduri specifice unui proces veritabil de expropriere, cum ar fi participarea procurorului, numirea unei comisii formate din trei experți, netimbrarea acțiunii. A susținut recurentul-pârât că acțiunea reclamanților trebuia soluționată în condițiile Legii nr. 33/1994, exproprierea "faptică" trebuind să urmeze regimul oricărei exproprieri, cu consecința îndeplinirii întregii proceduri. Or, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, rolul instanței de judecată în cazul exproprierii nu este cel de a constata faptul că a intervenit o expropriere, ci de a verifica, ulterior declarării utilității publice, dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru a se hotărî exproprierea și de a stabili cuantumul despăgubirilor, astfel că, în opinia recurentului-pârât, cererea de constatare a exproprierii și de stabilire a despăgubirilor este inadmisibilă. De asemenea, a suținut că, în condițiile în care nu a fost urmată procedura specială prevăzută de lege în materie de expropriere, solicitarea de obligare la plata despăgubirilor este prematură. Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât a susținut că argumentul instanței de apel potrivit căruia momentul definitiv la care reclamanții au cunoscut faptul că patrimoniul lor este afectat de actele administrative este data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4178/2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, este eronat, reclamanții cunoscând nașterea dreptului la acțiune pentru despăgubiri la momentul publicării noului PUG sau cel târziu la înregistrarea plângerii prealabile nr. x din 05.11.2015, prin care a solicitat modificarea încadrării funcționale a parcelei situate în zona Făget. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 4187/2017. Prin ultima critică, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că, prin modalitatea în care au fost administrate probele în cauză, au fost încălcate prevederile art. 25 din Legea nr. 33/1994, precum și cele ale art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, astfel cum au fost interpretate prin Decizia HP nr. 87/2021.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Municipiul Cluj-Napoca a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenții-reclamanți raportat la dispozițiile art. 483 alin. (1) și (2) și art. 634 din C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că hotărârea instanței de apel este legală, aceasta făcând o analiză corectă a echilibrului între limitările stabilite în exercitarea dreptului de proprietate și dreptul la un mediu sănătos, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei. În combaterea recursului, pârâtul a susținut că în mod corect a reținut instanța de apel că reclamanții nu au făcut dovada existenței unui prejudiciu concret, arătând, totodată, că aspectul privitor la intenția de a construi nu a fost unicul motiv și nici cel determinant în luarea deciziei. Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul incident declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil și în subsidiar, ca nefondat. Cu referire la soluțiile date de instanța de apel excepțiilor inadmisibilității și prematurității, recurenții-reclamanți au susținut că acțiunea introductivă nu este grefată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, obiectul cererii fiind exproprierea de fapt a terenului în litigiu, astfel că în mod corect au fost respinse aceste excepții. Totodată, au susținut că excepția prescrierii dreptului la acțiune a fost în mod corect soluționată, având în vedere că momentul de început al termenului de prescripție este momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2011, și nu cel al publicării noului PUG. În continuare, au arătat că nu poate fi reținută puterea de lucru judecat invocată, atâta vreme cât instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anularea PUG-ului nu s-a pronunțat și asupra efectelor negative pe care actul administrativ atacat le-a produs asupra patrimoniului reclamanților, iar chestiunea litigioasă referitoare la interdicția de a construi nu a făcut obiectul niciunei judecăți. Cu referire la motivul de recurs prin care se critică soluția de respingere a cererii de probațiune, recurenții-reclamanți au invocat inadmisibilitatea, întrucât recursul nu poate fi exercitat pentru remedierea unor eventuale greșeli de apreciere a probelor. Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul incident, prin care au solicitat respingerea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1. Având a soluționa cu prioritate excepția inadmisibilității recursului principal, Înalta Curte are în vedere că legea procesual civilă suprimă dreptul de recurs "în materie de expropriere", potrivit art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. Domeniul de reglementare a normei precitate vizează, neîndoielnic, materia cererilor formulate în etapa judiciară a procedurii de expropriere declanșate, după caz, de expropriator ori de expropriat, în reglementarea-cadru a Legii nr. 33/1994 sau în cea specială a Legii nr. 255/2010. Or, obiectul dedus judecății în litigiul pendinte îl constituie acordarea despăgubirilor civile pentru exproprierea de fapt a terenului, reclamanții afirmând producerea unei ingerințe din partea autorității administrative locale în dreptul de proprietate privată, afectat de o utilitate publică proiectată prin Planul Urbanistic General (PUG) aprobat prin HCL Cluj-Napoca nr. 493/2014, corelativ cu lipsa oricărui demers în vederea demarării procedurii legale a exproprierii și plății unei despăgubiri echitabile. Temeiul de drept indicat în cererea introductivă îl constituie prevederile art. 555 din C. civ., art. 44 alin. (3) și 148 alin. (2) din Constituția României, art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. Astfel construit demersul reclamanților, din perspectiva obiectului și cauzei juridice, apare firească concluzia că hotărârea pronunțată în apel, obiect al recursului pendinte, nu face parte din categoria celor care nu sunt supuse căii de atac a recursului, întrucât nu este dată în procedura legală a exproprierii. Se cuvine reamintit că exproprierea de facto, fără a fi reglementată de o normă națională de drept substanțial, reprezintă totuși o situație de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancționată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel încât controlul de convenționalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea. Raportat argumentelor expuse, excepția procesuală de fond invocată de recurentul-pârât urmează a fi respinsă. II.2. Recursul incident este nefondat. Recursul incident, exercitat de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca, a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ., criticându-se, în esență, soluția dată excepțiilor privind inadmisibilitatea, prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune, încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4178/2017, precum și modul de aplicare a regulilor în materie de probațiune ce a nesocotit prevederile art. 25 din Legea nr. 33/1994 și art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, cu referire la decizia HP nr. 87/2021, sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor. Deși caracterizat prin atributul accesorialității în raport cu recursul principal, examinarea mai intâi a recursului incident este impusă de sfera chestiunilor de nelegalitate criticate, întrucât efectele spre care tind excepțiile procesuale și celelalte mijloace de apărare, invocate de pârât în etapele procesuale anterioare și reiterate în recurs, reclamă soluționarea lor înaintea criticilor recurenților-reclamanți care vizează fondul raportului litigios. II.2.1. Cu referire la primul motiv de recurs, circumscris soluției de respingere a excepțiilor privind inadmisibilitatea, prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere cadrul procesual în care a avut loc judecata în fața instanțelor de fond, ce nu e specific, astfel cum s-a demonstrat în cele ce preced, materiei cererilor formulate în etapa judiciară a procedurii de expropriere, în reglementarea-cadru a Legii nr. 33/1994 sau în cea specială a Legii nr. 255/2010. Raportat obiectului pricinii și naturii raportului litigios, în mod corect a păstrat instanța de apel soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității și prematurității acțiunii reclamanților. Argumentul recurentului, circumscris netimbrării cererii introductive, putea face obiectul altor mijloace de apărare specifice ori remedii procesuale (precum cel oferit de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013), nefiind însă susceptibil de a fi valorificat ca motiv de nulitate a hotărârii judecătorului fondului. Tot astfel, indicarea în cererea de chemare în judecată a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, alături de celelalte temeiuri de drept, nu poate avea semnificația pretinsă de recurent, câtă vreme obiectul și cauza juridică sunt bine delimitate în proces, în sensul că nu se circumscriu domeniului "exproprierii" din dreptul intern. Nu în ultimul rând, participarea facultativă, iar nu obligatorie, a procurorului în proces dă expresie prevederilor art. 92 alin. (2) din C. proc. civ., situație juridică diferită de cea reglementată sub pedeapsă de nulitate prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 și art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010. Nefondată este și ultima critică, instanța de apel păstrând în mod corect soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune. Aceasta întrucât, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, în raport cu regula generală înscrisă în art. 2523 din C. civ., nu ar putea fi plasat mai înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 (prin sentința civilă nr. 4178/2017, definitivă prin nerecurare, care a tranșat regimul juridic al terenului ca fiind cel prevăzut în PUG-ul intrat în vigoare în anul 2014), iar nu momentul publicării planului urbanistic ori al înregistrării plângerii prealabile, cum se susține prin memoriul de recurs. II.2.2. Cu referire la pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., este de observat că această critică supune analizei ignorarea efectului pozitiv al următoarelor considerente din cuprinsul sentinței civile nr. 4178/2017 a Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale: "Nici încălcarea dreptului de proprietate al reclamaților nu poate fi reținută, câtă vreme aceștia nu sunt îngrădiți în prerogativele de proprietar, putând dispune de bunul deținut, iar faptul că aceștia trebuie să se supună anumitor condiții prevăzute de lege, ca expresie a unui interes public superior, respectă principiul proporționalității din jurisprudența CEDO." Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că, în litigiul anterior ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, nu a fost nicidecum definitivată jurisdicțional chestiunea proporționalității limitărilor produse în exercițiul atributelor dreptului de proprietate al reclamanților, dezlegare care să se bucure de imutabilitate jurisdicțională și să se impună părților litigante și instanței, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic. Aceasta întrucât, în instanța de contencios administrativ, reclamanții au cerut sancționarea actului administrației publice locale, din perspectiva legalității și oportunității, considerentul anterior redat neavând valoare decisivă/decizorie, cum corect a reținut instanța de apel, care a procedat în consecință la cercetarea fondului raportului aici litigios, astfel cum a fost acesta dedus prezentei judecăți, efectuând cuvenitul examen de convenționalitate în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și jurisprudența instanței europene dezvoltate pe marginea acestei norme. Critica recurentului ignoră faptul că instanța de contencios administrativ a statuat în primul proces, în limitele competențelor conferite de legea specială, asupra legalității HCL Cluj-Napoca nr. 493/2014 din perspectiva prerogativelor conferite de legiuitor autorității publice în privința elaborării documentațiilor de urbanism prevăzute de Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, precum și în privința protecției mediului și a dezvoltării durabile, cu luarea în considerare a cadrului legal ce permite autorităților publice administrative limitarea exercițiului dreptului de proprietate privată, prin adoptarea unor astfel de planuri urbanistice. Argumentele care au fundamentat soluția instanței de contencios administrativ s-au circumscris interesului public superior avut în vedere la schimbarea încadrării imobilului în litigiu, întrucât acesta face parte din UTR Vp-păduri intravilan și beneficiază de un regim de protecție puternic, motivat de considerente de mediu și dezvoltare durabilă, terenul fiind situat chiar în mijlocul pădurii. Or, în prezentul litigiu, reclamanții au solicitat despăgubiri pentru ingerința autorității publice în exercițiul dreptului de proprietate, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, deoarece s-a creat pentru terenul în litigiu un regim juridic de exploatare mai restrictiv în raport cu cel anterior, fiind instituită interdicția de construire. Așadar, reclamanții nu contestă legalitatea actualizării Planului Urbanistic General al municipiului Cluj-Napoca, ci solicită examinarea, din perspectiva raportului de proporționalitate, a efectelor pe care implementarea acestui plan le-a produs în exercitarea dreptului lor de proprietate, afirmând că măsura a avut drept efect ruperea justului echilibru între interesele generale și cele individuale, întrucât, în aprecierea acestora, prin adoptarea HCL nr. 493/2014 li s-a impus o sarcină exorbitantă, de natură a afecta chiar substanța dreptului lor de proprietate, dată fiind absența unei compensări adecvate și prealabile pentru această limitare a atributelor dreptului de proprietate. II.2.3. Cu referire la cel din urmă motiv, prin care se invocă aplicarea greșită a legii (art. 25 din Legea nr. 33/1994 și art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, în interpretarea dată prin decizia HP nr. 87/2021) în cursul operațiunii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte are a observa că nemultumirile recurentului țin, în realitate, de sfera controlului de temeinicie, întrucât urmăresc să repună în discuție însuși procesul de apreciere a probatoriului, mai exact forța doveditoare a raportului de expertiză tehnică evaluatorie, iar nu legalitatea criteriilor ori reperelor de determinare a despăgubirilor solicitate cu titlu de indemnizare corespunzătoare valorii de circulație a bunului, aspecte incompatibile așadar cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. II.3. Recursul principal este, de asemenea, nefondat. Recursul principal, exercitat de recurenții-reclamanți A. și B., a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., argumentându-se, în esență, faptul că, pe de o parte au fost încălcate principiile contradictorialității și oralității, întrucât elementul procesual decizional referitor la lipsa demersurilor concrete care să releve intenția de a construi (împrejurare care nici nu corespunde adevărului) nu a fost pus în discuția părților, iar, pe de altă parte, a fost aplicată eronat jurisprudența CEDO (în special hotărârea din cauza Jahn și alții împotriva Germaniei), întrucât s-a reținut nelegal că reclamanții nu suportă o sarcină excesivă și disproporționată, deși prin modificările apărute în planul urbanistic le-a fost schimbat regimul juridic al terenului, din construibil, în neconstruibil. Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, are ca obiect obligarea la despăgubiri civile constând în valoarea reală a terenului litigios; cauza juridică a pretențiilor afirmate este dată de exproprierea de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate al reclamanților în chiar substanța lui, prin impunerea asupra imobilului acestora a unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale și fără plata unei indemnizații corespunzătoare, pretenții fundamentate pe art. 555 din C. civ., art. 44 alin. (3) și 148 alin. (2) din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. Potrivit situației de fapt, reținută de instanțele de fond și necontestată de altfel în proces, reclamanții sunt proprietarii tabulari ai terenului în suprafață de 14.000 mp cu destinația Fânaț la Vaduri (nr. cadastral x înscris în CF nr. x Cluj), dreptul de proprietate fiind dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/02.08.2007 de SCN "C.", respectiv sub nr. x/03.03.2009 de BNP D.. Certificatul de urbanism nr. x/04.07.2007 atestă faptul că imobilul proprietatea reclamanților făcea parte din UTR B2, subzona pentru case de vacanță, fiind permisă construirea unor case de vacanță cu locuire nepermanentă. Ulterior, prin noul Planul Urbanistic General (PUG) aprobat prin HCL Cluj-Napoca nr. 493/2014, terenul în litigiu a fost încadrat în categoria funcțională UTR=S_VPf/ps, subzonă de pășuni/fânețe în interiorul zonelor împădurite, iar conform regulamentului aferent, în zonele acestei unități de referință se admite doar schimbarea destinației din pășuni în fânețe, fiind interzisă orice altă schimbare a destinației acestor categorii. În concret, reclamanții au afirmat producerea unei ingerințe în dreptul lor la respectarea bunurilor întrucât, prin noul PUG, terenul deținut în proprietate a fost inclus în categoria pășunilor/fânețelor și astfel nu mai sunt în măsură să-l folosească pentru edificarea de construcții (case de vacanță), potrivit destinației avute la momentul achiziționării bunului. Astfel, le-a fost grav afectat dreptul, în sensul că, deși continuă să fie proprietarii terenului, totuși nu îl mai pot exploata în conformitate cu destinația avută la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, fiind transformat din teren construibil, în teren neconstruibil. Reformând hotărârea judecătorului fondului, instanța de prim control judiciar a respins cererea de despăgubiri, argumentând în cadrul examenului de convenționalitate efectuat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, faptul că schimbarea regimului juridic al terenului s-a realizat printr-un act administrativ normativ valabil, ingerința fiind deci prevăzută de lege, și că prin adoptarea noului PUG a fost urmărit interesul public general, schimbarea regimului urbanistic al terenului fiind justificată și de rațiuni care țin de protecția mediului și dezvoltarea durabilă, încercându-se restricționarea operațiunilor de urbanizare a suprafețelor împădurite aflate în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, deoarece terenul este situat în zona de agrement Făget-Sf. Ioan (o poiană din chiar mijlocul Pădurii Făget). Cu referire la cerința justului echilibru între scopul urmărit și mijloacele lui de realizare, evocând jurisprudența CEDO dintr-o serie de cauze în materie de amenajarea teritoriului și urbanism, instanța de apel a apreciat că reclamanții nu au fost nevoiți să suporte o sarcină excesivă și disproporționată prin schimbarea regimului juridic al terenului, argumentând, în esență, că, pe de o parte, de la momentul dobândirii dreptului de proprietate și până la adoptarea noului PUG reclamanții nu au făcut niciun demers concret care să releve intenția de a construi pe terenul achiziționat, iar, pe de altă parte, că în raport cu dispozițiile Legii nr. 350/2001 care reglementează modalitatea în care este asigurat dreptul publicului de a interveni în activitățile de amenajare a teritoriului și urbanism, reclamanții nu au ieșit din pasivitate decât ulterior, deși mai înainte de aprobarea planului urbanistic general din anul 2014, proiectul fusese pus în dezbatere publică, astfel că aceștia aveau posibilitatea să acționeze în vederea protejării drepturilor și intereselor lor legitime referitoare la terenul în litigiu. În acest punct, se cuvine reamintit contextul normativ, intern și european, în ai cărui parametri este în mod constant analizat, în jurisprudența națională, un demers judiciar de tipul celui declanșat în procesul de față, în care se reclamă limitarea exercitării plenare a atributelor dreptului de proprietate, ca urmare a adoptării unui plan de urbanism ce instituie interdicția de construire, neurmată de efectuarea demersurilor în vederea exproprierii legale și de plata unei indemnizații corespunzătoare. Astfel, primesc relevanță prevederile art. 44 din Constituția României care consacră garantarea dreptului de proprietate privată și protecția juridică de care acesta se bucură și care statuează în sensul că exproprierea unei persoane nu poate fi făcută decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și cele ale art. 555, art. 556 și art. 562 alin. (3) din C. civ. care reglementează dreptului de proprietate în plenitudinea prerogativelor sale și, într-un sens asemănător legii fundamentale, principiile de bază ale limitării exercițiului acestui drept. Mai departe, raționamentul juridic continuă cu analizarea încălcării în substanță a dreptului de proprietate, din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și a jurisprudenței instanței europene dezvoltate pe marginea acestei norme convenționale. Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1, pornind de la scopul general al dispozițiilor Convenției, instituie atât protecția dreptului de proprietate, cât și limitele exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Suplimentar, instanța de contencios european al drepturilor omului a consacrat și o limită jurisprudențială dată de "atingerea substanței" dreptului, în sensul că deși proprietarul nu este privat de dreptul său - limitarea vizând exercițiul atributelor proprietății -, totuși nu trebuie să se ajungă la golirea de conținut a dreptului de proprietate. Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanței" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt incompatibile, în concepția Curții Europene, cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretențiilor reclamanților la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale constând în valoarea de circulație a terenului litigios. Astfel fiind, instanța de apel era ținută, în cadrul examenului de convenționalitate, să verifice atât condițiile legale, care impun ca limitarea exercițiului dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, cât și condițiile de sorginte jurisprudențială, care obligă la respectarea proporționalității măsurii și la indemnizarea corespunzătoare a titularului dreptului. Recursul principal vizează, în esență, raționamentul expus cu privire la cele din urmă două cerințe, de creație jurisprudențială, recurenții-reclamanți imputând instanței de apel concluzia pretins nelegală, potrivit cu care aceștia nu suportă o sarcină excesivă și disproporționată, în condițiile în care, prin modificările apărute în planul urbanistic, le-a fost schimbat regimul construibil al terenului. Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate. Astfel, printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., se susține că au fost încălcate principiile contradictorialității și oralității, întrucât elementul procesual decizional referitor la lipsa demersurilor concrete care să releve intenția de a construi (împrejurare care nici nu corespunde adevărului) nu a fost pus în discuția părților. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că, pe de o parte, curtea de apel nu avea obligația de a pune în dezbaterea părților aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluția pronunțată și a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului cauzei și a rolului instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabilește art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. Mai mult decât atât, împrejurările de fapt la care s-au raportat, deopotrivă, pretențiile afirmate, apărările corelative, probatoriul propus și administrat, precum și dezbaterile contradictorii, au vizat și chestiunea litigioasă a imposibilității de exploatare a terenului conform atributelor dreptului de proprietate, dată fiind interdicția de construire. Pe de altă parte, argumentul vizat de critica de nelegalitate nu a fost nici unic, și nici decisiv, câtă vreme în cadrul verificării cerinței justului echilibru între scopul urmărit și mijloacele lui de realizare, instanța de apel a reținut, cu rol determinant, pasivitatea reclamanților în raport cu dispozițiile din Legea nr. 350/2001 care reglementează modalitatea în care este asigurat dreptul publicului de a interveni în activitățile de amenajare a teritoriului și urbanism, argumentând că mai înainte de aprobarea planului urbanistic general din anul 2014, proiectul fusese pus în dezbatere publică, astfel că aceștia aveau posibilitatea să acționeze în vederea protejării drepturilor și intereselor lor legitime referitoare la terenul în litigiu. În egală măsură, silogismul judiciar, în cadrul căruia instanța de apel a apreciat că reclamanții nu au fost nevoiți să suporte o sarcină excesivă și disproporționată prin schimbarea regimului juridic al terenului, a fost construit prin raportare la principiile degajate dintr-o bogată jurisprudență a Curții Europene, pronunțată în materie de amenajarea teritoriului și urbanism. Prin urmare, nu se poate susține cu temei că decizia instanței de apel ar fi nesocotit principii fundamentale ale procesului civil, precum contradictorialitatea și oralitatea dezbaterilor, prevăzute de art. 14 și 15 din C. proc. civ. Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se susține că a fost aplicată eronat jurisprudența CEDO (în special hotărârea din cauza Jahn și alții împotriva Germaniei), întrucât s-a reținut nelegal că reclamanții nu suportă o sarcină excesivă și disproporționată, deși prin modificările apărute în planul urbanistic le-a fost schimbat regimul juridic al terenului, din construibil, în neconstruibil. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a efectuat o analiză de ansamblu a jurisprudenței CEDO în materie de amenajare a teritoriului și politici de planificare urbană și regională, pronunțată într-un număr semnificativ de cauze (16 hotărâri), sintetizând corect circumstanțele particulare din fiecare hotărâre evocată, inclusiv din hotărârea vizată de criticile recurenților dată în cauza Jahn și alții împotriva Germaniei (cu referire la care au fost evidențiate atât circumstanțele excepționale date de contextul reunificării Germaniei, cât și aprecierea instanței europene în sensul că restricțiile impuse proprietarilor de teren, în mod permanent și fără nicio despăgubire, au fost în conformitate cu norma convențională). Ca atare, este de domeniul evidenței faptul că examenul de convenționalitate nu a fost efectuat exclusiv prin raportare la hotărârea precitată, cum pretind recurenții. De asemenea, nu se poate considera nici că instanța de apel a ignorat jaloanele create de jurisprudența Curții Europene. În egală măsură, Înalta Curte are în vedere că despăgubirile materiale au funcția reparatorie a unui prejudiciu în relație directă cu afectarea în substanță a dreptului de proprietate, prin privarea de plenitudinea atributelor acestui drept. De necontestat, raportul de proporționalitate între interesul general pentru asigurarea unui mediu sănătos și interesul particular pentru respectarea proprietății în plenitudinea prerogativelor acestui drept este respectat numai în condițiile acordării unei despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a restrângerilor (atât sub aspectul folosinței bunului conform propriilor interese, cât și indirect, în ce privește dispoziția, respectiv vânzarea la valoarea lui reală), remediul dezdăunării fiind în deplin acord atât cu normele din dreptul intern, cât și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și jurisprudența Curții Europene. Înalta Curte are în vedere că începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong și Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis în mod constant că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" și că, în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției. A considerat Curtea Europeană, drept atingere adusă substanței dreptului, situația în care dreptul unei persoane, deși intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat și a fost golit de conținut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situației juridice a bunului. Raportat acestor considerații cu valoare generală, Înalta Curte are a observa faptul că reclamanții au solicitat, prin cererea introductivă, despăgubiri "compuse din valoarea reală a imobilului la data exproprierii în fapt, la care se adaugă și prejudiciul cauzat prin mecanismul exproprierii în fapt". Însă, în condițiile în care au susținut că în urma schimbării încadrării urbanistice, valoarea terenului s-a depreciat semnificativ, iar dreptul de proprietate a devenit iluzoriu, reclamanții au afirmat, în realitate, un prejudiciu corespunzător diminuării valorii bunului afectat de interdicția de construire (fiind vorba, evident, de pierderea posibilității de construire a unor case de vacanță cu locuire nepermanentă, și nu a unor locuințe individuale), astfel că indemnizarea corespunzătoare, în înțelesul normei convenționale și a jurisprudenței instanței europene, nu ar fi putut avea decât semnificația unor despăgubiri juste și proporționale cu deprecierea bunului, iar nicidecum a unora constând în valoarea reală a terenului anterior schimbării regimului construibil. În alți termeni, în circumstanțele particulare ale litigiului pendinte, reparația prin echivalent bănesc nu poate fi concepută ca valoare de piață integrală/valoare de circulație a terenului, rămas în continuare în patrimoniul reclamanților cu regim neconstruibil, deoarece scopul acordării unei reparații echitabile este plasarea reclamanților într-o situație similară celei de dinaintea actualizării PUG din 2014. Întrucât dreptul de proprietate, deși a pierdut din substanță, totuși nu a dispărut din patrimoniul reclamanților, este limpede că aceștia nu erau îndrituiți la indemnizarea cu valoarea de circulație a bunului de la momentul ingerinței, cum au pretins în proces. Însă, alegerea remediului și a termenilor despăgubirii a fost clar delimitată prin obiectul și cauza juridică, astfel cum au fost acestea configurate la judecata în primă instanță, cadrul procesual nefiind nesusceptibil de schimbare în căile de atac. În consecință, este legală soluția de respingere a cererii de despăgubiri, remediul accesat de reclamanți nefiind adecvat interesului legitim afirmat, acela de a compensa pierderea de substanță survenită ca urmare a schimbării regimului construibil al terenului ori de a atenua efectele restricției impuse bunului. Ca atare, și cea de-a doua critică este nefondată. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul principal și recursul incident, ca nefondate.