Decizia nr. 2537/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 20 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu Societatea Națională a Sării S.A., repararea prejudiciului cauzat reclamanților reprezentând contravaloarea cuantumului chiriei lunare neîncasate, în cuantum de 7672 euro/lună, calculat de la data de 1 ianuarie 2015 și până la data pronunțării unei hotărâri definitive și irevocabile, pentru imobilul proprietatea reclamanților, format din parter și trei etaje situat în Calea x, București, cauzat prin inacțiunea pârâtei constând în lipsa oricărei decizii privind obligația proprietarului de a consolida clădirea, motiv pentru care este împiedicată folosința de către reclamanți a imobilului, care a fost dezafectat începând cu data de 1 ianuarie 2015, solicitând totodată obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea precizatoare înregistrată la 19 februarie 2018, reclamanții au precizat câtimea, restrângând cuantumul pretențiilor la suma de 168.784 euro, reprezentând cuantificarea contravalorii chiriei neîncasate pentru intervalul 4 februarie 2016 - 5 decembrie 2017, sumă pe care ar fi putut să o încaseze reclamanții dacă prin inacțiunea pârâtei nu ar fi împiedicat consolidarea și exploatarea imobilului. Prin încheierea din 22 iunie 2018, cauza a fost trimisă cauza, spre soluționare, secției a V-a civilă a Tribunalului București.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 27 din 7 ianuarie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu Societatea Națională a Sării S.A., ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 687A din 4 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 27 din 7 ianuarie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta A.. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. a invocat incidența în cauză a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) și art. 159 C. proc. civ., susținând în esență următoarele: Dreptul de apărare al reclamantei a fost încălcat de instanța de apel, având în vedere că la termenul de judecată din data de 6 aprilie 2022, singurul acordat în fața instanței de apel, nu a fost prezentă nici personal și nici nu a fost reprezentată. În calea de atac a apelului, reclamanta a arătat că era reprezentată convențional de către dl. avocat D., care, fiind numit într-o funcție publică, a devenit incompatibil și nu a mai putut exercita profesia de avocat, despre acest aspect luând cunoștință recurenta abia ulterior termenului de judecată din 6 aprilie 2022. Din acest motiv, recurenta a solicitat instanței repunerea cauzei pe rol, pentru a-și putea exercita dreptul de apărare, însă cererea sa nu a fost soluționată de instanța de apel, ci a fost ignorată, încălcându-se astfel dispozițiile art. 5 alin. (1) C. proc. civ. ce impun ca judecătorii să primească și să soluționeze cererile de competența instanțelor judecătorești. De asemenea, citația și anexele întâmpinării au fost comunicate recurentei, pentru termenul de judecată din etapa apelului, la sediul profesional al avocatului cu mai puțin de 5 zile înainte de termenul de judecată, respectiv la 1 aprilie 2022, termenul de judecată fiind stabilit la data de 6 aprilie 2022, cu încălcarea art. 159 C. proc. civ., aspect de natură a aduce atingere, o dată în plus, dreptului la apărare al recurentei. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că deși lungă, motivarea instanței de apel este superficială. Evocând dispozițiile art. 6 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, precum și Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel nu respectă standardele de motivare a hotărârilor judecătorești, astfel cum acesta au fost stabilite în doctrină și jurisprudență. A mai susținut recurenta că instanța de apel nu a analizat aspectul privitor la starea de degradare avansată a clădirii, și nici nu a avut în vedere că imposibilitatea de exploatare a imobilului este cauzată de inundarea subsolurilor clădirii - proprietatea pârâtei. Instanța de apel a motivat lipsa faptei ilicite prin raportare la elemente care nu au legătură cu cauza. Instanța de apel se concentrează în motivarea sa pe o presupusă intenție a pârâtei de a participa la consolidarea clădirii, ignorând să se refere cu privire la aspectul esențial al faptei ilicite, respectiv că ruina edificiului este o urmare a lipsei de întreținere a părții din imobil. Din raportul de expertiză efectuat în anul 2001 - tăinuit de pârâtă, de al cărei conținut recurenta a putut lua cunoștință abia în anul 2014, rezultă că subsolurile clădirii proprietatea pârâtei sunt inundate, motiv pentru care elementele structurale care ar trebui să preia sarcinile orizontale din infrastructură sunt complet distruse, infrastructura fiind complet în stare avansată de degradare și este posibil să colapseze. În ce privește atitudinea subiectivă a pârâtei, astfel cum reiese din întâmpinare, deși aceasta cunoștea încă din anul 2014 starea clădirii, nu a întreprins nicio acțiune. Or, instanța de apel nu a analizat și nu a dat nicio relevanță juridică acestei împrejurări. În mod eronat, instanța de apel a reținut că recurenta și-a asumat starea de degradare a imobilului la cumpărarea părții de clădire ce îi aparține, reținând că putea sau trebuia să știe de starea imobilului. A arătat recurenta că tăinuirea raportului de expertiză efectuat în anul 2001 și aspectele relevate prin raportul de expertiză efectuat în anul 2014 trebuie analizate prin prisma cadrului mai larg al răspunderii civile delictuale, dar mai ales a obligațiilor ce îi reveneau pârâtei în calitatea sa de proprietar exclusiv al unei părți din clădire, potrivit art. 647, art. 653 și 655 C. civ. Instanța de apel nu a analizat în concret măsurile luate de pârâtă pentru a împiedica degradarea clădirii, prin prisma obligațiilor legale ce îi reveneau, respectiv starea de pasivitate în care aceasta a rămas timp de un deceniu, ci s-a limitat la a da relevanță exclusiv corespondenței de dată recentă dintre părțile litigante, fără a analiza conduita pârâtei anterioară anului 2015 când a debutat corespondența. Împrejurarea că a existat o ofertă de cumpărarea părții de clădire aflată în proprietatea exclusivă a reclamanților din partea pârâtei nu o absolvă pe aceasta din urmă de obligațiile legale ce îi reveneau, referirea instanței de apel la această împrejurare fiind în afara aspectelor ce ar fi trebuit analizate, cu atât mai mult cu cât oferta de cumpărare era una neangajantă, fiind formulată sub rezerva acceptării ei de adunarea generală a acționarilor. Cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată vizează perioada 4 februarie 2016 - 5 decembrie 2017 - data eliberării acordului autentificat sub nr. x prin care pârâta și-a asumat să continue demersurile necesare autorizării lucrărilor de intervenție. Decizia nr. 29/2015 a pârâtei nu poate reprezenta dovada că pârâta a întreprins demersuri în sensul realizării lucrărilor de întreținere, aceasta fiind anterioară perioadei pentru care instanța de judecată a fost învestită prin acțiunea precizată, ci reflectă caracterul disimulat al intenției de a-și îndeplini obligațiile legale ce îi incumbau în calitate de proprietar. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 647, art. 653 și art. 655 C. civ. și prevederilor O.G. nr. 20/1994 referitoare la obligațiile ce îi incumbă proprietarului clădirii, precum și a dispozițiilor art. 1349, art. 1376, art. 1378, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 C. civ., arătând în esență următoarele: Evocând dispozițiile art. 647, art. 653 și art. 655 C. civ. și prevederile O.G. nr. 20/1994 referitoare la obligațiile instituite în sarcina proprietarilor de construcții, recurenta a arătat că în calitatea sa de proprietar exclusiv al părților din imobil - subsol 1, subsol 2 și etajul 4 din imobilul situat în Calea x, București, îi incumbau o serie de obligații care însă nu au fost respectate, motiv pentru care clădirea nu poate exploatată în ansamblul său. Instanța de apel nu a dat relevantă acestor dispoziții legale, ci a reținut că pârâta și-a îndeplinit obligațiile legale fie prin purtarea de corespondență cu reclamanții, fie prin presupuse oferte de cumpărare a părții de imobil aparținând recurentei. Or, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că recurenta este singura care a întreprins demersuri și a notificat pârâta cu privire la necesitatea de a lua măsurile ce se impuneau, menționând datele la care au fost transmise o parte din notificări și obiectul succint al fiecăreia dintre acestea. Recurenta a fost, de asemenea, singura care a inițiat și a realizat demersuri în vederea consolidării imobilului, aspect recunoscut de pârâtă în răspunsul la interogatoriu administrat în cauză, enumerând înscrisurile prealabile (certificate de urbanism și avizul), precum și autorizația de construire obținute pentru realizarea în regim de urgență a lucrărilor de consolidare structură și integrarea unor structuri noi metalice sau din beton, recompartimentare interioară și amenajarea spațiilor. În plus, activitatea recurentei a fost tergiversată până la 5 decembrie 2017, data eliberării de către pârâtă a acordului în formă autentică. Concluzionând, recurenta a susținut că din întreg probatoriul administrat în cauză, pârâta nu a întreprins niciodată, în perioada de referință cuprinsă între 4 februarie 2016 și 5 decembrie 2017, în nume propriu, nici un demers efectiv în vederea consolidării clădirii, deși îi revenea această obligație potrivit dispozițiilor legale indicate. În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 1349, art. 1376, art. 1378, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 C. civ., recurenta a opinat că deși instanța de apel reține că recurenta a fost prejudiciată prin întreaga conduită a pârâtei, nu ar fi îndreptățită să obțină prejudiciul, având în vedere că obținerea echivalentului lipsei de folosință este în mod necesar precedată de consolidarea clădirii, care încă nu a avut loc, instanța de apel reținând că reclamanta nu ar fi putut folosi oricum partea de clădire pe care o deține din cauza riscului seismic care afectează întregul edificiu. Or, o atare concluzie a instanței de apel este absurdă, de vreme ce degradarea clădirii se datorează tocmai lipsei de întreținere a părții din imobil ce aparține pârâtei. În plus, pârâtei îi incumba obligația de a conserva întreaga proprietate, ce a făcut obiectul cererii de restituire în natură formulată de către autorii recurentei. Reținerea de către instanța de apel a concluziei potrivit căreia nu există nici un prejudiciu produs recurentei, întrucât acesta s-ar putea calcula exclusiv pornind de la premisa unei clădiri consolidate, este în deplină contradicție cu prevederile art. 1349, art. 1376, art. 1378, art. 1381, art. 1385 și art. 1386 C. civ. Concluzionând, recurenta a arătat că era de esența acțiunii ca instanța să cuantifice lipsa de folosință pentru partea de imobil aflat în proprietatea reclamantei în ipoteza în care aceasta și-ar fi dus la îndeplinire proiectul tehnic autorizat, respectiv să cuantifice folosința clădirii pentru o clădire consolidată și pusă în valoare, iar nu pentru o clădire care prezintă risc iminent de prăbușire, deoarece starea actuală a clădirii este rezultatul conduitei pârâtei, pentru care se impune repararea integrală a prejudiciului. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea decizie recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Societatea Națională a Sării S.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a cerut înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte și admiterea recursului.

Procedura de filtru: Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 8 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepția netimbrării recursului și stabilit termen, cu citare părți, la 7 decembrie 2023, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a raportat la faptul că, în cauză, s-au încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute de C. proc. civ., referitoare la obligativitatea citării părților, dat fiind faptul că, în cauză, citația și anexele întâmpinării au fost comunicate recurentei, pentru termenul de judecată din etapa apelului, la sediul profesional al avocatului cu mai puțin de 5 zile înainte de termenul de judecată, respectiv la 1 aprilie 2022, termenul de judecată fiind stabilit la data de 6 aprilie 2022, cu încălcarea art. 159 C. proc. civ., și, în plus, instanța de apel, cu încălcarea art. 5 alin. (1) C. proc. civ., a ignorat cererea de repunere pe rol a cauzei pentru exercitarea dreptului la apărare, formulată de apelanta-reclamantă, aspect de natură a aduce atingere, o dată în plus, dreptului la apărare al recurentei. Această critică este fondată și determină per se (prin ea însăși) casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale ale părților litigante. Astfel, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, se poate constata că, în apel, a fost acordat un singur termen de judecată, 6 aprilie 2022, pentru când recurenta-reclamantă a fost citată la sediul profesional al avocatului, cu mai puțin de 5 zile înainte de termenul de judecată, respectiv la 1 aprilie 2022, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosarul de apel. Cauza a fost dezbătută la termenul de judecată din 6 aprilie 2023, iar instanța de apel a amânat pronunțarea până la data de 4 mai 2022, când a pronunțat decizia recurată. Din perspectiva motivului de casare invocate și analizat, al cărui conțint este - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - Înalta Curte reține că, în actuala reglementare, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este una mult mai acoperitoare decât în reglementarea anterioară, întrucât textul nu mai distinge în funcție de sursa încălcării, încălcarea de către instanță a regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, de nulitate expresă sau virtuală, condiționată sau necondiționată, sau care privesc atât condițiile extrinseci, cât și pe cele intrinseci ale actului de procedură, determinând incidența acestui motiv de recurs. Astfel, textul acoperă și cazurile în care nulitatea este necondiționată de existența unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existența unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părții adverse să facă dovada contrară. În acest sens, articolul 153 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității. Aceste aspecte legale sunt corelate în mod necesar cu dispozițiile art. 14 C. proc. civ. care consacră principiul contradictorialității și care stabilește că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel. Conform art. 159 C. proc. civ., citația și celelalte acte de procedură, sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată. Dispozițiile art. 175 C. proc. civ. prevăd că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrarie. Legiuitorul a statuat, așadar, în mod expres, că nerespectarea procedurii de citare se sancționează cu nulitatea, fiind incidente dispozițiile art. 175 C. proc. civ.. Din perspectiva interesului ocrotit prin dispozițiile legale enunțate, nulitatea este relativă, ceea ce presupune că poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea pentru care procedura de citare nu a fost îndeplinită în condițiile legii și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă. În considerarea dispozițiilor art. 175 C. proc. civ., neînmânarea citației în condițiile impuse de lege este sancționată cu nulitatea și, în consecință, vătămarea este prezumată până la proba contrarie, probă ce incumbă părții adverse care are un interes procesual în înlăturarea sancțiunii nulității. Această consecință legală reiese în mod logic din reglementarea ca instituții fundamentale ale procesului civil a procedurii citării și comunicării actelor de procedură, menite să contribuie la concretizarea dreptului la apărare și la exercițiul firesc al contradictorialității, ambele cu semnificația unor garanții substanțiale ale procesului echitabil reglementat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, dispozițiile procedurale care reglementează citarea părților au un caracter imperativ, citarea legală a părților fiind necesară pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin garantarea dreptului la apărare și respectarea principiului contradictorialității, observându-se că alin. (2) al art. 153 C. proc. civ. oferă un remediu prin care se poate evita nulitatea, respectiv amânarea judecății și citarea părții. Or, în cauza dedusă judecății, Curtea de Apel a procedat la judecata apelului, deși citarea apelantei-reclamante nu fusese realizată conform dispozițiilor art. 159 C. proc. civ., astfel încât aceasta nu a putut beneficia de garanțiile procesuale inerente procesului civil - dreptul la apărare și contradictorialitatea, cu consecințe, pe plan procesual, în sensul că nu a putut invoca excepții procesuale și apărări, și nici solicita și administra probele necesare susținerii cererii de apel. Procedând în acest mod, cu neobservarea formelor legale, prin încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, în sensul avut în vedere de art. 175 C. proc. civ., instanța de apel a pricinuit reclamantei A. o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin reluarea judecății, în condiții de procedură legal îndeplinită, deci cu refacerea actului procedural jurisdicțional, afectat de vicii de legalitate. Or, garanțiile procesuale ce formează conținutul procesului echitabil trebuie asigurate, în mod egal și obiectiv, tuturor părților implicate în această procedură, mai ales, că recurentei-reclamante i s-a respins cererea de apel, dar fără a i se asigura condițiile legale pentru a participa la desfășurarea procedurii declanșate de aceasta. Văzând și faptul că este vorba despre o nulitate expresă, caz în care devin incidente prev. art. 175 alin. (2), raportat la art. 159 și 153 alin. (2) C. proc. civ. și în care vătămarea nu numai că este prezumată, dar, în contextul specific al cauzei, și evidentă, sancțiunea desființării actului de procedură lovit de nulitate și a celui subsecvent se impune a fi luată. În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant că dreptul de acces la o instanță, principiul contradictorialității, precum și principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 par. 1 din Convenție, se aplică, de asemenea, în domeniul specific al comunicării actelor de procedură părților (a se vedea, în acest sens, hotărârile din cauzele S.C. Raisa M. Shipping S.R.L. contra României, par. 29, și, Avotin contra Letoniei, par. 119). În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele interne trebuie să dea dovadă de diligență în ceea ce privește asigurarea informării părților cu privire la termenele de judecată și să își respecte obligația de a le asigura participarea efectivă la proces, în caz contrar, dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială - dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, garantat de dispozițiile convenționale ale art. 6 par. 1, putând fi afectat în substanța sa, devenind unul formal și iluzoriu. În acest context factual, instanța de control reține că sunt întemeiate criticile recurentei din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatând că instanța de apel a încălcat regulile de procedură privitoare la citarea părților, întrucât reclamanta nu a fost legal citată pentru termenul când a fost dezbătut apelul - 6 aprilie 2023, împrejurare ce a condus la pronunțarea unei hotărâri care a cauzat părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție și asigurării tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în apel le conferă părților. Reținând că primul motiv de casare invocat de recurentă este fondat, Înalta Curte constată că nu mai pot fi analizate celelalte critici formulate în recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de apel în rejudecare. Constatând că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantă în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.