ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2321/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 11 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul National "B." Buzău, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 RON, reprezentând daune morale ce i-au fost aduse de conducerea colegiului de-a lungul anilor, prin afectarea demnității, onoarei și reputației.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 347 din 29 martie 2021, Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Național "B." Buzău. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 3113 din 17 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 347 din 29 martie 2021 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimatul-pârât Colegiul Național "B."; a fost schimbată în tot sentința apelată; a fost admisă excepția inadmisibilității; a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 3113 din 17 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât încalcă art. 253 alin. (1) Codul muncii, art. 1350 C. civ., art. 22 alin. (1), alin. (4) și alin. (5), art. 152, art. 481 C. proc. civ. Instanța de apel a invocat, din oficiu excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, reținând "temeiul juridic al acesteia în cadrul procesului, astfel cum a fost determinat de către reclamant în fața primei instanțe, și anume, răspunderea civilă delictuală și dispozițiile art. 1350 C. civ., din care se desprinde caracterul subsidiar al răspunderii civile delictuale în cazul existenței unui alt raport juridic între părți". În motivarea soluției de admitere a excepției instanța de apel a reținut că în materia conflictelor de muncă răspunderea patrimonială a angajatorului și a angajatului au o reglementare specială, având ca fundament, în ambele cazuri, raportul juridic de muncă, raport ce are natură contractuală. Astfel, art. 253 alin. (1) Codul muncii prevede că angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Indicarea de către reclamant în cererea de chemare în judecată a prevederilor art. 1349 și următoarele C. proc. civ., în condițiile în care în motivarea de fapt acesta arată împrejurările de fapt care l-au determinat să acționeze se încadrează în sfera dreptului muncii, nu poate fi considerată o exercitare a principiului disponibilității părții, în sensul excluderii răspunderii angajatorului potrivit art. 253 din Codul muncii. Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este cel care dă calificarea juridică faptelor deduse judecății, fiind obligat să pună în discuție calificarea juridică exactă. După punerea în discuție a calificării juridice, judecătorul este limitat în a schimba temeiul de drept, exclusiv în cazul prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ., doar cu "acordul expres al părților" - situație care nu se regăsește în cauză. Față de motivarea aparent contradictorie în fapt și în drept și de împrejurarea că "singura cauză juridică ce poate fundamenta o astfel de cerere este răspunderea contractuală" se impunea punerea în discuție a calificării juridice a acțiunii. Această calificare era absolut necesară și în vederea stabilirii competenței instanței, având în vedere că pretențiile salariatului ridicate în legătură cu repetate acțiuni de discriminare, hărțuire și intimidare ale angajatorului înfăptuite în cadrul derulării raporturilor de muncă sunt de competența completelor specializate în soluționarea conflictelor de muncă. În continuare, recurentul-reclamant arată că instanța de apel confundă cauza cererii de chemare în judecată - care este dată de cauza dreptului/temeiul de drept (causa debendi - cauza raportului juridic sau al obligației puse în discuție, care trebuie să fie determinată de judecător), cu cauza acțiunii (causa petendi - scopul către care se îndreaptă voința celui care reclamă, scop explicat prin împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze). În esență, cauza acțiunii prezente - scopul către care se îndreaptă voința reclamantului - este atragerea răspunderii angajatorului pentru daunele provocate ca urmare a actelor de hărțuire morală la locul de muncă, interzise potrivit art. 2 alin. (5 1 ) - (5 7 ) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările aduse prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 167/2020, respectiv art. 2 alin. (3) din Directiva nr. 2000/78/CE. În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată încalcă prevederile art. 481 C. proc. civ., respectiv principiul non reformatio in pejus, având în vedere că prin soluția pronunțată în apel apelantului i s-a creat în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată. În concret, din punct de vedere procedural, în primă instanță cererea de chemare în judecată a fost soluționată pe fond, iar în apelul părții cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a mai fi cercetată pe fond. Principiul non reformatio in pejus concentrează, în substanța sa, interdicția de creare a unei situații procesuale în defavoarea titularului căii de atac exercitate în mod exclusiv, prin raportare la situația deja stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului jurisdicțional. Rațiunea instituirii acestui principiu ține de esența instituției căilor de atac. Accesul la o jurisdicție superioară nu poate fi iluzoriu, ci concret și deplin. Prevederea unui sistem de căi de atac are drept scop asigurarea respectării dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă. Or, această finalitate nu poate fi realizată dacă prin exercitarea unei căi de atac partea ar fi expusă riscului de a primi o soluție procesuală chiar mai defavorabilă decât cea pe care a înțeles să o critice.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte și apărările formulate: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 20 februarie 2023. Intimatul-pârât Colegiul Național B. a depus întâmpinare, în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului. Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (11 noiembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 23 noiembrie 2023, preschimbat ulterior la 28 noiembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin intermediul primului motiv de recurs, recurentul a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a încălcat principiul rolului activ, reglementat prin art. 22 C. proc. civ., deoarece a analizat admisibilitatea cererii de chemare în judecată din perspectiva altor prevederi legale decât cele care erau incidente cauzei, fără a da faptelor invocate de reclamant calificarea juridică necesară. În acest sens, recurentul a susținut că instanța de apel a invocat din oficiu excepția inadmisibilității și a respins cererea pe acest temei, fără a da faptelor deduse judecății calificarea juridică exactă, astfel cum era obligată în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., deși prin cererea de chemare în judecată s-a urmărit atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru prejudiciul moral cauzat în desfășurarea raporturilor de muncă dintre părți. Recurentul aduce, așadar, în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurentul a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la neexercitarea de către instanța de apel a rolului activ, precum și încălcarea principiului disponibilității, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență se verifică în cauză, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Neregularitatea invocată de recurenți presupune încălcarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora ea trebuie să se pronunțe, situațiile în care aceasta se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate. Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.). În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului, în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidente, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile. Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție. În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecății este inadmisibilă. Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat în cauză. Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant privește obligarea pârâtului Colegiul National "B." Buzău, al cărui angajat era, la plata sumei de 900.000 RON, cu titlu de daune morale ca urmare a atingerilor aduse demnității, onoarei și reputației de către conducerea acestui colegiu. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ., fără a descrie în vreun fel condițiile răspunderii civile pe temeiul căreia solicită obligarea pârâtului la plata daunelor. Așadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi, pentru a căror lezare reclamantul a formulat pretenția patrimonială de față, aceasta a indicat drept temei juridic o normă vizând răspunderea civilă cu caracter general, evazivă, respectiv art. 1349 și următoarele C. civ. Pe de altă parte, din motivarea acțiunii introductive rezultă că reclamantul a afirmat că a fost prejudiciat în diferite moduri pe parcursul desfășurării activității în calitate de profesor la Colegiul National "B." Buzău, fiind supus, încă din anul 2011, unor acțiuni de hărțuire și discriminare din partea conducerii colegiului, acțiuni care reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, reputației ori demnității și care îl îndreptățesc la repararea prejudiciului moral astfel produs. Totodată, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul a înțeles să se îndrepte cu acțiune împotriva angajatorului său, Colegiul National "B." Buzău, întrucât acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în exercitarea mandatului de către conducerea acestei unități de învățământ. Așadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acțiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun pentru fapta proprie a colegiului, pentru a se pune problema verificării îndeplinirii tuturor condițiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la faptă ilicită, vinovăție, prejudiciu, în condițiile art. 1357 C. civ. ori a unei răspunderi pentru fapta altuia, în baza raportului de prepușenie, din perspectiva art. 1373 din C. civ. În realitate, îndreptând acțiunea împotriva angajatorului său, reclamantul a tins la angajarea unei răspunderi civile izvorâtă din raportul de muncă existent între părți, așadar a unei răspunderi civile contractuale având temei în contractul de muncă. Acest fundament al acțiunii justifică, neîndoielnic, poziția procesuală a pârâtului Colegiul National "B." Buzău, a cărui răspundere, în acest context, nu este una delictuală pentru fapta proprie și nici una specifică unui comitent pentru prepusul său, ci are natură contractuală căci raportul de muncă este încheiat și se desfășoară între acest colegiu și reclamant. Faptul că reclamantul a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acțiunii introductive și dispozițiile art. 1349 din C. civ., care prevede, în general formele răspunderii civile delictuale, nu poate avea semnificația încadrării ori limitării demersului acestuia la sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun a colegiului ori grefată pe raportul de prepușenie în legătură cu faptele prejudiciabile reclamate în concret. Mai mult, în fața instanței de apel, în cuprinsul declarației de apel, reclamantul explicitează deslușit natura raportului juridic pe care este fundamentată cererea de chemare în judecată, susținând în mod clar că a solicitat antrenarea răspunderii a angajatorului în temeiul raportului de muncă. Prin urmare, în cauză nu se analizează îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a colegiului ori în calitate de comitent, pentru a se pune problema inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta. Cum coordonatele judecății în primă instanță au fost contestate de reclamantul-recurent, în etapa apelului, prevederile art. 478 alin. (1)-(3) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ. îngăduiau a se realiza recalificarea acțiunii în fața instanței de control judiciar. Concluzionând în sens contrar, instanța de apel a nesocotit, atât izvorul pretențiilor reclamantului, cât și principiul disponibilității care guvernează procesul civil. Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii angajatorului în temeiul raportului de muncă. Or, aceasta este o răspundere contractuală, derivată, cum s-a arătat, din calitatea colegiului de parte a contractului individual de muncă. Este de principiu că obligația ce rezidă din cuprinsul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii fundamentale ale procesului civil, respectiv al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Deși este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, cu toate acestea instanța are obligația de a clarifica acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată. În cauza dedusă judecății, temeiul juridic indicat al acțiunii în raport de argumentele de fapt pe care recurentul-reclamant le-a adus în susținerea cererii sale, impunea o altă calificare a cererii de chemare în judecată întrucât acestea nu era clar stabilit prin actul de sesizare al instanței. În circumstanțele expuse, în acord cu susținerile recurentului, în mod incorect instanța de apel a considerat că nu s-a impus o recalificare a actelor și faptelor deduse judecății, de vreme ce judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, nu a dat curs voinței reclamantului relativ la stabilirea limitelor învestirii instanței, în raport de motivele de fapt ale cererii și scopul urmărit prin promovarea acțiunii. Astfel, după cum mai sus s-a evidențiat, potrivit elementelor de fapt prezentate, reclamantul-recurent a urmărit antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului în baza contractului de muncă încheiat cu acesta, în vederea recuperării prejudiciului moral pe care pretinde că l-a suferit din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, context în raport cu care instanța era ținută de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv de situația de fapt pe care trebuia să o califice juridic, sens în care se impunea, în acord cu voința părții, schimbarea fundamentului juridic al pretenției formulate. În consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cu consecințe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretenției reclamantului și, în continuare, asupra inadmisibilității cererii de chemare în judecată, se vădesc a fi întemeiate și atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ. Drept urmare, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat. În ceea ce privește celelalte critici de nelegalitate subsumate aceluiași motiv de casare, vizând încălcarea prin decizia pronunțată de către instanța de apel a principiului neagravării situației apelantului în propria cale de atac, prevăzut de art. 481 C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere împrejurarea că, față de soluția adoptată și considerentele reținute anterior, acest efect al deciziei recurate a fost înlăturat ca urmare a casării acesteia, hotărârea în cauză nemaiavând nici o putere, în raport de dispozițiile art. 500 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de recurent, ținând seama de soluția dispusă, de casare a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, acestea urmează a fi avute în vedere de către instanța de apel cu ocazia rejudecării cauzei, în raport de soluția ce se va pronunța de această instanță.