ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 264/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub număr de dosar x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Voinești și B., obligarea acestora, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de 201.000 RON pentru lezarea cinstei, onoarei și demnității personale și prejudicierea carierei profesionale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1461/12 mai 2021, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Voinești și a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta, pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., acesta fiind obligat să achite în favoarea reclamantului suma de 4000 RON cu titlul de daune morale.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 387 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1461/12 mai 2021 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a păstrat în rest hotărârea.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 387 din 10 februarie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, desființarea în tot a deciziei civile recurate, reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului său, desființarea în parte a sentinței civile nr. 1461/12.05.2021 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, admiterea acțiunii în parte și obligarea pârâtului intimat B. la plata sumei de 201.000 RON către reclamant, cu titlul de despăgubiri pentru daunele morale cauzate acestuia de faptele intimatului pârât. Recurentul reclamant a solicitat menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței și respingerea apelului pârâtului B. ca nefondat. În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că faptele intimatului pârât au fost reținute direct prin încheierea penală din data de 30.06.2020 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care instanța penală a confirmat soluția de renunțare la urmărirea penală adoptată prin Ordonanța nr. 171/P/2018 emisă la data de 13.05.2020 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, în procedura prevăzută de art. 318 din C. proc. pen.. De asemenea, recurentul reclamant a arătat că faptele intimatului pârât au fost reținute incidental prin încheierea penală din data de 24.09.2020 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care instanța penală a dispus desființarea înscrisului "Procesul-verbal nr. x/03.03.2011 întocmit de Primăria Comunei Voinești". Recurentul reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 7 și 8 din C. proc. civ. și a apreciat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1.357 - 1.359, 1.381 și 1.532 din C. civ.. Recurentul reclamant a arătat că unicul argument pentru care instanța de apel i-a respins acțiunea se referă la faptul că nu ar fi probat cu suficiență existența unei vătămări majore, mai precis, nu a dovedit existenta unei consecințe negative majore, a unei suferințe psihice. Recurentul reclamant a arătat că incoerența considerentelor instanței de apel echivalează cu o motivare contradictorie și echivocă, ceea ce echivalează cu nemotivarea, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. precum și dispozițiile art. 174 și 405 din C. proc. civ. Recurentul reclamant a arătat că pârâtul, prin faptele sale ilicite cu conotații penale i-a produs un prejudiciu moral, o suferință psihică, consecință a lezării demnității și imaginii. Dacă instanța de apel a apreciat că demnitatea și imaginea sa nu au fost afectate de faptele pârâtului, aceasta nu putea nega existența unei suferințe psihice, suferință care se prezumă, mai ales că instanța de apel a apreciat că faptele sunt dovedite, identitatea făptuitorului este dovedită și chiar vinovăția este dovedită. Recurentul reclamant a invocat că, în ceea ce privește probarea suferinței morale, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, într-o decizie de speță, decizia nr. 153 din 27 ianurie 2016 pronunțată în recurs de secția I civilă, având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală, că este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Recurentul reclamant a arătat că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că solicitarea sa vizează repararea prejudiciului moral cauzat de faptele penale ale pârâtului și nu doar cel cauzat de impactul acestor fapte asupra anturajului său. Recurentul reclamant a considerat că este absurd faptul că instanța de apel a considerat că suferința psihică, în cazul unor fapte penale, este condiționată de impactul acestor fapte penale asupra anturajului său, ținând de resortul psiho-moral al fiecărui individ în parte felul în care percepe faptele unei alte persoane și consecințele acelor fapt, fiind chestiuni pur subiective ce excedează puterii de apreciere generală a judecătorului. Recurentul reclamant a arătat că aspectele evocate de instanța de apel nu pot constitui criterii de determinare a existenței prejudiciului sau suferinței ci, eventual, criterii de determinare a consistenței prejudiciului și a despăgubirii. Recurentul reclamant a considerat că motivarea instanței de apel este contradictorie prin raportare chiar la textul evocat de instanța de apel, respectiv art. 1.357 alin. (2) din C. civ., conform căruia autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, fiind irelevantă gravitatea faptelor sau impactul lor asupra terților. Or, dacă răspunderea este angajată pentru cea mai ușoară culpă, este evident că existența prejudiciul moral se prezumă cât timp se constată existența faptei și vinovăției autorului faptei, iar gravitatea consecințelor, impactul lor asupra publicului, vor constitui, eventual, criterii de stabilire a întinderii despăgubirilor. Recurentul reclamant a arătat că soluția instanței de apel și motivarea intră în contradicție din dispozițiile art. 252 din C. civ. invocate chiar de instanța de apel. Afectarea oricărei valori ce se constituie într-un drept subiectiv are impact asupra integrității psihice a individului căruia îi sunt nesocotite astfel de valori, fiind irelevant, pentru existența suferinței, părerea altora, impactul faptelor autorului faptei ilicite asupra acestora sau aptitudinea acelor fapte de a modifica negativ opinia terților despre victima acestor fapte. În acest sens, dispozițiile art. 252 din C. civ. trebuie analizate prin prisma dispozițiilor art. 1.359 din C. civ. Recurentul reclamant a considerat că, la aprecierea cuantumului despăgubirilor, trebuie să se aibă în vedere că faptele pârâtului sunt indisolubil legate de calitatea sa de persoană care exercită o funcție de demnitate publică. Practic chiar instituția primarului, reprezentată vremelnic de pârât, a apreciat negativ conduita recurentului și a falsificat acte pentru a crea aparența unui caz antisocial, aspect constatat în cele două hotărâri penale. Recurentul reclamant a considerat că instanța de apel a aplicat greșit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 1.365 din C. civ.. Instanța de apel a arătat în mod expres că, deși fapta există, faptele penale ale pârâtului reprezentând premisa ilicitului civil și a răspunderii civile delictuale a acestuia, și pârâtul este autorul acestora, instanța nu este legată de hotărârile penale în ceea ce privește vinovăția și prejudiciul pentru că art. 28 din C. proc. pen. prevede expres acest aspect în cazul achitării și în cazul încetării procesului penal. Totuși, în speță, instanța de apel se raportează expres și direct la cele două hotărâri penale și susține că vinovăția pârâtului este dovedită prin probatoriul administrat în cele două dosare penale, mai ales că acesta și-a recunoscut faptele în fața organelor judiciare de urmărire penală, tocmai pentru a beneficia de instituția renunțării la urmărirea penală reglementată de art. 318 din C. proc. pen. Recurentul reclamant a considerat că trebuie să se stabilească dacă sintagma "încetarea procesului penal" din cuprinsul art. 28 din C. proc. pen. vizează strict încetarea procesului penal la care se referă art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. sau această sintagmă din art. 28 din C. proc. pen. se referă la toate cazurile de stingere a acțiunii penale, pentru că, din art. 17 din C. proc. pen., rezultă că stingerea acțiunii penale nu este același lucru cu încetarea procesului penal. Or, față de pârât, organele judiciare penale nu au dispus "încetarea procesului penal " și nici "achitarea" ci renunțarea, ca modalitatea de stingere a acțiunii penale, astfel că, interpretând per a contrario dispozițiile art. 28 din C. proc. pen., instanța de apel era obligată să țină seama inclusiv de vinovăția și prejudiciul sau suferința probate în procesul penal. Recurentul reclamant a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale derivate din răspunderea penală, fiind nelegal considerentul instanței de apel în sensul că temeinicia acțiunii nu poate fi reținută cât timp faptele pârâtului s-au consumat pe fondul unui context legislativ incert, sugerând o legitimitate a faptelor pârâtului cu consecința directă că pârâtul ar fi exonerat de vreo răspundere.

Apărările formulate în cauză. Intimatul pârât B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a soluției pronunțate în apel. Intimatul pârât a arătat că recurentul a menționat ca motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. însă nu a indicat și nu a motivat care norme de drept material au fost încălcate sau aplicate greșit. Intimatul pârât a apreciat că motivele inserate în cererea de recurs sunt apărări de fond, expuse încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Intimatul pârât a arătat că pronunțarea celor două soluții în dosarele nr. x/2020 și y/2020 ale Judecătoriei Târgoviște, nu au legătură directă cu persoana sa, în calitate de persoană fizică, aceste hotărâri nefiind cauzatoare de prejudicii recurentului. Intimatul pârât a arătat că recurentul se află într-o continuă stare de animozitate cu persoana sa, însă aceasta nu presupune că fiecare cetățean, apreciat a fi nemulțumit, să se adreseze instanței invocând lezarea onoarei și demnității. Intimatul pârât a arătat că nu există o legătură de cauzalitate între procesul-verbal nr. x/03.03.2011 și presupusa faptă ilicită a sa, faptă care nu a fost dovedită. Intimatul pârât a criticat argumentul recurentului în sensul că pronunțarea soluției de renunțare la urmărirea penală ar fi suficientă pentru a atrage răspunderea sa delictuală prin raportare la declararea nulă a acelui proces-verbal al Consiliului Local Voinești. Din cuprinsul procesului-verbal nr. x/03.03.2011 rezultă că nu este semnatar al acestui înscris și nu a participat la activitățile descrise în acesta. Ulterior, după pronunțarea în mod definitiv a soluției în cauza penală, s-a dispus anularea acestui înscris, care nu a produs consecințe juridice, nu a stat la baza vreunei hotărâri împotriva recurentului, nu a stabilit vreo sancțiune împotriva acestuia, astfel încât nu se poate aprecia că ar fi produs vreun prejudiciu moral recurentului. Intimatul pârât a arătat că, în aprecierea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru a fi tras la răspundere pentru producerea prejudiciul moral, trebuie stabilită legătura de cauzalitate între faptele reclamate și acțiunea sa iar pentru acordarea unor daune morale este necesar ca persoana care formulează pretenții în acest sens să prezinte un minimum de argumente și indicii prin care să demonstreze în ce măsură i-au fost afectate drepturile personale nepatrimoniale. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat incoerența argumentelor instanței de apel, considerând că aceasta echivalează cu o motivare contradictorie și echivocă, respectiv, cu nemotivarea hotărârii, motiv încadrat de recurent în dispozițiile de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și conducând, în opinia sa, la nulitatea hotărârii în temeiul art. 174 și 405 din C. proc. civ., urmează a fi analizat de Înalta Curte prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Astfel, recurentul reclamant a invocat motivarea contradictorie a instanței de apel iar conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Această dispoziție legală care instituie obligația instanței de a motiva hotărârea pronunțată are un caracter imperativ, iar nerespectarea acesteia poate atrage casarea hotărârii pentru că, atât în cazul lipsei considerentelor cât și în cazul în care acestea sunt contradictorii, instanța de control judiciar nu poate stabili care au fost motivele avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea hotărârii. În cauză însă, din examinarea considerentelor hotărârii instanței de apel, rezultă că aceasta a expus argumentele care au condus la pronunțarea soluției într-o manieră care respectă dispozițiile legale arătate. Astfel, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile legale care reprezintă temeiul răspunderii civile delictuale invocate în cauză, și anume, art. 1357 din C. civ., a analizat condițiile instituite de acest text legal pentru angajarea răspunderii pârâtului, aplicând dispozițiile C. civ. vizând ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 28 din C. proc. pen. precum și deciziile Curții Constituționale în materie și a considerat, raportat la faptele ilicite invocate în speță, că există autoritate de lucru judecat în sensul art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. sub aspectul existenței faptei și a persoanei care a săvârșit-o, reținând că, în dosarele penale nr. x/2020 și nr. y/2020 ale Judecătoriei Târgoviște, judecătorul de cameră preliminară a pronunțat hotărâri definitive ce au purtat asupra fondului cauzei. Astfel, instanța de apel a considerat că, în cauză, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat săvârșirea faptelor ilicite de către pârâtul B., aspecte care nu au fost contestate de recurentul reclamant, acesta reiterând, în cadrul cererii de recurs, dispozițiile încheierii penale pronunțate de Judecătoria Târgoviște la data de 30.06.2020 în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care instanța penală a confirmat soluția de renunțare la urmărirea penală adoptată prin Ordonanța nr. 171/P/2018 emisă la data de 13.05.2020 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, în procedura prevăzută de art. 318 din C. proc. pen.. De asemenea, recurentul reclamant a arătat că faptele intimatului pârât au fost reținute incidental prin încheierea penală din data de 24.09.2020 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care instanța penală a dispus desființarea înscrisului "Procesul-verbal nr. x/03.03.2011 întocmit de Primăria Comunei Voinești". Aceste aspecte au fost reținute ca atare de instanța de apel. De asemenea, instanța de apel a reținut că probatoriul analizat în cadrul celor două dosare penale a relevat și vinovăția pârâtului. Susținerea recurentului reclamant în sensul că motivarea instanței de apel ar fi contradictorie prin raportare la textul avut în vedere de instanța de apel, respectiv art. 1.357 alin. (2) din C. civ., conform căruia autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, nu poate fi reținută. În acest sens, recurentul reclamant a considerat că, dacă răspunderea este angajată pentru cea mai ușoară culpă, existența prejudiciul moral se prezumă în cazul în care se constată existența faptei și vinovăției autorului faptei, iar gravitatea consecințelor constituie doar criterii de stabilire a întinderii despăgubirilor. Contrar susținerii recurentului reclamant, chiar dacă se constată existența a două din condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea faptei și vinovăția autorului, răspunderea acestuia nu poate fi angajată indiferent de producerea unui prejudiciu, fiind necesară întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea acestui tip de răspundere. În argumentarea susținerii vizând prezumarea existenței prejudiciului moral, recurentul reclamant a invocat considerentele unei decizii de speță pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, și anume, decizia nr. 153/2016. În motivarea acestei decizii sunt expuse principii privind conținutul și aprecierea prejudiciului moral: caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative. În stabilirea existenței unui prejudiciu trebuie luate în calcul caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse. În decizia menționată, Înalta Curte a precizat că, în acord cu jurisprudența națională și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În contextul expus, concluzia care se impune este aceea că prezumarea producerii prejudiciului moral trebuie realizată în urma aprecierii coroborate a elementelor speței deduse judecății, în raport de fapta ilicită care trebuie să fie aptă să producă un asemenea prejudiciu și de împrejurările în care a fost aceasta a fost săvârșită. În acest sens, în considerentele Înaltei Curți din decizia de speță invocată de recurent, a fost reținut prejudiciul produs reclamantului ca fiind un prejudiciu de imagine, constând în faptul că, prin imputarea celor afirmate în mod public, pe posturi de televiziune și în presă, pârâtul a reușit practic să îl târască pe reclamant în zona trivialului și să îl asocieze scandalului public, ducând la afectarea imaginii lui publice, la producerea unor neliniști și suferințe interioare, victima fiind o persoană publică, cu o anumită notorietate și un anumit prestigiu în lumea fotbalului. Astfel, pentru a ajunge la concluzia existenței unui prejudiciu în respectiva speță, Înalta Curte a realizat o interpretare coroborată a elementelor speței, arătând că, prin faptele săvârșite și modul în care ele s-au săvârșit, campania de denigrare fiind la un nivel foarte extins, pe posturi de televiziune și în presă, s-a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecințe negative în plan moral victimei. În raport de cele expuse, prezumarea prejudiciului fără a se pretinde o probă directă în acest sens este posibilă însă, pentru a se aplica această prezumție, este necesară coroborarea elementelor de fapt ale speței, respectiv faptele ilicite apte să producă un prejudiciu și împrejurările în care acestea au fost săvârșite, astfel încât să se poată reține anumit nivel de gravitate a atingerii drepturilor nepatrimoniale. Aceasta este și aprecierea Curții Europene a Drepturilor Omului, care a arătat că, pentru ca atacul adus reputației personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții private (cauza A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, 9 aprilie 2009). În cauză, instanța de apel a respectat principiile vizând modul de analiză a condiției prejudiciului, deduse din jurisprudența menționată, în sensul că a avut în vedere faptele concrete săvârșite de pârât și modul în care au fost săvârșite și a considerat că, din coroborarea acestor elemente de fapt, nu rezultă o atingere semnificativă a vreunuia dintre atributele esențiale ale persoanei reclamantului care să fi generat și o pagubă, respectiv producerea unei suferințe morale a cărei intensitate să facă necesară acordarea unor daune morale. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele în care au fost săvârșite faptele, pe care le-a expus în analiza sa: săvârșirea faptelor pe fondul unui conflict personal, de pe poziții de funcții publice cu sprijin politic diferit; persoanele angajate în acest conflict, fiind de notorietate numeroasele litigii judiciare dintre cei doi; credibilitatea celor imputate prin formularea în scris a unor afirmații, reținând că însuși reclamantul a arătat în motivele apelului ca "justiția este câmp tactic SRI Prahova, pârâtul, un pesedist notoriu, care manifestă public comportamentul de pe vremea lui Stalin, uciderea climatului economic al firmei de către pârât". În urma analizei efectuate, instanța de apel a apreciat că nu a rezultat deteriorarea bunei reputații pe care reclamantul pretinde ca o are în mediul personal, social și profesional, acesta bucurându-se de același statut, fiind respectat și apreciat în societate, faptele pârâtului neavând impactul negativ reclamat prin acțiunea introductivă. Nefiind dovedită afectarea negativă pe plan psihic generată de faptele pârâtului, de o anumită gravitate, care să justifice acordarea unei satisfacții echitabile, în mod corect instanța de apel a concluzionat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimatului pârât. Împrejurarea că recurentul reclamant nu este de acord cu această concluzie nu presupune că hotărârea recurată nu au fi motivată sau că aceasta ar conține considerente contradictorii, instanța de apel expunând, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., raționamentul logico juridic avut în vedere la pronunțarea soluției, nefiind astfel incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Motivele de recurs prin care recurentul reclamant a considerat că instanța de apel a aplicat greșit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 1.365 din C. civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Motivul de casare vizând încălcarea autorității de lucru judecat are în vedere faptul că nu este permisă reluarea dezbaterilor asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o instanță de judecată într-un proces anterior, asupra căreia aceasta a statuat definitiv, or nu aceasta este situația în speță, încheierea finală pronunțată de instanța penală fiind în sensul că s-a confirmat soluția de renunțare la urmărirea penală a pârâtului. În privința prejudiciului invocat de numitul A., instanța penală a reținut că legătura de cauzalitate și existența acestui prejudiciu se poate analiza în fața instanțelor civile, nefiind de esența procesului penal. Potrivit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. În același sens, art. 1365 din C. civ. dispune că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. În raport de circumstanței speței și în aplicarea corectă a prevederilor legale arătate, instanța de apel a reținut existența faptelor ilicite, împrejurarea că acestea au fost săvârșite de pârât și vinovăția acestuia. Contrar susținerilor recurentului reclamant, dispozițiile legale arătate mai sus nu impun instanței civile să rețină ca fiind dovedit prejudiciul care, eventual, ar fi fost constatat în procedurile penale, ea fiind obligată să administreze probele necesare în cauza civilă în raport de prejudiciul concret invocat de reclamant prin cererea care a declanșat procesul civil. Împrejurarea că, față de pârât, s-a dispus renunțarea la urmărirea penală nu poate conduce la interpretarea dorită de recurent a art. 28 din C. proc. pen., în sensul că, în astfel de situații, instanța civilă ar fi fost obligată să țină seama de prejudiciul probat în procesul penal. Astfel, art. 28 din C. proc. pen. prevede expres limitele autorității lucrului judecat pe care le are hotărârea penală, autoritate care nu se întinde asupra existenței prejudiciului în cazurile prevăzute de textele legale arătate, respectiv, în cazul unei hotărâri definitive de achitare sau de încetare a procesului penal, întrucât, în astfel de cazuri, persoana vătămată are posibilitatea de a supune judecății instanței civile pretențiile reprezentând despăgubiri pentru eventualul prejudiciu rezultând din săvârșirea faptei. În lipsa unei dispoziții legale exprese, nu se poate susține interpretarea în sensul că, în cazul renunțării la urmărirea penală, prejudiciul ar fi cel stabilit în procedurile penale. Astfel, aria efectelor autorității de lucru judecat a hotărârii penale este stabilită în mod diferit de lege, în funcție de soluția pronunțată. Ca și în materie civilă, principiul autorității de lucru judecat în materie penală semnifică faptul că printr-o hotărâre judecătorească se încheie activitatea procesuală a judecării cauzei penale, or, sub aspectul prejudiciului, care ține de latura civilă a cauzei, legea nu prevede incidența acestei instituții, tocmai pentru că activitatea procesuală a judecării acestei pretenții nu a fost încheiată, acest aspect urmând a fi soluționat de instanța civilă conform principiilor care guvernează această materie. În acest sens este și încheierea definitivă pronunțată de instanța penală, în care s-a arătat expres că existența prejudiciului nu a format obiect de judecată în cadrul procedurilor penale. Contrar susținerii recurentului reclamant în sensul că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că solicitarea sa vizează repararea prejudiciului moral cauzat de faptele penale ale pârâtului și nu doar cel cauzat de impactul acestor fapte asupra anturajului său, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat existența unei lezări a cinstei, onoarei și demnității personale și prejudicierea carierei profesionale a reclamantului, astfel cum s-a invocat în cererea de chemare în judecată, respectând în acest mod dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. Astfel, instanța de apel a analizat dacă s-a produs un prejudiciu moral în sensul indicat de reclamant, prin comiterea cu vinovăție a celor două fapte ilicite și a considerat că faptele pârâtului nu au impactul negativ reclamat prin acțiunea introductivă. Susținerea recurentului reclamant în sensul că soluția și motivarea instanței de apel intră în contradicție cu dispozițiile art. 252 din C. civ. întrucât este irelevant, pentru existența suferinței, părerea altora, impactul faptelor autorului faptei ilicite asupra acestora sau aptitudinea acelor fapte de a modifica negativ opinia terților despre victima acestor fapte, nu pot fi reținute. Astfel cum s-a arătat mai sus, analiza instanței de apel a vizat prejudiciul moral invocat în cauză, circumstanțiat prin cererea de chemare în judecată, instanța nefiind învestită cu analiza existenței încălcării oricărui drept subiectiv patrimonial, ci doar a celor invocate de reclamant prin acțiunea introductivă, în care s-a precizat expres că daunele morale au fost solicitate pentru lezarea cinstei, onoarei și demnității personale și prejudicierea carierei profesionale. În acest sens, analizând pretinsa încălcare a onoarei și demnității reclamantului, în contextul faptelor ilicite reclamate și a suferinței morale descrise în cererea de chemare în judecată, în mod corect instanța de apel a avut în vedere și valorile ideale la care se raportează o colectivitate sau un grup. În urma analizei efectuate, instanța de apel a concluzionat că "s-a pus problema unei indignări a reclamantului, atitudine psihică ce nu este, însă, de natură să atragă răspunderea patrimonială a pârâtului". Susținerea recurentului reclamant în sensul că dispozițiile art. 252 din C. civ. trebuie analizate prin prisma dispozițiilor art. 1.359 din C. civ. nu poate fi reținută, acest din urmă text legal reglementând repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes, în cazul în care interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv, însă nefiind invocat drept temei al pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată. Aceste pretenții au vizat, după cum s-a arătat mai sus, încălcarea drepturilor personale ale reclamantului astfel cum au fost acestea expuse în acțiunea introductivă, în care reclamantul nu a invocat existența unui interes despre care să pretindă că întrunește cerințele textului legal și că a fost vătămat. Recurentul reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. și a apreciat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1.357 - 1.359, 1.381 și 1.532 din C. civ. însă, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu a indicat argumente privind o greșită aplicare a acestor dispoziții legale, nemulțumirea sa vizând împrejurarea învederată în cererea de recurs, că unicul argument pentru care instanța de apel i-a respins acțiunea se referă la faptul că nu ar fi probat cu suficiență existența unei consecințe negative majore, a unei suferințe psihice. Susținerile recurentului reclamant prin care acesta a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale vizează aspecte de temeinicie și nu de nelegalitate, nereprezentând o problemă de interpretare sau aplicare a dispozițiilor legale, întrucât au fost criticate chestiuni de fapt stabilite de instanța de apel în urma aprecierii probelor administrate în cauză. O eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, care este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecință, criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. În speță, analiza susținerilor recurentului în sensul existenței unui prejudiciu ar reprezenta o reanalizare a probelor și o schimbare a situației de fapt reținute de instanțele de fond, ceea ce nu este permis în recurs. Față de toate aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.