ÎCCJ, Decizia nr. 18/2003

Asupra

recursului în anulare de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

rechizitoriul nr. 356/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui s-a

dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.F. pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

S-a reținut

că inculpatul, în calitate de comisar șef de divizie în cadrul Gărzii

Financiare Vaslui, a efectuat în luna ianuarie 1995 un control tematic la S.C.

P.Ș. S.R.L. Bârlad.

Cu acest

prilej, inculpatul a primit de la G.Ș., administrator al societății controlate

și de la G.Z., soțul celei dintâi, suma de 10.000.000 lei, 8 saci cu făină de

grâu și 8 saci cu tărâțe. Totodată, acesta a pretins să i se servească,

gratuit, masa pe perioada verificărilor, toate acestea pentru a nu evidenția în

actul de control neplata impozitului pe profit, în valoare de 20.000.000 lei și

de a manifesta, în general, indulgență în raport cu aspectele constatate.

Prin

sentința penală nr. 75/S din 7 aprilie 1999, Tribunalul Brașov, secția penală,

a dispus achitarea inculpatului C.F., în baza art. 11 lit. a) raportat la art.

10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de

art. 254 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că probele administrate în timpul

urmăririi penale și a cercetării judecătorești nu au fost în măsură să

dovedească neîndoielnic săvârșirea faptei de către inculpat.

S-au

reținut în acest sens că sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui,

de către soții G., cu privire la săvârșirea infracțiunii de luare de mită de

către inculpatul C.F., s-a realizat la peste doi ani de la data efectuării

controlului și întocmirea procesului verbal de control.

Totodată,

analizând sesizările înaintate, precum și depozițiile, instanța a constatat

semnificative inadvertențe.

Împotriva

hotărârii primei instanțe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

Brașov, susținând că achitarea inculpatului a fost dispusă ca urmare a greșitei

aprecieri a probelor administrate în cauză.

În

concluzie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a solicitat admiterea

apelului, desființarea sentinței atacate și, în rejudecare, condamnarea

inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) cu aplicarea

art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., prin reaprecierea materialului probator

administrat.

Curtea de

Apel Brașov, secția penală, prin decizia penală nr. 160/P din 22 octombrie

1999, a admis apelul declarat de procuror, a desființat hotărârea primei

instanțe și, rejudecând cauza, a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o

infracțiune prevăzută de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în

trei infracțiuni prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 41

alin. (2) și art. 13 C. pen.

În temeiul

art. 254 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 13, art. 74 lit.

a) și art. 76 lit. c) C. pen., inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 8

luni închisoare, instanța de apel apreciind ca fiind dovedită doar fapta

acestuia de a fi primit în perioada ianuarie-iunie 1995 de la martorul

denunțător G.Z. cantitatea de 360 kg făină și 200 kg tărâțe, în scopul de a nu

efectua corespunzător actul de control la S.C. P.Ș. S.R.L. Bârlad, a cărei

administrator era soția acestuia.

Cu privire

la celelalte două infracțiuni de luare de mită, instanța de apel a dispus

achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C.

proc. pen.

Prin

decizia nr. 3387 din 14 septembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva

deciziei pronunțate în apel.

Împotriva

ultimelor două decizii pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat

pe dispozițiile art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susținut

că condamnarea inculpatului a fost consecința unei grave erori de fapt.

S-a arătat

că probele administrate în cauză au fost insuficiente și neconcludente pentru a

dovedi indubitabil vinovăția inculpatului, așa încât acestea nu sunt în măsură

să susțină soluția de condamnare.

S-a mai

arătat că există dubii puternice atât cu privire la obiectivitatea

declarațiilor denunțătorilor, cât și a celor doi martori și că aceste

declarații nu sunt întărite de vreo altă probă din dosar, așa încât,

considerentele care au stat la baza achitării inculpatului pentru săvârșirea

celorlalte două infracțiuni de luare de mită ar fi justificat pronunțarea unei

soluții similare și cu privire la unica infracțiune prevăzută de art. 254 alin.

(2) C. pen., reținută în sarcina acestuia.

În

concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare,

casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de control judiciar și menținerea

sentinței instanței de fond.

Recursul în

anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica

deciziei pronunțate în apel privește eroarea gravă de fapt, urmare selecției

neadecvate a probelor și neobservării dispozițiilor art. 62 și art. 63 C. proc.

pen.

Coroborând

dispozițiile legale menționate, privind lămurirea cauzei prin probe și

respectiv aprecierea acestora rezultă că trebuiesc reținute ca fiind expresia

adevărului numai acele elemente de fapt care se coroborează cu fapte și

împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză și care

ilustrează vinovăția inculpatului.

Mai este de

reținut că, potrivit dispozițiilor legale arătate raportate la art. 66 C. proc.

pen., soluția pronunțată trebuie să fie susținută de materialul probator

administrat în cauză.

Ca atare,

sarcina de a dovedi că fapta există, că aceasta constituie infracțiune și că a

fost săvârșită de inculpat revine celui care a formulat acuzarea.

Prin

decizia penală nr. 160/P din 22 octombrie 1999 a Curții de Apel Brașov,

inculpatul C.F. a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de luare de

mită, în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.,

constând în aceea că în perioada ianuarie-iunie 1995 a primit, în mod repetat,

cantitatea totală de 360 kg făină și 200 kg tărâțe grâu, în valoare de 396.000

lei, în scopul îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor sale de serviciu,

respectiv în scopul menționării în procesul verbal de control a unei creanțe

bugetare, sub nivelul celei real datorate.

Or, sub un

prim aspect, în denunțul formulat de soții G., Z. și Ș., la data de 26 iunie

1997, la peste doi ani de la data săvârșirii faptelor, denunțătorii nu fac nici

o referire la primirea drept mită a sacilor cu făină și tărâțe.

Despre

primirea acestor bunuri denunțătorii relatează ulterior, cu ocazia audierilor

în cursul urmăririi penale. Mai mult, denunțătorii arată că aceste produse

făceau obiectul unui schimb de grâu.

Martorul

H.S. a declarat că a încărcat sacii în mașina inculpatului. Declarația este

menținută de către acest martor care, în etapa cercetării judecătorești, a

precizat că sacii au fost încărcați în autoturismul cu nr. de circulație

precizat.

Însă, în

raport de declarațiile denunțătorilor, potrivit cărora făina și tărâțele date

inculpatului fac obiectul unui schimb, nu este întrunit elementul material din

conținutul normativ al infracțiunii de luare de mită, constând în fapta

funcționarului care, în scopurile arătate în cuprinsul art. 254 C. pen., direct

sau indirect, pretinde ori primește bani ori alte foloase care nu i se cuvin,

sau acceptă ori nu respinge promisiunea unor astfel de foloase.

Mai mult,

martorul H.S. era angajat la moara din Tăcuța, la aproximativ 90 km de moara

din Bârlad, așa încât declarația acestuia apare ca fiind nesinceră.

Pe de altă

parte, este de reținut că declarația acestuia privind încărcarea sacilor în

autoturismul precizat mai sus este contrazisă de declarația martorului D.P.,

care a precizat că această mașină, condusă de el, este la dispoziția

comisarului șef A.V. și nu a fost niciodată, în perioada controlului, la

societatea comercială a denunțătorilor.

Totodată,

martorii H.S. și I.N. au arătat că inculpatul era singur, sau cu șoferul,

atunci când s-au încărcat sacii.

Or,

martorul A.V., având calitatea de comisar șef al Gărzii Financiare Vaslui, a

arătat că toate controalele au fost efectuate, conform planificării zilnice,

numai în echipe, fiind interzisă deplasarea oricărui comisar, singur, la un

agent economic.

Această

declarație se coroborează cu susținerile altor martori, comisari în cadrul

aceleiași secții sau inspectori în cadrul Direcției Financiare Vaslui.

Aceste

contradicții nu au fost înlăturate nici în etapa urmăririi penale, prin

confruntare și nici în etapa cercetării judecătorești, urmare refuzului

denunțătorului G.Z. de a prezenta actele contabile solicitate de instanța de

judecată, respectiv bonurile de măciniș emise în intervalul ianuarie-iunie 1995

la moara din Tăcuța.

Inculpatul

a avut o poziție constantă pe parcursul procesului penal, negând categoric

săvârșirea faptelor ce i-au fost imputate.

Rezultă

așadar că materialul probator administrat în cauză, nedovedind indubitabil

vinovăția inculpatului în ceea ce privește infracțiunea pentru care a fost

condamnat, nu are aptitudinea legală, în sensul dispozițiilor art. 63 C. proc.

pen., art. 23 alin. (8) din Constituția României și art. 6 alin. (2) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a susține soluția de condamnare.

Ca atare,

în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

10

pct.

18 C. proc. pen., corespunzător temeiului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea

I pct. 8 din același cod, invocat prin recursul în anulare.

În

consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 414

1

cu

referire la art. 385

15

pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea va

admite recursul în anulare, va casa decizia pronunțată în recurs, va admite

recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care o

va casa, va respinge apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov

împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va menține.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție.

Casează

decizia nr. 3387 din 14 septembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția

penală.

Admite

recursul declarat de inculpatul C.F. împotriva deciziei penale nr. 160 din 22

octombrie 1999 a Curții de Apel Brașov, secția penală, pe care o casează.

Respinge

apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva

sentinței penale nr. 75 din 7 aprilie 1999 a Tribunalului Brașov, pe care o

menține.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 17 februarie 2003.