ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2253/2023

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 09.04.2019, reclamanții A., B. - prin reprezentant legal A. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, obligarea acesteia la plata următoarelor sume de bani, decurgând din incidentul rutier petrecut în data de 12.05.2016, soldat cu decesul numitei D.: pentru A. (soț al victimei accidentului rutier) suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale; pentru B. (fiica minoră) suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale; pentru C. (mama victimei) suma de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

Prin întâmpinare, pârâta CNAIR a invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la pretențiile reclamanților, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 667/21.04.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea; a obligat pârâta la plata sumei de câte 1.000.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți; a obligat pârâta la plata, către reclamantul A., a sumei de 1.500 RON, onorariu expert, și suma de 4.000 RON, onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis cererea formulată de domnul expert E. și a majorat onorariul acestuia cu suma de 3.500 RON; a obligat reclamanții la plata diferenței de onorariu, către expert.

Prin decizia nr. 1701/A/18.11.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtei împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București.

A arătat recurenta că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică, deoarece instanța de fond nu a reținut corect situația de fapt, pronunțând o hotărâre prin interpretarea eronată a situației de fapt și de drept, dar și a probatoriului existent la dosarul cauzei, cu încălcarea art. 22 și art. 425 C. proc. civ., precum și a art. 6 din CEDO.

Reclamantul era obligat să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a pârâtului sau a terțului chemat în judecată, prin chiar cererea de chemare în judecată (art. 194 lit. c) și d) C. proc. civ.).

Legea de procedură îl exonerează pe reclamant de obligația justificării calității procesuale numai în cazul existenței unei calități procesuale calificate, când în ipoteza normei sunt menționate expres persoanele care pot acționa în justiție, în anumite situații.

În speță, reclamanții precizează că accidentul în care a fost implicat autoturismul cu numărul de înmatriculare x, pe care susțin că l-au avut pe DN1, în dreptul magazinului F., în data de 12.05.2016, a fost soldat cu moartea numitei D..

Conform adreselor nr. x/25.07.2019 și nr. y/25.07.2019 emise de secția Națională București Sud și Serviciul Mentenanță din cadrul recurentei, rezultă că nu au existat lucrări pe sectorul de drum la data producerii accidentului, acesta era semnalizat și marcat corespunzător, existând și bordură despărțitoare între sensurile de mers, iar starea carosabilului era bună, fără a exista condiții meteo nefavorabile.

În atare situație, recurenta apreciază că reclamanții trebuiau să se îndrepte numai împotriva lui G., acesta fiind găsit vinovat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă în dosarul penal nr. x/2018, prin soluția de condamnare pronunțată în data de 13.06.2019.

Totodată, astfel cum rezultă din soluția, pe scurt, de condamnare, reclamanții din prezentul dosar au obținut daune materiale și morale de la partea responsabilă civilmente - societatea H. S.A., prin lichidator judiciar I..

În speță, din punct de vedere penal, ne aflăm în cazul unei răspunderi penale, care este personală, iar din punct de vedere civil, ne aflăm în cazul unei răspunderi personale pentru fapta proprie.

Persoanele vătămate în urma unei infracțiuni și/sau persoanele care au suferit prejudicii de orice fel (materiale, morale) se pot constitui părți civile în procesul penal pentru repararea prejudiciilor născute din infracțiune.

Astfel, potrivit art. 19 C. proc. pen., "acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale."

În situația în care, potrivit legii, există o persoană fizică sau juridică, legală sau convențională care poate răspunde pentru prejudiciile civile provocate de autorul infracțiunii, aceasta poate fi introdusă în proces pentru a răspunde civil.

Potrivit art. 88 C. proc. pen., persoana responsabilă civilmente este "persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces."

Aceasta poate fi introdusă în procesul penal în condițiile art. 21 C. proc. pen.

Din studierea dosarului penal nr. x/2018, nu reiese în niciun fel că vina pentru comiterea accidentului de circulație aparține în vreun fel recurentei, prin încălcarea vreunei obligații impusă de O.G. nr. 43/1997, O.U.G. nr. 195/2002 și alte legi în materie.

Contrar celor susținute de reclamanți prin acțiunea din prezentul dosar, decesul nu se datorează faptului că nu exista montat parapatul despărțitor dintre sensurile de mers, pe sectorul de drum unde a avut loc accidentul, ci din cauza exclusivă a nerespectării vitezei de circulație și obligației de conducere preventivă a domnului G..

La momentul comiterii accidentului nu exista obligația recurentei de montare a vreunui parapet special, cum este parapetul din beton de tip "New Jersey".

Simplul motiv că recurenta a montat ulterior acest tip de parapet și în zona respectivă nu este de natură să antreneze răspunderea sa.

Parapeții au fost montați din propria inițiativă, preventiv, pentru siguranța pietonilor și participanților la trafic, nu pe motiv că ar fi existat o obligație legală în acest sens.

La momentul comiterii accidentului, drumul era semnalizat corespunzător, recurenta îndeplinindu-și toate obligațiile legale.

Recurenta apreciază că hotărârea atacată a fost pronunțată fără ca instanța învestită cu soluționarea apelului să aplice în mod corect normele de drept material, fiind dată cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În realitate, față de recurentă nu au fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, reclamantul nedemonstrându-le în niciun fel.

Din probatoriul existent la dosarul cauzei reiese că recurenta și-a îndeplinit obligațiile de asigurare a stării de viabilitate a sectorului de drum pe care a avut loc accidentul.

Întrucât în cauză nu este dovedită culpa recurentei, aceasta solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului.

În dezvoltarea excepției invocate, intimații au precizat faptul că, în speță, nu sunt incidente cele două motive de casare invocate de către recurenta-pârâtă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, au susținut că recurenta nu a invocat aspecte de nelegalitate, ci doar de presupusă netemeinicie a deciziei atacate, nu au invocat aspecte cu caracter de noutate, fiind încălcate prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate reprezintă doar o reluare a motivelor de apel deja evaluate de către Curtea de Apel București, se invocă inclusiv desființarea sentinței Tribunalului București, aspecte copiate din motivele de apel, fără o critică în concret a vreunui motiv de nelegalitate a deciziei atacate.

Decizia recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nu conține motive contradictorii și este de o rigoare exemplară.

Totodată, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material, făcând o analiză inclusiv din oficiu a distincțiilor dintre condițiile atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și pentru fapta altuia.

Mai mult, recurenta a și efectuat plata despăgubirilor către reclamanți în data de 2 martie 2023.

Or, dacă ar fi considerat că există un motiv de nelegalitate a hotărârilor, ar fi promovat contestație la executare.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, invocată de către recurent atât în fața tribunalului, cât și în fața curții de apel, au precizat, pe de o parte, că aceasta nu mai poate fi analizată în ciclul procesual al recursului, iar, pe de altă parte, că excepția nu poate fi primită, din moment ce nu nu există triplă identitate între cele două cauze, din moment ce prezentul dosar civil are o cauză diferită, iar răspunderea civilă invocată în prezenta cauză este separată de răspunderea persoanei G., care a provocat efectiv accidentul, sau de cea a asigurătorului, persoane care răspund separat, recurenta nefiind exonerată de răspundere.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, au invocat că aceasta nu mai poate fi examinată în ciclul procesual al recursului.

De asemenea, în mod corect ambele instanțe de fond au dispus respingerea acesteia, recurenta având personalitate juridică și calitate procesuală pasivă, fiind justificat de către intimații-reclamanți interesul procesual. Recurenta confundă instituția părții responsabile civilmente (chemată în dosarul penal să răspundă civil pentru fapta inculpatului) cu instituția răspunderii civile delictuale (când recurenta este chemată să răspundă civil pentru fapta proprie).

Pe fondul cauzei, au precizat că în mod judicios s-a constatat atât de către prima instanță, cât și de instanța de apel că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.357 C. civ., iar recurenta nu a adus un element de noutate în faza recursului, apt să răstoarne raționamentele instanțelor anterioare.

Astfel, după prezentarea situației de fapt și a probelor administrate în cauză, intimații-reclamanți au concluzionat în sensul că în mod corect a analizat prima instanță, pe baza probelor administrate, existența faptei ilicite (omisiunea de îndeplinire corespunzătoare a atribuțiilor legale care îi reveneau), vinovăția și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, fiind făcută în mod corect aplicarea prevederilor art. 1.349 - 1.357 C. civ.

Cu privire la daunele morale, au arătat faptul că prevederile art. 1.391 C. civ. instituie o prezumție privind existența prejudiciului moral pentru anumite categorii de persoane.

Astfel, în caz de deces, durerea încercată prin moartea victimei va putea fi prezumată pentru descendenții și ascendenții direcți (de gradul întâi) ai defunctului, frații/surorile, precum și soțul/soția acestuia.

Au precizat și că suferința prin care au trecut, din cauza pierderii unui membru apropiat al familiei, care este incontestabilă, se circumscrie dispozițiilor art. 1.391 alin. (2) C. civ.

Pierderea imensă, incomensurabilă și ireparabilă a unui membru de familie la o vârsta foarte tânără, coroborată cu relația de afecțiune existentă între victimă și soț, respectiv copil minor și între victimă și mama sa, impune admiterea cererii de chemare în judecată și acordarea daunelor în cuantumul solicitat, cu scopul alinării suferinței și de a încerca să compenseze în parte suferința pricinuită prin moartea rudei de care erau legate afectiv.

Traumatizantă este și modalitatea în care a intervenit decesul victimei, brusc, cu totul neașteptat și dramatic. Suferințele nu trebuie dovedite prin înscrisuri medicale, fiind suficiente atât proba testimonială, cât și prezumția simplă de afecțiune existentă între persoane aflate în această relație de rudenie și prezumția simplă a suferinței încercate în aceste situații.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului, fiind reluate susținerile evocate prin cererea de recurs.

Astfel, a arătat că nu există fapta ilicită pe care intimații-reclamanți o afirmă, întrucât este incidentă cauza exoneratoare de răspundere a faptei proprii a victimei, conform art. 1.352 C. civ.

De asemenea, a precizat și că, în dinamica producerii accidentului, nu este sub nicio formă dovedita împrejurarea de fapt care să îi fie imputată, ci că persoana care conducea autovehiculul, care a produs accidentul, astfel cum reiese și din cercetarea penală, nu s-a adaptat la condițiile de trafic și de drum existente.

A mai arătat și că, în cazul răspunderii civile delictuale, reclamantul trebuie sa facă dovada elementelor necesare antrenării răspunderii civile delictuale, conform art. 1.357 si urm. C. civ., iar pentru angajarea răspunderii administratorului de drum este necesar ca intimații-reclamanți să dovedească toate împrejurările în care s-a produs accidentul, cu probe care îi să fie opozabile recurentei.

Totodată, a mai invocat și că nu se face vinovată de producerea accidentului de circulație, îndeplinindu-și toate obligațiile ce îi reveneau, în calitate de administrator al rețelei naționale de drumuri din România.

În ceea ce privește prejudiciul rezultat din fapta ilicită pretinsă, a menționat că acesta nu poate exista în lipsa faptei ilicite și că nu are cunoștință de o constatare oficială a pagubei, care să îi fie opozabilă.

A invocat și că intimații-reclamanți au obținut, în dosarul penal, repararea prejudiciului, prin achitarea de daune materiale și morale de către partea responsabilă civilmente - societatea H. S.A., prin lichidator judiciar I., solicitarea de reparare a prejudiciului de către recurentă fiind neîntemeiată atât pentru că aceasta nu poartă nicio vină pentru pretențiile formulate, precum și pentru că prejudiciul a fost deja reparat, iar prejudiciul nu poate fi reparat de două ori.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (2) din același act normativ prevede că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Interpretarea acestor prevederi legale impune concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar de legalitate.

Analizând memoriul de recurs în contextul celor arătate anterior, se constată că recurenta-pârâtă s-a prevalat doar în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., din moment ce nu a dezvoltat critici propriu-zise de nelegalitate, care să poată fi subsumate acestor motive de casare.

Astfel, deși în prima parte a memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 22 și art. 425 C. proc. civ., precum și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, criticile formulate sunt lipsite de substanță, dată fiind lipsa unei argumentații juridice propriu-zise care să contureze pretinsa neobservare a respectivelor norme de drept.

Așadar, pentru a atrage incidența efectivă a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficientă doar expunerea unor texte legale, ci este necesar a se arăta în concret, prin raportare la argumentele reflectate în cuprinsul hotărârii judecătorești contestate, de ce instanța de apel le-a aplicat greșit sau le-a dat o interpretare eronată.

Neprocedând astfel, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, lipsite corespondent în argumentația juridică a instanței de prim control judiciar.

Inadmisibile și, ca atare, lipsite de relevanță juridică în prezentul cadru procesual, sunt și afirmațiile recurentei-pârâte relative la faptul că "hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică deoarece instanța de fond nu a reținut corect situația de fapt (...)", având în vedere că ar fi interpretat eronat situația de fapt și probatoriul existent la dosar, din moment ce stabilirea cadrului factual în raport cu probele administrate constituie apanajul exclusiv al instanțelor fondului.

Or, instanța de recurs poate exercita doar un control de legalitate a hotărârii atacate și nu unul de temeinicie, care să conducă la schimbarea situației de fapt și la reaprecierea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

În continuare, un examen atent relevă, distinct de cele expuse în precedent, faptul că la paginile 4, 5, 6 (cu excepția celor 3 paragrafe referitoare la expunerea teoriei imputării obiective a rezultatului) și pagina 7 (până la punctul 3.6) din memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, ce au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței devolutive de control judiciar, cu o motivație identică, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în prezența unor veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate.

Astfel, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta-pârâtă a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului.

Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel.

Este fără dubiu că aceste cerințe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurenta-pârâtă a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța de apel în legătură cu aspectele deduse judecății în calea ordinară de atac, limitându-se a prelua și reitera întocmai motivele căii de atac anterioare, care și-au primit deja dezlegare jurisdicțională.

Cum recurenta-pârâtă nu a tins la infirmarea considerentelor hotărârii atacate, simplele sale susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, integral, în prezenta cale de atac, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

În aceeași măsură, nici simpla expunere a teoriei imputării obiective a rezultatului nu poate constitui o critică aptă a declanșa un control de legalitate a hotărârii atacate, având în vedere generalitatea acesteia și lipsa unor critici efective, din această perspectivă, cu privire la raționamentul logico-juridic al curții de apel, care a determinat respingerea apelului promovat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe.

Nici afirmațiile recurentei-pârâte evocate la punctul 3.6 din cererea de recurs - referitoare la materialul probator administrat în cauză (care, în opinia acesteia, nu este apt să facă dovada întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa), prezentate la paginile 7-8 din memoriul de recurs, nu pot fi primite, din moment ce acestea pun în discuție aspecte de netemeinicie, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului.

Limitându-se la a invoca faptul că "la dosarul cauzei nu există planșe foto din ziua evenimentului", respectiv că "nu a fost efectuată o expertiză", precum și că înscrisurile administrate în cauză nu îi sunt opozabile, din moment ce acestea nu au fost semnate sau recunoscute de recurentă, potrivit dispozițiilor art. 270-273 C. proc. civ., aceasta nu face altceva decât să expună nemulțumiri legate de modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat mijloacele de probă din perspectiva reținerii îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa.

Or, aspectul utilității probelor în soluționarea procesului este o chestiune de evaluare a potențialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce conturează situația factuală, necesară a fi stabilită în vederea aplicării normelor juridice invocate drept temei al pretenției deduse judecății.

O atare aptitudine a probelor, de a conduce la soluționarea cauzei, este lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei, chestiune ce nu face obiect al controlului instanței de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 483 alin. (3) din același cod, doar la aspecte vizând legalitatea hotărârii, conform celor expuse anterior.

Chestiunile vizând modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, nu reprezintă, așadar, aspecte de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în această fază procesuală.

Cu alte cuvinte, în fața instanței de recurs nu se poate pune în discuție o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfățișa critici de netemeinicie ale hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele evocate în paragrafele anterioare.

Mai mult, susținerile au și un caracter strict formal, din moment ce afirmații precum cele că: în cauză "nu a fost efectuată o expertiză", că autorizația de reparație nu constituie un înscris opozabil recurentei-pârâte, că "nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între avariile produse și trecerea peste o gură de canal", respectiv că "simpla declarație a conducătorului auto, preluată ca atare, necoroborată cu niciun alt mijloc obiectiv de probă, nu poate determina angajarea răspunderii civile a unei terțe persoane", sunt străine de obiectul judecății din prezenta pricină.

Astfel, afirmația în sensul că în cauză "nu a fost efectuată o expertiză" este contrazisă de faptul că, în fața primei instanțe, a fost efectuată o expertiză în specialitatea autovehicule și circulație rutieră, de către expertul E., care a stabilit circumstanțele producerii evenimentului rutier din data de 12 mai 2016 și care nu a fost combătură de către recurenta-pârâtă prin probe contrare.

De asemenea, în cauză nu se face vorbire despre o autorizație de reparație, pretențiile formulate având ca obiect doar daune morale, iar nu daune materiale (pentru a putea fi pus în discuție un atare mijloc probatoriu), iar circumstanțele producerii accidentului rutier, astfel cum au fost reținute prin sentința penală nr. 411/13.06.2019 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția penală, definitivă prin decizia nr. 1573A/27.11.2019 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, nu au constat în "trecerea peste o gură de canal", ci în pătrunderea pe contrasens a autoturismului condus de numitul G., ca urmare a circulării cu o viteza neadaptată condițiilor de drum și peste limita legală admisă pe tronsonul respectiv, aspecte care au fost coroborate cu dezlegările proprii date în prezenta cauză, referitoare la existența unui raport de cauzalitate complex în producerea rezultatului vătămător, fiind reținută inclusiv conduita culpabilă a recurentei-pârâte, sub forma unei fapte ilicite omisive în îndeplinirea atribuțiilor care îi reveneau, potrivit legii.

În egală măsură, inclusiv susținerea recurentei-pârâte referitoare la existența unui înscris, constând în "simpla declarație a conducătorului auto", despre care afirmă că nu ar fi fost coroborat cu niciun alt mijloc de probă, apare ca fiind străină de litigiul pendinte, din moment ce instanțele fondului nu și-au fundamentat dezlegările date pe o asemenea probă.

În concluzie, modalitatea defectuoasă de formulare a susținerilor din memoriul de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel, conform celor expuse anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, împotriva deciziei nr. 1701A din 18 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, împotriva deciziei nr. 1701A din 18 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.