ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2227/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 26 martie 208, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și Municipiul Constanța, prin primar, obligarea pârâtelor la: plata sumei de 41.227,84 RON (inclusiv T.V.A. aferent), reprezentând remunerația restantă datorată de pârâte pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 Carusel Cooltural", desfășurat în perioada 15 iulie - 4 septembrie 2016 în Piațeta Casino din Mamaia; plata sumei de 21.562,16 RON reprezentând penalități de întârziere datorate de pârâtă până la data de 26 martie 2018, pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate la capătul 1.1. al prezentei cereri de chemare în judecată; la plata penalităților de 0,1%/zi de întârziere datorate de către pârâtă până la data plății remunerațiilor în sumă de 41.227,84 RON, începând cu data de 27 martie 2018 și până la data plății efective a acestor remunerații; obligarea pârâtei să comunice A. un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 - Carusel Cooltural" desfășurat în perioada 15 iulie - 04 septembrie 2016, în Piațeta Casino din Mamaia, raport care să cuprindă: denumirea evenimentului, denumirea formațiilor/soliștilor, data și locația desfășurării evenin entului, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate și durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.1.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1999 din 09 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de suspendare de drept a judecării cauzei formulată de către pârâta B.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constai ța, invocată prin întâmpinare; a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu târâtul Municipiul Constanța, prin primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, a dispus încetarea acțiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat reclamanta la plata către pârâtul Municipiul Constanța a sumei de 952 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

I.1.3. Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1412 A din 14 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamanta A., A. împotriva sentinței civile nr. 1999 din 09 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a anulat în parte sentința civilă apelată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța, ca nefondată; a acordat termen pentru evocarea fondului acțiunii promovate de reclamanta A., A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța la data de 13 ianuarie 2020, cu citarea părților; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 127 A din 01 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul, a admis acțiunea formulată de A., A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar; a obligat pârâtul Municipiul Constanța la plata către reclamantă a sumei de 58.655,38 RON cu TVA inclus, reprezentând remunerație pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 Carusel Cooltural" desfășurat în perioada 15 iulie - 4 septembrie 2016; a obligat pârâtul Ia plata către reclamantă a penalităților de întârziere aferente de 0,1% pe zi de întârziere, în sumă de 87.337,86 RON, calculate până la data de 16 noiembrie 2020, precum și în continuare până la data plății efective; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.025 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (2.975 RON onorariu de avocat, 50 RON taxa de timbru și 1.000 RON onorariu de expertiză).

I.1.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție:

Prin decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1412A din 14 octombrie 2019 și a deciziei nr. 127A din 01 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat deciziile recurate și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București:

Prin decizia civilă nr. 1311A din 28 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., A. împotriva sentinței civile nr. 1999 din 09 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Constanța, prin primar.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1311A din 28 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 24 noiembrie 2022, sub nr. x/2018*, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 28 noiembrie 2022, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ.. în raport de prevederile art. 24 alin. (1) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a reținut că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, reținând că partea a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 50 RON, conform ordinului de plată nr. x din 14 noiembrie 2022, eliberat de C., aflat la dosar.

La data de 16 decembrie 2022, recurenta-reclamantă a depus dovada achitării diferenței taxei judiciare de timbru în cuantum de 50 RON, conform ordinului de plată nr. x din 14 decembrie 2022, eliberat de C., aflat la dosar.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, restituirea cauzei la instanța de apel, pentru rejudecarea apelului, iar în subsidiar, admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței civile nr. 1999/09.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Constanta, admiterea acțiunii și obligarea intimatului-pârât Municipiul Constanța: la plata către A. a sumei de 58.655,38 RON, cu TVA inclus, reprezentând remunerația restanta datorata pentru comunicarea publica a operelor muzicale in cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 - Carusel Cooltural" desfășurat în perioada 15.07.2016 - 04.09.2016 în Piațeta Casino Mamaia;la plata către A. a sumei de 87.337,86 RON reprezentând penalități de întârziere datorate de pârâtă până la data de 16.11.2020 pentru întârzierea plății remunerațiilor de mai sus; la plata către A. a penalităților de întârziere datorate de la data de 16.11.2020 și până la plata efectivă a remunerațiilor restante; să comunice A. un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolului "Festivalul Verii 2016 - Carusel Cooltural" desfășurat în perioada 15.07.2016 - 04.09.2016 în Piațeta Casino Mamaia, raport care să cuprindă: denumirea, data și locația desfășurării evenimentului, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate și durata de utilizare a fiecărei opere muzicale, denumirea formațiilor/soliștilor; obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecata efectuate de A. în toate etapele procesuale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor pe care le-a invocat în apel referitoare la calitatea Municipiul Constanța de coorganizator al evenimentului, ținând cont că acesta a asigurat folosința spațiului necesar desfășurării evenimentului pe toată perioada acestuia, iar accesul publicului a fost gratuit, a fost inițiatorul evenimentului, a aprobat materiale publicitare și a promovat evenimentul.

A menționat că nu prezintă relevanță faptul că Municipiul Constanța nu este menționat în contractul autorizație licență neexclusivă drept coorganizator al spectacolului în litigiu, calitatea de organizator (coorganizator) al unui eveniment ține de o situație de fapt ce decurge din actele și din faptele persoanei respective, iar A. nu conferă astfel de calități, nici contractual și nici prin acte unilaterale.

A mai arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 2 alin. (1) din contractul-cadru cu caracter normativ reprezentat de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 203/2011, făcând trimitere la uzanțele privind recunoașterea calității de organizator pentru autoritățile publice locale, confirmate de practica judiciară (decizia civilă nr. 5724 din 10 octombrie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția I civilă și de proprietate intelectuală), raportată la contractul cadru (metodologie).

Tot sub aspectul uzanțelor, la care fac referire dispozițiile art. 5 C. proc. civ. și alin. (1) al art. 1 din C. civ., a făcut trimitere la noțiunea de utilizator de opere muzicale confirmată prin ultimul contract-cadru reprezentat de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 46/2020.

A precizat că hoărârea recurată este dată cu încălcarea art. 969 și urm. din vechiul C. civ., art. 1270 și urm. din noul C. civ. și art. 1312 din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă perioadei în litigiu.

Sub acest aspect, a menționat că principalul izvor al răspunderii contractuale, invocat drept temei al acțiunii, îl constituie contractul-cadru cu caracter normativ reprezentat de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 203/2011, opozabil Municipiului Constanța, conform tezei finale a art. 131

2

din Legea nr. 8/1996.

Acest contract-cadru stabilește obligațiile A. și ale organizatorilor de spectacole în cazul în care utilizarea operelor muzicale este una licită, realizată după autorizarea ei de către A., și solidaritatea coorganizatorilor spectacolului pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale prevăzute de acesta.

Or, hotărârea recurată nu demonstrează de ce nu poate fi reținută răspunderea contractuală întemeiată pe contractul-cadru (metodologie) pentru coorganizatorul obligat solidar la executarea obligației nedivizibile, de obținere a autorizării, atunci când contractul subsecvent, prin care se acordă autorizarea, este încheiat de un alt codebitor solidar, coorganizator.

A precizat că executarea unei obligații solidare de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează și pe ceilalți codebitori, confom art. 1039 din vechiul C. civ., cât și a art. 1443 din noul C. civ., iar Municipiul Constanța a profitat, în temeiul art. 1281 C. civ., de efectele contractului-autorizație licență neexclusivă, care a conferit caracter licit actelor de comunicare publică a operelor muzicale.

Tot, în temeiul art. 1281 C. civ., se opune intimatului-pârât și alin. (24) al art. 15 din contractul de finanțare, din care rezultă că Municipiul Constanța avea cunoștință de obligația sa legală de a obține autorizația-licență neexclusivă pentru utilizarea licită a operelor muzicale, cât și de faptul că a desemnat B. să obțină această autorizare.

Faptul că intimatul-pârât a convenit cu B. să fie exonerat de răspundere față de A. nu poate produce aceste efecte juridice față de A., care nu este parte a contractului de finanțare.

Prin hotărârea recurată nu s-a demonstrat de ce un coorganizator, codebitor solidar, nu este liberat de obligația sa de a obține autorizarea din partea A., dacă aceasta a fost obținută de un al codebitor și de ce, într-un astfel de caz, fapta sa este una ilicită, de ce, în acest caz, răspunderea sa este una delictuală și nu una contractuală, potrivit contactului-cadru (metodologie).

Instanța de apel nu a demonstrat nici mecanismul juridic prin care aceeași utilizare a operelor muzicale, autorizată potrivit Metodologiei, poate să fie atât licită, pentru un coorganizator, cât și ilicită, pentru ceilalți coorganizatori.

De asemenea, nu a demonstrat nici mecanismul juridic prin care, aceeași utilizare autorizată poate să constituie atât izvor al dreptului la remunerație, întemeiat pe răspunderea contractuală, cât și izvor al dreptului la despăgubiri, întemeiat pe răspunderea delictuală față de ceilalți coorganizatori.

Instanța de apel a ignorat atât opozabilitatea contractului-cadru, cât și solidaritatea pe care acesta o prevede pentru obligația contractuală prevăzută de acesta, de a obține autorizarea prealabilă a A. printr-un alt act, subsecvent; instanța de apel a ignorat cu desăvârșire natura juridică mixtă a Metodologiei, contractuale și normative.

Or, printre obligațiile solidare prevăzute de contractul-cadru este și aceea de a obține autorizarea prealabilă a A. pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spectacol; îndeplinirea de către oricare dintre coorganizatori a acestei obligații solidare contractuale, care își are izvorul în contractul-cadru, profită tuturor celorlalți codebitori solidari, potrivit art. 1039, art. 1056 și art. 1057 din vechiul C. civ.

Potrivit textelor legale evocate, încălcate de către instanța de apel, obligația de a obține autorizarea comunicării publice a operelor muzicale în spectacolul în litigiu este una nedivizibilă, este solidară, iar executarea ei de către B. profită și Municipiului Constanța și îl liberează de executarea acesteia.

Potrivit art. 1056 din vechiul C. civ., în actele încheiate de B., care au ca obiect stingerea sau împuținarea obligației și își au izvorul în contractul-cadru, aceasta îi reprezintă și pe ceilalți codebitori ai obligației; la îndeplinirea obligației de a obține autorizarea, B. l-a reprezentat și pe intimatul-pârât, prin efectul legii, codebitor al acestei obligații, comunicarea publică a operelor muzicale fiind una licită, autorizată și pentru codebitorul solidar Municipiul Constanța; în condițiile în care utilizarea este una autorizată, este exclusă răspunderea civilă delictuală a oricăruia dintre intimați.

A susținut că răspunderea codebitorilor solidari este tot una contractuală, întemeiată, însă, pe contractul-cadru (metodologie), care reglementează obligațiile pe care intimații le au față de A. în cazul în care utilizarea operelor muzicale este una licită, autorizată.

În concluzie, a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că Municipiul Constanța nu poate răspunde contractual în baza contractului-cadru, dacă numai un alt coorganizator a îndeplinit obligația solidară de a încheia contractul subsecvent, prin care se obține autorizația prealabilă comunicării publice a operelor muzicale, însă intimatul Municipiul Constanța nu se află în situația în care i-ar fi fost opuse drepturi și obligații diferite față de cele stabilite prin contractul-cadru (metodologie).

A arătat că autorizația-licență neexclusivă încheiată cu B. prevede la rândul său că aceasta se completează cu dispozițiile contractului-cadru reprezentat de Metodologie.

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată și sub aspectul încălcării art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la acesta.

În acest sens, a susținut că dreptul patrimonial de autor, inclusiv dreptul la remunerare ce decurge din acesta, este recunoscut de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, iar în speță, autoritatea publică Municipiul Constanța s-a sustras și se sustrage obligațiilor sale față de autorii operelor muzicale și încalcă dreptul lor patrimonial de autor, care include dreptul la remunerație, în condițiile în care a fost cel care a inițiat evenimentul în litigiu, a stabilit și a asigurat locul de desfășurare al acestuia cu scopul ca, prin acest eveniment cu acces gratuit, să atragă în stațiunea Mamaia, în sezonul estival 2016, mai mulți turiști, caz în care veniturile acestuia din taxele turistice, dar și din alte impozite cresc.

Or, art. 6 din Convenție se opune unei soluții, precum cea recurată, care nu permite atragerea responsabilității principalului inițiator implicat în organizarea spectacolului în litigiu, Municipiul Constanța, precum și unei soluții, precum cea apelată, care este echivocă, în sensul că nu stabilește de ce utilizarea operelor muzicale a fost una ilicită pentru Municipiul Constanța, cu toate că prin contractul cadru normativ este suficientă autorizarea unui coorganizator pentru ca utilizarea operelor muzicale să fie una licită pentru toți coorganizatorii spectacolului în litigiu.

Tot astfel, normele Convenției evocate și Primul protocol adițional la aceasta se opun unei soluții, precum cea recurată, din care rezultă că pentru autoritatea publică Municipiul Constanța nu poate fi atrasă nici răspunderea contractuală, pentru că nuar fi parte a contractului subsecvent de autorizare, nici cea delictuală, pentru că utilizarea nu a fost și nu putea fi una ilicită, de vreme ce a fost una unică și autorizată.

Prin hotărârea recurată au fost încălcate și dispozițiile art. 1446 C. civ. coroborate cu cele ale art. 3 alin. (3) C. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 19 decembrie 2022, în termen legal, intimatul-pârât Municipiul Constanța, prin primar, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că, în mod corect, instanța de apel, în analiza excepției lipsei calității procesuale pasive, a avut în vedere temeiul juridic inițial al cererii de chemare în judecată, care deschide calea acțiunii reclamantei.

Având în vedere temeiul de drept - răspundere civilă contractuală - precum și împrejurarea că nu este parte în raportul contractual încheiat cu reclamanta, apreciază că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Totodată, față de interpretarea art. 2 din Decizia ORDA nr. 189/2010, susține că nu poate avea calitatea de utilizator și nu poate fi obligat la plata remunerației solicitate de către partea adversă.

A mai arătat intimatul-pârât și că soluția instanței de fond în ceea ce privește răspunderea contractuală se bucură de autoritate de lucru judecat, iar limitele analizei raportului obligațional dintre recurenta-reclamantă și Municipiul Constanța sunt date de prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Din perspectiva faptei ilicite, a susținut că nu există nicio dovadă în sensul că ar fi procedat la difuzarea de opere muzicale, în condițiile în care nu are calitatea de utilizator.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, a apreciat că nu s-a făcut dovada existenței unor consecințe economice negative, ca de exemplu câștigul nerealizat, în sensul prevederilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, pentru titularii dreptului, precum și că nu se poate reține existența unui prejudiciu cert.

Intimatul-pârât a susținut că, în speță, nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, iar recurenta-reclamantă confundă prejudiciul cu remunerația.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, la data de 12 mai 2023, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, la data de 19 mai 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, iar părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 06 iunie 2023, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, în camera de consiliu, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursul declarat dereclamanta A., A., iar prin încheierea de ședință de la acel termen s-a admis în principiu calea de atac împotriva deciziei civile nr. 1311A din 28 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, stabilindu-se termen pentru judecata căii de atac, în ședință publică, la data de 21 noiembrie 2023, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza, în privința criticilor formulate, că acestea vor fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Indicarea în partea finală a memoriului de recurs a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. relevă o eroare materială, în realitate fiind vorba de cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de vreme ce, în cadrul concluziilor orale expuse la termenul de judecată din 21 noiembrie 2023, apărătorul recurentei-reclamante s-a raportat la acest text de lege, prin prisma căruia a relevat argumentele ce țin de nelegalitatea deciziei atacate.

Relativ la criticile prin care se invocă nelegalitatea deciziei prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin argumentele inserate în cadrul acestui motiv de recurs se evidențiază neraportarea instanței de apel la situația de fapt și de drept ce configurau calitatea de coorganizator a Municipiului Constanța în considerarea unor aspecte ce țin de asigurarea folosinței spațiului pe toată perioada desfășurării evenimentului la care publicul a avut acces gratuit, calitatea de inițiator al evenimentului, aprobarea materialelor publicitare și promovarea evenimentului, precum și la dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6), art. 15 alin. (28) din contractul de finanțare, de interpretarea și aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 202/2011.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor pe care le-a invocat în apel referitoare la calitatea Municipiul Constanța de coorganizator al evenimentului, ținând cont că acesta a asigurat folosința spațiului necesar desfășurării evenimentului pe toată perioada acestuia, iar accesul publicului a fost gratuit, a fost inițiatorul evenimentului, a aprobat materiale publicitare și a promovat evenimentul.

În acest punct al analizei, se cere a fi amintit faptul că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune însă existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din această perspectivă, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel, în rejudecare, a argumentat soluția de respingere a apelului, a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate de reclamantă, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conținutul cererii de chemare în judecată, analizând cererea de apel în raport de dispozițiile legale aplicabile speței și de materialul probator administrat în cauză.

Cum cerințele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impun ca judecătorul să răspundă fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, acesta are posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune.

De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii recurate nu se regăsesc toate susținerile invocate de recurentă, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce cuprinde considerentele esențiale pentru care a fost adoptată soluția, fiind posibil controlul de legalitate în privința modului de aplicare a normelor de drept material la situația de fapt stabilită.

Astfel, în rejudecarea cauzei, în reevaluarea calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța, neîntrunirea condițiilor antrenării răspunderii contractuale a acestei părți a fost justificată de către instanța de apel prin prisma raportului contractual stabilit între A., A. și B., în baza autorizației licență neexclusivă, act juric care produce efecte doar între părți.

S-a arătat, totodată, că finanțarea B. de către Municipiul Constanța în vederea organizării și derulării proiectului "Festivalul Verii 2016" din care au rezultat pretențiile deduse judecății ori asumarea obligațiilor de a urmări modul de organizare a evenimentului și de a verifica documentele justificative legate de finanțare nu conferă acestuia calitatea de parte contractantă a autorizației licență neexclusivă și nici cea de coorganizator al evenimentului.

Prin urmare, instanța de apel a considerat că, față de cadrul procesual trasat prin cererea introductivă, configurat de obiectul și cauza demersului judiciar inițiat, dar și față de indicațiile din decizia de casare, chestiunea calității procesuale pasive a intimatului-pârât Municipiul Constanța trebuie dezlegată din perspectiva raportului juridic născut din autorizația licență neexclusivă, apreciindu-se că acțiunile și faptele intimatului-pârât legate de evenimentul în care a avut loc o comunicare publică de opere muzicale sunt lipsite de relevanță în raport de cauza juridică a pretențiilor deduse judecății.

În contextul raționamentului juridic expus prin decizia recurată - a cărui legalitate urmează a fi cercetată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma criticilor formulate -, se constată că este justificată neanalizarea susținerilor reclamantei la care se referă motivul de recurs în discuție, vizând definirea pârâtului Municipiul Constanța drept coorganizator al evenimentului și, deci, "utilizator", în sarcina căruia ar subzista obligația plății remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi reprezentați de reclamantă.

În consecință, ținând cont și de împrejurarea că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar considerentele deciziei de apel, redate anterior, nu relevă omisiunea nejustificată a instanței de control judiciar de a analiza efectiv una sau mai multe dintre apărările invocate de această parte, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor deduse judecății recursului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, susceptibilă de examinare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 969 și urm. vechiul C. civ., art. 1270 și urm. noul C. civ. și art. 131

2

din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă în perioada în litigiu, ținând cont că izvorul răspunderii contractuale îl constituie Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 189/2010, cu modificările aduse prin Decizia ORDA nr. 203/2011, care stabilește obligațiile organizatorilor de spectacole în cazul în care utilizarea operelor muzicale este una licită, realizată după autorizarea ei de către A., precum și solidaritatea coorganizatorilor spectacolului pentru neîndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute de contractul-cadru menționat.

Recurenta a susținut că, de vreme ce răspunderea contractuală a pârâtului decurge din contractul-cadru reprezentat de metodologie, nu prezintă relevanță faptul că Municipiul Constanța nu este menționat în autorizația licență neexclusivă drept coorganizator al spectacolului în litigiu, calitatea de organizator (coorganizator) al unui eveniment ținând de o situație de fapt stabilită pe baza actelor și faptelor persoanei respective, iar A. nu conferă astfel de calități, nici contractual și nici prin acte unilaterale.

În acest sens, partea a făcut referire și la uzanțele vizând recunoașterea calității de organizator pentru autoritățile publice locale, confirmate de jurisprudență, dar și la cele la care fac referire art. 1 alin. (1) C. civ. și art. 5 C. proc. civ., în ceea ce privește noțiunea de utilizator de opere muzicale, confirmată prin ultimul contract-cadru reprezentat de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 46/2020.

Totodată, a menționat că executarea obligaților solidare de către unul dintre codebitori îi liberează și pe ceilalți codebitori și profită acestora din urmă, potrivit art. 1039 din vechiul C. civ. (art. 1443 din noul C. civ.), art. 1056 și art. 1057 din vechiul C. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile astfel susținute de recurentă, ele fiind formulate cu neobservarea dezlegărilor date prin decizia de casare pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual.

Astfel, instanța de trimitere era chemată să reevalueze calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Constanța, ținând cont că temeiul acțiunii este reprezentat de răspunderea civilă contractuală, contractul invocat fiind autorizația licență neexclusivă nr. 1612/2016 încheiată între recurenta-reclamanta A., A. și intimata-pârâtă B., iar în prezența răspunderii contractuale (excepția) nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală (regula).

Așadar, ținând cont de limitele și îndrumările date prin decizia de casare, care sunt obligatorii pentru instanța de trimitere, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că raportul juridic contractual vizează exclusiv părțile semnatare ale autorizației licență neexclusivă, respectiv reclamanta A., A. și pârâta B., astfel că obligațiile decurgând din acesta nu se pot răsfrânge asupra Municipiul Constanța, terț față de contract.

Acest raționament este unul corect, întrucât autorizația licență neexclusivă, ce constituie cauza cererii de chemare în judecată, are natura juridică a unui contract de adeziune, a cărui încheiere este impusă de art. 1 din Metodologia privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 189/2010, astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr. 203/2011, conform căruia "Utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în concerte, spectacole ori manifestări artistice se poate face numai în baza unei autorizații licență neexclusivă încheiate în prealabil cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor autorilor de opere muzicale (...)".

Efectele acesteia fiind specifice unui contract sinalagmatic, generează drepturi și obligații reciproce și interdependente doar între părți, potrivit art. 1280 C. civ., iar încheierea autorizației nu poate produce efecte nici în favoarea, nici împotriva terților.

De vreme ce intimata-pârâtă B. este partea care a figurat în contract, răspunderea acesteia este una contractuală, care nu poate fi extinsă dincolo de această sferă în privința intimatului-pârât Municipiului Constanța, față de care operează principiile relativității și opozabilității efectelor autorizației de licență neexclusivă, reglementate de art. 1280 și art. 1281 C. civ., ceea ce presupune că, prin neparticiparea la încheierea actului juridic, intimatul-pârât Municipiul Constanța nu poate exercita drepturile și nici nu poate executa obligațiile ce le revin părților contractante, fiind terț față de contract.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Metodologia nu reglementează o răspundere contractuală a unui utilizator în domeniu, în caz contrar, ștergându-se orice distincție între o utilizare autorizată și una neautorizată. O asemenea teză lipsește de efecte juridice prevederea din art. 1 al Metodologiei, citată anterior, care obligă pe utilizatori la obținerea autorizației licență neexclusivă în prealabil comunicării publice a operelor, din moment ce desocotirea oricărui utilizator cu organismul de gestiune colectivă s-ar produce în baza Metodologiei, independent de autorizarea prealabilă a utilizării. Or, un asemenea rezultat nu poate fi acceptat în operațiunea de interpretare a normelor.

Metodologia dă naștere obligației de obținere a autorizației în sarcina tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat (cărora le este opozabilă Metodologia, potrivit art. 131

2

alin. (2) din Legea nr. 8/1996), după cum generează și obligația de plată a remunerației cuvenite titularilor de drepturi, însă, odată încheiată autorizația licență neexclusivă cu un utilizator concret, raporturile dintre aceștia sunt reglate prin acest act juridic, ale cărui efecte nu se extind asupra terților, în virtutea principiului relativității efectelor contractului.

În cazul unei utilizări neautorizate în prealabil, organismul de gestiune colectivă poate pretinde de la utilizator executarea obligației de plată a remunerației, direct în baza Metodologiei, dar în acest caz răspunderea este una delictuală, iar nu contractuală, comunicarea publică efectuată fără autorizarea prealabilă și fără plata remunerației reprezentând o faptă ilicită.

Acest mecanism este aplicabil și în cazul coorganizatorilor unui eveniment de natura celui prevăzut de Metodologie, persoane juridice sau persoane fizice autorizate (în sens de profesioniști) care reprezintă "utilizatori" în sensul art. 2 din Metodologie, întrucât "organizează concerte, spectacole sau manifestări artistice în cadrul cărora sunt utilizate opere muzicale".

Obligațiile prevăzute de Metodologie, inclusiv obligația obținerii autorizației licență neexclusivă, revin fiecărui utilizator în parte, socotindu-se că fiecare dintre aceștia realizează acte de comunicare publică a operelor muzicale.

Prin urmare, autorizația licență neexclusivă încheiată cu organismul de gestiune colectivă trebuie să fie acordată tuturor coorganizatorilor, în calitate de utilizatori, din moment ce, astfel cum s-a arătat anterior, autorizația licență neexclusivă produce efecte exclusiv între părțile acestui act juridic.

În absența încheierii autorizației licență neexclusivă cu toate persoanele a căror calitate de "utilizator" este invocată de către organismul de gestiune colectivă, răspunderea acestora poate fi atrasă doar pe temei delictual.

Constatările anterioare nu sunt infirmate de caracterul solidar al obligațiilor prevăzute de Metodologie în sarcina coorganizatorilor unui eveniment în cadrul căruia sunt utilizate opere muzicale (conform art. 2 alin. (2) din Metodologia publicată prin Deciza ORDA nr. 189/2010, "În cazul în care activitățile de organizare a unui concert, spectacol ori a unei manfestări artistice se realizează de două sau mai multe persoane, acestea răspund solidar pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute de prezenta metodologie").

Potrivit art. 1443 C. civ., "Obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor."

Pe acest temei, executarea obligației solidare de către unul dintre codebitori presupune, în speță, ca unul dintre aceștia să solicite de la organismul de gestiune colectivă autorizația licență neexclusivă, dar acest act juridic trebuie să fie încheiat cu toți utilizatorii, din moment ce, ulterior, raporturile dintre aceștia decurg din acest act juridic, care produce efecte inter partes, executarea obligației de plată a remunerației putând fi solicitată în acest caz doar pe temeiul contractului.

Metodologia consacră, astfel, o formă de solidaritate legală, fie în coordonatele răspunderii civile contractuale între persoanele care își asumă toate calitatea de organizatori și încheie autorizație licență cu organismul de gestiune, fie în coordonatele răspunderii civile delictuale între organizatorii unui concert, spectacol ori a unei manifestări artistice care nu încheie autorizația de licență cu organsimul de gestiune colectivă.

În consecință, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante conform cărora Municipiul Constanța ar trebui să răspundă solidar în calitate de coorganizator al evenimentului, conform Metodologiei publicate prin decizia ORDA, având în vedere că aceasta vizează răspunderea civilă delictuală, care nu reprezintă cauza acțiunii introductive.

Întrucât Municipiul Constanța este terț față de contract, astfel cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia recurată, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-reclamante prin care a invocat, prin prisma dispozițiilor art. 1281 C. civ., opozabilitatea art. 15 alin. (24) din contractul de finanțare din care ar rezulta că Municipiul Constanța avea cunoștință de obligația sa legală de a obține autorizația licență neexclusivă pentru utilizarea licită a operelor muzicale, cât și faptul că a desemnat B. să obțină această autorizare.

În ceea ce privește pretinsa prezumție a mandatului tacit dintre codebitorii solidari, care ar fi operat prin efectul legii, Înalta Curte reține, pe de o parte, că instituția mandatului tacit între codebitorii solidari poate privi doar aspecte ce țin de executarea obligației la care sunt supuși aceștia în egală măsură, respectiv obținerea autorizației licență neexclusivă, dar nu poate reprezenta temeiul nașterii obligației plății remunerației în sarcina celui care nu a înțeles să se oblige contractual, atunci când se solicită instanței obligarea acestuia din urmă la îndeplinirea prestației pe temei contractual.

Argumentul soluției creării unui prejudiciu în patrimoniul recurentei, prin prisma încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în sensul în care Municipiul Constanța se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor față de autorii operelor muzicale și încalcă dreptul lor patrimonial de autor, care include și dreptul la remunerare, nu poate fi reținut în cazul nesocotirii unei obligații legale (utilizarea de opere muzicale prin comunicare publică în scop lucrativ, pentru care era ținut pârâtul la plata unor remunerații), după cum nu poate fi reținut nici pentru stabilirea calității de codebitor al acestor obligații exclusiv în sarcina intimatului-pârât, pentru cele deja arătate în cele ce preced.

Se reține, totodată, că, prin motivele de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei recurate și sub aspectul încălcării art. 1446 C. civ. coroborat cu cele ale art. 3 alin. (3) C. civ.

Incidența acestor dispoziții legale a fost invocată, însă, abia prin notele scrise depuse cu ocazia rejudecării apelului, astfel încât, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs în sensul prevăzut de legiuitor, aceasta avea îndatorirea de a se raporta doar la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor deduse judecății prin cererea de apel inițială și, prin urmare, de a susține eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, dat fiind că instanța de recurs exercită un control de legalitate a acesteia, din perspectiva motivelor susținute de titularul căii de atac.

Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 1.666 RON, solicitate de către apărătorul intimatului-pârât în cadrul cererii orale formulate după închiderea dezbaterilor, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 452 C. proc. civ., care reglementează modalitatea în care se poate face dovada cheltuielilor de judecată în cadrul litigiului, partea fiind obligată a depune dovada cheltuielilor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Astfel, norma evocată reprezintă o aplicație, în materia probării cheltuielilor de judecată, a regulii generale instituite prin art. 394 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă.

În consecință, pentru toate argumentele expuse, se constată că hotărârea recurată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., A. împotriva deciziei civile nr. 1311A din 28 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., A. împotriva deciziei civile nr. 1311A din 28 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.