ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1997/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 26.04.2021 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - DGRFP Cluj-Napoca, AJFP Cluj, a solicitat instanței să constate că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea creanțelor pentru debitul restant stabilit în baza sentinței civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, să se dispună ștergerea acestor datorii și obligarea pârâtului la scăderea acestora din evidențele fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată. La data de 19.10.2021 reclamantul a extins și precizat acțiunea și împotriva pârâtei Agenția Județeană a Finanțelor Publice Cluj, solicitând instanței să constate inexistența dreptului de a cere executarea silită a creanțelor, pentru debitul restant stabilit în baza sentinței civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, potrivit art. 111 C. proc. civ., să se dispună ștergerea acestor datorii, încetarea măsurilor de realizare și scăderea acestora din evidența creanțelor fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată. La data de 17.03.2022 reclamantul a precizat din nou acțiunea, solicitând instanței să constate inexistența dreptului de a cere executarea silită a creanțelor, pentru debitul restant stabilit în baza sentinței civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, potrivit art. 111 C. proc. civ., să se dispună ștergerea acestor datorii, încetarea măsurilor de realizare și scăderea acestora din evidența creanțelor fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 327 din 10.06.2022 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr. x/2021, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și, în consecință: S-a constatat inexistența dreptului de a cere executarea silită pentru debitul restant stabilit în baza sentinței civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului de a cere executarea silită. S-a dispus ștergerea acestei datorii și obligarea pârâtei la scăderea acesteia din evidențele fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală. S-a respins acțiunea față de pârâții lipsiți de calitate procesuală pasivă: Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca. Împotriva sentinței civile nr. 327 din 10 iunie 2022 și încheierii civile din 28.10.2022, a formulat apel pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 47/A/2023 din 16 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosar nr. x/2021, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței civile nr. 327 din 10.06.2022 și a încheierii civile din 28.10.2022 ale Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr. x/2021, care au fost menținute. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 47/A/2023 din 16 februarie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 10 mai 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 mai 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recursul este scutit de plata taxei de timbru. I.

Motivele de recurs: Indicând drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, în principal ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă material, în subsidiar ca fiind inadmisibilă, în terțiar ca fiind neîntemeiată. Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, fiind încălcate dipozițiile art. 218 Codul de procedură fiscală, art. 35 C. proc. civ., art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. De asemenea, a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe și cu încălcarea normelor de drept material. Astfel, în mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și excepția necompetenței materiale a secției civile a Tribunalului Cluj, invocate prin întâmpinare. Instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 35 C. proc. civ. și a reținut că, în cursul executării silite anterior demarate împotriva debitorului, acesta nu avea interesul să solicite constatarea prescripției dreptului de a cerere executarea silită, întrucât cererea fusese formulată în termen, iar actele au fost întocmite cu respectarea dispozițiilor legale. În opinia instanței de apel răspunsul nefavorabil al organului fiscal la cererea formulată de reclamant pe cale administrativă, prin care a solicitat să-i fie scăzut din evidențe debitul, nu reprezintă unul din actele care pot fi atacate potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 cu o acțiune în contencios administrativ. Recurenta-pârâtă a înțeles să critice constatările instanței de apel pe motiv că dispozițiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ. instituie principiul subsidiarității acțiunii în constatare față de cererea în realizare a dreptului, respectiv o acțiune în constatare întemeiată pe aceste dispoziții legale este admisibilă numai dacă partea nu poate cerere realizarea dreptului său. Or, în cauza de față intimatul-reclamant putea solicita însăși realizarea dreptului pe calea contestației împotriva actelor emise de AJFP Cluj, contestație formulată în condițiile Codului de procedură fiscală ori pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, având în vedere cererea înregistrată de reclamant la AJFP Cluj cu nr. x/27.01.2021 și răspunsul formulat de AJFP Cluj la această solicitare prin adresa nr. x/R/27.01.2021. Având în vedere faptul că reclamantul nu se afla în procedura de executare silită la data înregistrării cererii de chemare în judecată, acesta fiind declarat insolvabil prin procesul-verbal de insolvabilitate nr. x/29.06.2015, nu avea posibilitatea legală de a invoca excepția prescripției dreptului organului de executare de a executa silit creanța în cadrul unei contestații la executare, însă în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 putea sesiza instanța de contencios administrativ competentă pentru refuzul de efectuare a unor operațiuni, în speță ștergerea datoriei de 1.140.635 RON și scăderea acesteia din evidențele fiscale. Prin urmare, în speță deveneau incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar competența de soluționare a cauzei aparținea secției de contencios administrativ a Tribunalului Cluj, iar nu secției civile. Instanța avea obligația să respingă ca inadmisibilă acțiunea, întrucât exista o cale de realizare admisibilă, respectiv formularea unei acțiuni în contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 8 teza finală din Legea nr. 554/2004. A mai susținut că prerogativa de constatare și scădere din evidențele fiscale este atribuită de legiuitor organului fiscal care, conform dispozițiilor art. 218 Codul de procedură fiscală, atunci când constată că s-a împlinit termenul de prescripție, procedează la scăderea creanțelor din evidența fiscală, neexistând obligația de a comunica debitorului îndeplinirea acestor operațiuni, ori efectuarea acestor operațiuni la cerere. Prin urmare, instanța de apel a încălcat prin hotărârea pronunțată și dispozițiile art. 218 Codul de procedură fiscală. Instanța nu a justificat temeiul legal în baza căruia este obligat organul fiscal să constate prescripția la cererea debitorului și scăderea acesteia din evidențe tot la cerere, în condițiile în care nu exista pe rol vreo măsură de executare silită a creanței. Au fost îmbrățișate susținerile intimatului-reclamant, statuând că termenul de prescripție a început să curgă la 01 ianuarie 2013 și cei cinci ani în care reclamantul putea fi executat silit sau împlinit în data de 01.01.2018, astfel că pentru acest debit s-a împlinit termenul de prescripție. Prescripția stinge dreptul de a obține executarea silită, iar organul fiscal trebuie să procedeze la încetarea măsurilor de realizare și la scoaterea acestora din evidențe. Nu a precizat despre ce măsuri de executare face vorbire, întrucât nu se afla nicio măsură de realizare pe rol. În consecință, aceste afirmații nu au la bază niciun fel de probe. I.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, intimatul-reclamant a învederat că partea adversă a reiterat aceleași motive ca cele expuse în fața instanței de fond și a instanței de apel, respectiv că reclamantul ar fi avut posibilitatea să solicite însăși realizarea dreptului. Deși nici prin cererea de recurs recurenta-pârâtă nu a precizat care ar fi actele emise de AJFP Cluj împotriva cărora intimatul-reclamant ar fi putut formula contestație în condițiile Codului de procedură fiscală, acesta apreciază că acțiunea la care face referire recurenta-pârâtă reprezintă contestația la executare reglementată de art. 172 și urm. din O.G. nr. 92/2003 și de art. 260 și urm. din Legea nr. 207/2015. Cu toate acestea, recurenta-pârâtă se contrazice atunci când afirmă că reclamantul nu se afla în procedura de executare silită și nu avea posibilitatea de a invoca excepția prescripției dreptului organului de executare de a executa silit creanța în cadrul unei contestații la executare. S-a mai susținut că răspunsul formulat de către AJFP Cluj prin adresa nr. CJG-DEF 4811/R/27.01.2021 nu a fost dat în soluționarea unei plângeri prealabile formulate de reclamant, astfel că urmează a fi respinse susținerile părții adverse potrivit cărora reclamantul ar fi avut posibilitatea să se adreseze instanței de contencios administrativ în realizarea dreptului său în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Această adresă nu reprezintă nici act administrativ și nici nu este asimilată acestuia, astfel că nu poate fi cenzurată pe calea unei acțiuni în anulare dată în competența instanței de contencios administrativ. Pe cale de consecință, având în vedere că obiectul cauzei constă într-o cerere în constatarea prescripției dreptului pârâtei de a obține executarea silită a reclamantului, iar nu într-o cerere întemeiată pe Legea nr. 554/2004, în mod corect instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a acesteia prin încheierea de ședință din 27 mai 2022. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a susținut că în mod legal instanța de apel a apreciat că cererea de constatare a dreptului de a cere executarea silită poate fi formulată doar în cadrul acțiunii în constatare, întrucât prescripția dreptului de a cerere executarea silită nu este legată de un act de executare, ci de trecerea unui termen de 5 ani de la data la care creanța certă, lichidă și exigibilă putea fi executată. Faptul că este admisibilă o acțiune în constatarea prescripției dreptului de a cerere executarea silită și în cazul în care nu există o executare silită în derulare, rezultă și din considerentele deciziei nr. 857/2019 a Curții Constituționale. Intimatul-reclamant a mai susținut că partea adversă a omis faptul că exercitarea căii de atac a contestației la executare este condiționată de existența unei executări în curs de desfășurare. Or, așa cum chiar recurenta-pârâtă a recunoscut, intimatul-reclamant nu a fost supus unei astfel de proceduri. De asemenea, a învederat că nu putea formula o acțiune în contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu există o plângere prealabilă respinsă sau un act administrativ (veritabil sau asimilat) care să poată face obiectul unei acțiuni în anulare potrivit Legii contenciosului administrativ. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, temeiul juridic al cererii a fost pus în discuția părților la termenul de judecată din 27 mai 2022, reprezentantul convențional al reclamantului învederând instanței de fond că cererea nu este întemeiată pe dispozițiile Legii contenciosului administrativ, ci are ca obiect constatarea intervenirii prescripției dreptului de a cere executarea silită a unei creanțe fiscale. În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat prin raportare la prerogativa de constatare și scădere din evidențele fiscale, în sensul că este atributul exclusiv al organelor fiscale, intimatul-reclamant a învederat că nu pot fi primite susținerile părții adverse în sensul că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 218 Codul de procedură fiscală. Instanța de fond și cea de apel au reținut în mod corect că termenul de prescripție a executării silite a început să curgă sub imperiul dispozițiilor O.G. nr. 92/2003, respectiv art. 131. Totodată, unul din efectele împlinirii termenului de prescripție este încetarea măsurilor de realizare și scăderea sumelor din evidența creanțelor fiscale. Instanța de apel a constatat corect că potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripție pentru acest debit a început să curgă de la 01 ianuarie 2013, acesta împlinindu-se la data de 01 ianuarie 2018. Potrivit art. 24 din același act normativ, prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale constituie unul din modurile de stingere a acestora. Împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită duce la stingerea dreptului organelor fiscale de a obține executarea silită prin mijloace procesuale și obligația corelativă a debitorului de a se supune executării silite. Totodată, determină încetarea măsurilor de executare silită, dacă au fost inițiate, iar în caz contrar, împiedică demararea executării silite. S-a mai susținut că de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1499/2012 a Tribunalului Specializat Cluj și până în prezent, deși au trecut mai bine de 10 ani, administrația fiscală nu a întreprins niciun demers pentru recuperarea debitului și, deși la acest moment nu mai poate fi vorba despre efectuarea vreunui astfel de demers în mod legal, reclamantul nu poate fi obligat să aștepte ca administrația fiscală, din oficiu, să constate împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanței fiscale, în contextul inexistenței unei proceduri de executare silită și să procedeze la scăderea creanței din evidența sa potrivit art. 218 alin. (1) din Legea nr. 207/2015. Ca atare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, singura cale prin care intimatul-reclamant poate obține stabilirea în mod clar a situației juridice deduse judecății este aceea care formează obiectul prezentei cauze. I.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 26 aprilie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 29 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 07 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul acțiunii precizate deduse judecății și asupra căruia au statuat instanțele de fond îl constituie constatarea inexistenței dreptului pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj de a cere executarea silită pentru debitul stabilit prin sentința civilă nr. 1499/21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, potrivit art. 111 C. proc. civ., ca urmare a intervenirii prescripției dreptului de a cerere executare silită, ștergerea acestor datorii, încetarea măsurilor de realizare și scăderea acestora din evidența creanțelor fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată. Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată precizată, a constatat inexistența dreptului de a cere executarea silită pentru debitul restant stabilit în baza sentinței civile nr. 1499 din 21.03.2012 a Tribunalului Specializat Cluj, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului de a cere executarea silită, a dispus ștergerea acestei datorii și obligarea pârâtei la scăderea acesteia din evidențele fiscale, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, și a respins acțiunea față de pârâții lipsiți de calitate procesuală pasivă: Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca. Prin decizia recurată, prima instanță de control judiciar a validat soluția instanței de fond, respingând ca nefondat apelul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței civile nr. 327 din 10.06.2022 și a încheierii civile din 28.10.2022 ale Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr. x/2021, pe care le-a menținut. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj a criticat decizia Curții de Apel Cluj pe motiv că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, precum și pe motiv că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. 1. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe), recurenta-pârâtă a susținut că reclamantul avea posibilitatea să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru realizarea dreptului său, întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 8 teza finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pricina fiind astfel de competența secției de contencios administrativ a Tribunalului Cluj, iar nu de competența secției civile. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că intimatul-reclamant avea posibilitatea de a formula o contestație împotriva actelor emise de AJFP Cluj, contestație formulată în condițiile Codului de procedură fiscală ori o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ având în vedere cererea înregistrată de reclamant la AJFP Cluj cu nr. x/27.01.2021 și răspunsul formulat de AJFP Cluj la această solicitare prin adresa nr. x/R/27.01.2021. În aceste coordonate, Înalta Curte observă că aserțiunile recurentei-pârâte, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu pot fi primite. Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat cu privire la statuarea motivată a instanței de apel referitoare la excepția necompetenței materiale, indiferent dacă a fost admisă sau respinsă critica formulată în apel. Totodată, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare. Actul administrativ este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice. Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, cu scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații. Nu toate actele unilaterale ale autorităților publice sunt acte administrative, ci numai acelea care îndeplinesc în mod cumulativ aceste condiții. Înalta Curte notează că prin adresa nr. x/R/27.01.2021, recurenta-pârâtă i-a comunicat intimatului-reclamant că figurează în situația analitică - debite plăți solduri cu creanțe de recuperat în cuantum de 1.140.635 RON, cu scadență la 31.03.2012. Or, așa cum a reținut instanța de apel, acest răspuns - adresa nr. x/R/27.01.2021 - nu reprezintă un act administrativ individual și nici un răspuns la o plângere prealabilă, întrucât intimatul-reclamant a formulat o simplă cerere, iar nu o plângere prealabilă. Prin urmare, răspunsul dat prin adresa sus menționată nu presupune nașterea unui raport juridic de drept administrativ, ci reprezintă doar un act de informare. În raport de această situație, se constată că prin acțiunea promovată, reclamantul nu atacă un act administrativ, respectiv nu urmărește repararea prejudiciului suferit ca urmare a emiterii unor acte administrative nelegale, ci pretinde doar să se constate inexistența dreptului pârâtei de a cerere executarea silită pentru debitul restant stabilit în baza sentinței civile nr. 1499 din 21 martie 2012 a Tribunalului Specializat Cluj ca urmare a intervenirii prescripției dreptului de a cere executarea silită. Prin urmare, în mod judicios, instanța de apel a soluționat critica legată de instanța competentă, reținând că apelanta-pârâtă a răspuns intimatului-reclamant la o simplă cerere, iar acest răspuns nu este un act administrativ individual și nici răspuns la o plângere prealabilă, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004. În consecință, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de rejudecare și respingere în tot a cererii de chemare în judecată ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă material. 2. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 218 Codul de procedură fiscală, art. 35 C. proc. civ. și art. 8 din Legea nr. 554/2004. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanța era obligată să respingă acțiunea ca inadmisibilă, întrucât exista o cale de realizare admisibilă, respectiv formularea unei acțiuni în contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 8 teza finală din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, contrar afirmațiilor instanței de apel, poate fi atacat și refuzul de efectuare a unei operațiuni, în speță ștergerea datoriei de 1.140.635 RON și scăderea acesteia din evidențele fiscale. De asemenea, a mai susținut faptul că, spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuție de către instanță care, în virtutea rolului activ, este obligată să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte reține, cu titlu preliminar, că deși aceste critici au fost întemeiate doar pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se impun a fi analizate și din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), întrucât prin intermediul lor se tinde la a se evidenția o aplicare eronată în speță a art. 35 C. proc. civ., așadar a unei norme de procedură. Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., cu denumirea marginală "Constatarea existenței sau inexistenței unui drept", "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege." Cererea în constatare, numită și în recunoașterea dreptului sau în confirmare, este aceea prin care reclamantul solicită constatarea existenței unui drept al său ori inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa, indiferent dacă dreptul are caracter patrimonial sau nepatrimonial. Pentru exercitarea acțiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes și prin acțiune să nu urmărească contestarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. O particularitate importantă a acțiunii în constatare rezidă în caracterul său preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar și limitat al acestei acțiuni constituie expresia voinței legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiție să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acțiuni paralele: una în constatare și una în realizarea dreptului. În speță, verificând considerentele deciziei civile recurate, se constată că instanța de apel a reținut că răspunsul dat de recurenta-pârâtă prin adresa nr. x/R/27.01.2021 nu este unul din actele care pot fi atacate potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 cu o acțiune în contencios administrativ, întrucât s-a răspuns la o simplă cerere, răspuns care nu este act administrativ individual și nici răspuns la plângerea prealabilă. Or, așa cum s-a reținut și cu ocazia analizării motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., argumentele avute în vedere neimpunându-se a mai fi reluate, atât timp cât în cauză nu este vorba despre o plângere prealabilă respinsă și nici despre un act administrativ individual sau un refuz de efectuare a unei anumite operațiuni administrative, ci doar despre un simplu act de informare cu privire la debitul cu care intimatul-reclamant figurează înregistrat în evidențele recurentei-pârâte, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente, intimatul-reclamant neavând la îndemână formularea unei acțiuni în contencios administrativ. Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod corect că acțiunea în constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită formulată de reclamant este admisibilă, respingând criticile pârâtei privind inadmisibilitatea acestei acțiuni. Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de instanța de apel, că împotriva reclamantului debitor a fost demarată executarea silită, însă nu au fost efectuate acte de executare propriu-zise, demersurile încheindu-se cu întocmirea la 29.06.2015 a procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate. În urma probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că acestea sunt singurele demersuri făcute pentru realizarea creanței, iar în prezent nu există o executare silită demarată împotriva reclamantului. Or, aplicând considerațiile de ordin teoretic, mai sus expuse, la situația de fapt reținută de instanța de apel, situație de care prezenta instanță de recurs este ținută în mod obligatoriu, date fiind limitele controlului său jurisdicțional, Înalta Curte constată că, din moment ce procedura executării silite nu a fost demarată, reclamantul nu are la îndemână o cerere în realizarea dreptului său, aceasta fiind posibilă doar după declanșarea executării silite. Executarea silită este procedura prin intermediul căreia titularul unui drept subiectiv, recunoscut printr-un titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor competente, pe cel care nesocotește dreptul respectiv, să aducă la îndeplinire prestația specificată în titlu, asigurându-se astfel respectarea dreptului inițial încălcat și, totodată, restabilirea ordinii de drept. Ori de câte ori obligația din titlul executoriu nu este executată de bunăvoie, creditorul va fi nevoit să declanșeze procedura de executare silită. Împotriva modului de derulare a executării silite, cei nemulțumiți au la îndemână mijlocul procedural al contestației la executare prin intermediul căruia se poate obține desființarea măsurilor ilegale de urmărire silită. Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că este corect raționamentul instanței de apel, în sensul că mijlocul procedural al contestației la executare presupune în mod obligatoriu existența unei executări silite în desfășurare și, implicit, a unui act de executare nelegal emis, condiții care, în speța de față, nu sunt îndeplinite. Reclamantul nu urmărește anularea unui act de executare care să fie vătămător pentru el, ci solicită instanței să constate că împotriva sa, pentru creanța în litigiu, creditoarea nu mai poate formula acte de executare silită. Or, acest drept nu ar putea fi realizat pe calea contestației la executare, câtă vreme împotriva sa nu a fost declanșată, în prezent, procedura executării silite, creditorul, în speță, recurenta-pârâtă, neinițiind un astfel de demers judiciar în vederea recuperării creanței al cărei titular era. De altfel, cu privire la posibilitatea invocării prescripției executării silite, separat, pe calea unei acțiuni în constatare, în condițiile art. 35 C. proc. civ., s-a pronunțat și Curtea Constituțională, relevante, în acest sens, fiind considerentele reținute în cuprinsul deciziilor nr. 857/2019 (publicată în M.Of., Partea I nr. 329 din 23 aprilie 2020) și nr. 264/2020 (publicată în M.Of., Partea I nr. 807 din 02 septembrie 2020), invocate, ca atare, și de către instanța de apel. În raport de acestea și având în vedere că în speța pendinte nu există o procedură de executare silită în curs de desfășurare pentru ca reclamantul să poată uza de mijlocul procedural al contestației la executare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că acțiunea în constatare formulată de reclamant este admisibilă. Nu poate fi primită nici susținerea recurentei în sensul că, în baza rolului activ, instanța era obligată să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 16 februarie 2023, când instanța de apel a reținut cauza în pronunțare, apărătorul ales al intimatului-reclamant a menționat în mod clar că obiectul cauzei este o cerere în constatarea prescripției dreptului pârâtei de a obține executarea silită a reclamantului, iar nu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004. Or, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În același sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Prin urmare, în raport de aceste dispoziții legale, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport de persoanele care figurează ca părți în proces, or, în cauză, raportat la obiectul explicit al cererii de chemare în judecată, precizat atât în fața primei instanțe, la termenul din 27 mai 2022, cât și în fața instanței de apel, la termenul din 16 februarie 2023, instanțele de fond au soluționat cauza exact în aceste limite, cu respectarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de apel că nu se impunea calificarea juridică a acțiunii câtă vreme reclamantul, beneficiind de asistență juridică calificată, a precizat clar obiectul pretențiilor deduse judecății și temeiul de drept al acestora. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că instanța de apel ar fi încălcat, prin hotărârea pronunțată, dispozițiile art. 218 Codul de procedură fiscală. În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel nu justifică temeiul legal în baza căruia este obligat organul fiscal să constate prescripția la cererea debitorului și să scadă din evidențe creanța, tot la cerere, în condițiile în care, nu există vreo măsură de executare silită a creanței pe rol. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, incident în cauză, față de momentul la care a început să curgă termenul de prescripție a executării silite, dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare și la scăderea acestora din evidența analitică pe plătitori. În raport de aceste dispoziții legale, se constată că organul administrativ-fiscal de executare silită, recurenta-pârâtă din cauză, avea obligația legală de a proceda din oficiu la scăderea datoriei din evidențele fiscale la împlinirea termenului de prescripție, independent de existența unei hotărâri judecătorești care să dispună în acest sens. În speța pendinte, însă, nefiind în desfășurare acte de executare, astfel cum au reținut instanțele fondului și cum însăși recurenta-pârâtă recunoaște chiar și prin cererea de recurs, organul de executare nu a procedat la scăderea sumelor cu privire la care a intervenit prescripția executării silite. Neîndeplinirea obligației legale anterior menționate a determinat formularea cererii de chemare în judecată, obiect al prezentului litigiu, iar admiterea acesteia a determinat și măsura obligării pârâtei de a efectua cuvenitele mențiuni în evidențele sale, respectiv de a proceda la scăderea debitului reclamantului din evidențele fiscale. Ca atare, atâta timp cât instanțele fondului au constatat că a intervenit prescripția dreptului de a obține executarea silită, iar legiuitorul a instituit în sarcina organului de executare o obligație legală de a proceda la scăderea din evidențele fiscale a sumelor cu privire la care a intervenit prescripția executării silite, recurenta-pârâtă neîndeplinindu-și această obligație din oficiu, nu se poate concluziona că nu se justifică temeiul legal în baza căruia aceasta a fost obligată să constate prescripția și să procedeze la scăderea debitului din evidențele sale la cererea debitorului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în reglementarea actuală, prescripția are caracter de ordine privată, iar invocarea beneficiului prescripției dreptului de a obține executarea silită poate fi făcută numai de persoana interesată, în cazul de față intimatul-reclamant. Față de aceste considerente, reținând că niciuna dintre criticile aduse de recurentă deciziei atacate nu justifică casarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 47/A din 16 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.