ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1989/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 22 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București - Consiliul General al Municipiului București, a solicitat a se constata că s-a dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 180 mp, situat în București, str. x, colț cu Calea x, a se constata că a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra clădirii în suprafață totală de 538,42 mp situată pe terenul de 180 mp a cărui uzucapare se solicită. Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Totodată, a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului București, apreciind că, în speță, calitate procesual pasivă poate avea doar fostul proprietar al imobilului. La termenul din data de 5 decembrie 2018, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat a se constata existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului compus din teren în suprafață de 180 mp situat în București, str. x, fără carte funciară, și clădire în suprafață totală de 38,42 mp edificată pe terenul în suprafață de 180 mp situat în București și obligarea pârâtului Municipiului București prin Primar General la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea litigiului.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 185 din data de 6 martie 2020 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către pârât, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a constatat existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului compus din teren în suprafață de 178 mp situat în București, str. x, colț cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul uzucapiunii, a omologat raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de către expertul B., în prezentul dosar, a constatat existența dreptului de proprietate asupra imobilului clădire în suprafață utilă de 437,88 mp construit pe terenul situat în București, str. x, colț cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul accesiunii artificiale imobiliare, a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcții întocmit de ing. C., în prezentul dosar, a redus onorariul avocatului ales al reclamantei la un cuantum de 5.000 RON și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată însumând 5.000 RON onorariu avocat, 3.000 RON onorarii expert judiciar și 5.000 RON taxă judiciară de timbru eșalonată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 198A din data de 17 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București - Consiliul General al Municipiului București prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 185 din data de 6 martie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a obligat pe apelantul-pârât să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în suma de 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat redus.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 198A din data de 17 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 22 noiembrie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs), care, prin rezoluția din 22 noiembrie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-pârât datorează o taxă de timbru în cuantum de 3.605,37 RON; dovada achitării taxei de timbru se regăsește la dosarul de recurs.

Motivele de recurs Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se administra probe, respectiv înscrisuri, din care rezultă fără echivoc calitatea de proprietar nediligent, neglijent ulterior anului 1986 sau faptul că imobilul a fost un bun fără stăpân la momentul apariției Legii nr. 18/1991. Recurentul-pârât a invocat drept temei al recursului motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 26 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum și art. 477, art. 646, art. 680, art. 1847, art. 1850, art. 1853 și art. 1890 C. civ. de la 1864, în fața instanței de apel nefiind administrat un probatoriu adecvat în acest sens. Recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a reținut, în considerentele hotărârii pronunțate, faptul că, în virtutea textelor legale mai sus menționate, unitatea administrativ teritorială (în speță, Municipiul București) este prezumată ca proprietar al tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, pe raza sa teritorială. Cu privire la critica privind lipsa legitimării procesuale pasive a Municipiului București în prezentul litigiu, instanța de apel a făcut referire la contractele de închiriere încheiate în perioada 22 noiembrie 1977 - 12 decembrie 1986 de către intimata-reclamantă (în calitate de titular al unui drept de administrare privind fondul de locuințe de stat), precum și la Decizia ICCJ nr. 24/2017 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (reproducând integral paragrafele 86, 87, 88 și 89) pentru a ajunge la concluzia că bunul imobil în litigiu (situat în București, str. x colț cu Calea x, sector 1) ar fi trecut în exercițiul unității administrativ teritoriale începând cu anul 1977 (fără însă a rezulta o transmitere juridică a dreptului de proprietate) pentru perioada ulterioară anului 1977 dreptul de proprietate putându-se dobândi prin uzucapiune (potrivit art. 1837 C. civ.). Din analiza punctuală a considerentelor hotărârii instanței de apel (în principal pag. 11-12-13-15-16) rezultă aspectul incontestabil al aplicării greșite în cauză a normelor de drept material menționate anterior, întrucât, dacă în perioada 1977 - 1986 imobilul în litigiu apare ca făcând parte din fondul locativ de stat și intimata exercită un drept de administrare (așa cum rezultă din conținutul contractelor de închiriere), iar, la acel moment, Sfatul Popular al Municipiului București (până în decembrie 1989) nu avea niciun raport juridic (drept de administrare sau un altfel de drept), atunci, cu atât mai mult după 1 ianuarie 1990, precum și după apariția Legii nr. 18/1991, nu putea prelua imobilul în cauză ca bun fără stăpân și nici nu putea dobândi calitatea de proprietar nediligent, neglijent (cum greșit reține instanța de apel). Chiar dacă, teoretic, se poate discuta despre o eventuală intervertire a precarității în posesie utilă după 1 ianuarie 1990, acest lucru nu înseamnă că în speță sunt incidente sau aplicabile textele menționate anterior (din C. civ. de la 1864, din Legea nr. 18/1991 și din Legea nr. 213/1998), în niciun moment imobilul în litigiu nefigurând ca bun fără stăpân (sau ca succesiune vacantă); menționarea în speță a art. 477, art. 646 și art. 680 C. civ., precum și a art. 26 alin. (1) și a art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 este eronată (normele de drept material respective fiind aplicate în mod greșit în cauză). Atât timp cât este vorba despre un imobil care a făcut la un moment dat obiectul unor contracte de închiriere (intimata-reclamantă exercitând un drept de administrare la acel moment, respectiv în perioada 1977 - 1986) nu se poate discuta despre un bun fără stăpân, cu privire la care unitatea administrativ-teritorială (Municipiul București) să fie prezumată ca proprietar nediligent, neglijent și, astfel, să fie soluționată prin admiterea cererii reclamantei de constatare a dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă de 30 de ani. În opinia recurentului-pârât, în cauză nu a fost administrat un probatoriu adecvat în fața instanței de apel, care să stabilească fără echivoc dacă, ulterior anului 1986 și până la apariția Legii nr. 18/1991, imobilul în litigiu a fost sau nu un bun fără stăpân sau dacă Sfatul Popular al Municipiului București (în perioada 1986 - 1989) și, ulterior, Municipiul București (după 1 ianuarie 1990) a exercitat un drept de administrare sau de altă natură, pentru a se justifica efectiv legitimarea sa procesuală pasivă în cauză (calitatea de proprietar nediligent, neglijent din 1986 până în prezent, sau din 1990 până în prezent), normele de drept material avute în vedere de către instanța de apel fiind aplicate în mod eronat în cauză, iar probatoriul administrat fiind insuficient și nerelevant. Ca atare, a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și a solicitat anularea recursului. Totodată, a invocat excepția lipsei de interes în formularea căii de atac a recursului de către Municipiul București prin Primarul General și a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește excepția nulității recursului, intimata-reclamantă a susținut că recursul este numai formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât în cuprinsul său nu se regăsesc critici de nelegalitate, ci este combătută starea de fapt a cauzei. În ceea ce privește excepția lipsei de interes în formularea căii de atac a recursului de către Municipiul București prin Primarul General, intimata-reclamantă a susținut că recurentul-pârât nu justifică niciun folos practic pentru a formula recursul, întrucât indiferent dacă calea de atac este admisă sau respinsă, nu poate fi identificat niciun folos sau vreo miză pentru Municipiul București. Singura modalitate prin care reclamanta își putea valorifica drepturile a fost aceea de a promova prezentul litigiu în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială pe a cărei rază se află situat imobilul. În concluzie a solicitat respingerea recursului formulat ca fiind lipsit de interes. În ceea ce privește fondul recursului, intimata-reclamantă a apreciat că, în cazul în care se va trece peste cele două excepții, se impune respingerea acestuia ca nefondat. S-a susținut că recurentul-pârât nu a formulat nici în recurs critici cu privire la soluția dată capătului de cerere care vizează dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcției din str. x edificate în 1998, care a extins clădirea inițială, capăt de cerere care a fost admis de instanța de fond și cu privire la care instanța de apel a reținut că apelantul nu l-a criticat. Referitor la probatoriul administrat în fața instanței de apel în legătură cu legitimarea procesuală pasivă a recurentului, s-a susținut că acesta din urmă a solicitat în mod formal în apel proba cu înscrisuri, probă în cadrul căreia nu a depus niciun înscris. De asemenea, pe tot parcursul desfășurării procesului în apel, recurentul nu a formulat nicio altă cerere de probatoriu și nici nu a indicat ce probă ar putea fi adecvată și de natură a susține faptul că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Nici în recurs recurentul-pârât nu a depus la dosar vreun înscris, solicitarea sa fiind formulată în aceeași manieră generală, formală, ipotetică și lipsită de acuratețe. Or, în apel a fost administrat un amplu probatoriu, ce a fost dispus din oficiu de către instanță, astfel că la dosar au fost depuse relații privind situația juridică a imobilului, istoricul de rol fiscal și actele care au compus dosarul fiscal, procesul-verbal nr. x/1943, actele care au stat la baza emiterii autorizației de construire nr. x/08.07.1998, precum și actele de înființare/modificare a Asociației Nevăzătorilor din României. Urmare acestui probatoriu analizat în detaliu și coroborat cu cel administrat în fața instanței de fond, instanța de apel în mod temeinic și legal a respins apelul Municipiului București. În legătură cu aspectul calității procesuale pasive a recurentului instanța de apel a evocat decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Scopul cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar nu a fost acela de a demonstra calitatea de proprietar nediligent sau neglijent a recurentului cu privire la imobilul în discuție, ci acela ca instanța să constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra respectivului imobil prin efectul uzucapiunii, iar față de situația concretă, analizată exhaustiv de către instanțele de fond și de apel, singura posibilitate de valorificare a acestui drept a fost promovarea prezentei acțiuni în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială pe a cărei rază se află situat imobilul. În consecință, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 198A din data de 17 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data 07 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, prin aceeași încheiere, mai sus amintită, Înalta Curte a reținut că aceasta este incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, aspect care nu se verifică în speța de față. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepția lipsei de interes în formularea căii de atac a recursului invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă, excepție de fond, absolută și peremptorie, Înalta Curte constată următoarele: Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac. Folosirea căilor de atac reprezintă o facultate recunoscută de lege părților aflate în proces, de care acestea pot sau nu uza, și constituie o formă de manifestare a principiului disponibilității. Regula instituită prin dispozițiile art. 458 C. proc. civ. este aceea potrivit căreia căile de atac pot fi exercitate doar de părțile litigante care justifică un interes. Această soluție este firească, întrucât cadrul procesual se stabilește în fața primei instanțe, iar judecata în căile de atac nu se poate desfășura decât în limitele aceluiași cadru procesual. Așadar, exercitarea căii de atac este subordonată condiției interesului, după cum rezultă deopotrivă din art. 33 și art. 458 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că partea care atacă hotărârea a căzut, în tot sau în parte, în pretenții, iar scopul demersului său procesual, care configurează interesul urmărit, constă în înlăturarea, în tot sau în parte, a respectivei căderi în pretenții. Aplicând aceste considerații de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte reținee că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a respins apelul formulat de pârâtul Municipiul București, validând astfel soluția primei instanțe, respectiv aceea de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât și de admitere în parte a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă și constatare a existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului compus din teren în suprafață de 178 mp situat în București, str. x, colț cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul uzucapiunii, precum și a existenței dreptului de proprietate asupra imobilului clădire în suprafață utilă de 437,88 mp, construit pe terenul situat în București, str. x, colț cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul accesiunii artificiale imobiliare. Având în vedere modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a acțiunii având ca obiect uzucapiune, Înalta Curte constată că recurentul-pârât justifică un interes în promovarea căii de atac, având în vedere că este chiar partea care a pierdut procesul și care apreciază că drepturile sale au fost lezate. De asemenea, prin criticile din cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât își justifică interesul legitim, direct, personal și actual în exercitarea controlului de nelegalitate care să conducă la reformarea soluției recurate și prin care urmărește realizarea unui drept ocrotit de lege. Față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită condiția interesului în privința formulării căii de atac a recursului, motiv pentru care va respinge excepția lipsei de interes în promovarea căii de atac invocată de intimata-reclamantă. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamanți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. În esență, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 180 mp, situat în București, str. x, colț cu Calea x, precum și a se constata că a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra clădirii în suprafață totală de 538,42 mp situată pe terenul de 180 mp a cărui uzucapare se solicită. Prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârât, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a constatat existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului compus din teren în suprafață de 178 mp situat în București, str. x, colț cu Calea x, fără carte funciară, dobândit prin intermediul uzucapiunii, a omologat raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de către expertul B., în prezentul dosar, a constatat existența dreptului de proprietate asupra imobilului clădire în suprafață utilă de 437,88 mp, construit pe terenul situat în București, str. x, colț cu Calea x, fără carte funciară dobândit prin intermediul accesiunii artificiale imobiliare, a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcții întocmit de ing. C., în prezentul dosar, a redus onorariul avocatului ales al reclamantei la un cuantum de 5000 RON și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată însumând 5000 RON onorariu avocat, 3000 RON onorarii expert judiciar și 5000 RON taxă judiciară de timbru eșalonată. Instanța de fond a concluzionat că există o posesie utilă pe o perioadă de 30 de ani în favoarea reclamantei, având în vedere că reclamanta deține posesia terenului situat în București, str. x, în suprafață de 180 mp, începând cu anul 1968, că începând cu data de 22 noiembrie 1977 reclamanta a început să închirieze imobilul, că în cadrul contractelor de închiriere încheiate de reclamantă în perioada 22 noiembrie 1977 - 12 decembrie 1986 Municipiul București deține calitatea de titular al unui drept de administrare privind fondul de locuințe proprietate de stat și ca atare titular al dreptului de proprietate era Statul Român (în temeiul art. 652 C. civ.), iar reclamanta deține imobilul în calitate de detentor precar, titular al unui drept de administrare, că, deși primul document din care rezultă starea de proprietate a reclamantei este întocmit la data de 01 octombrie 1992, sub forma unui contract de închiriere, în cauză este vorba de o situație de intervertire a precarității în care detentorul își exprima public intenția de a poseda calitatea de proprietar, că reclamanta a intenționat a se comporta și în ceea ce privește animus în calitate de proprietar, având în vedere stăpânirea exercitată pe o perioadă mai mare de 30 ani, începând cu anul 1976, dar și cu preluarea calității de proprietar începând cu anul 1992, că a intervenit accesiunea artificială imobiliară, în cauză fiind depusă autorizația de construire nr. x din 08 iulie 1998 eliberată de Primăria Municipiului București în vederea extinderii, reparării și modernizării pentru imobilul P+2, constatându-se astfel îndeplinite condițiile stabilite prin decizia RIL nr. 13/2019. În apel, soluția a fost menținută, instanța reținând, în concret, că din probele administrate nu au rezultat vicii ale posesiei, că reclamanta stăpânește imobilul de mai mult de 30 de ani, începând cu anul 1976, comportându-se ca un adevărat proprietar în toată această perioadă, percepția publică în privința imobilului stăpânit fiind aceea de proprietar în persoana reclamantei, că posesia reclamantei nu a fost afectată de viciul precarității, având în vedere considerentele deciziei RIL nr. 4/2006. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că și în situația în care s-ar avea în vedere ipoteza întreruperii naturale a prescripției începând cu anul 1977, reglementată de art. 1867 din C. civ. de la 1864, efectele au încetat la data de 1.01.1990, prescripția achizitivă fiind împlinită la data de 1.01.2020, iar în condițiile în care nu s-a probat o preluare în proprietatea statului care să facă obiectul legilor speciale de reparație, rezultă că singurul remediu procesual al reclamantei rămâne acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, neavând la îndemnă acțiunea în realizare de vreme ce reclamanta s-a aflat în posesia neîntreruptă asupra bunului. A mai apreciat instanța de apel că și în ipoteza reținerii formale a existenței viciului precarității posesiei exercitate de reclamantă anterior anului 1990, de la acest moment, al intervertirii precarității în posesie utilă, au trecut 30 ani de posesie neîntreruptă. Declarând recurs împotriva deciziei instanței de apel, pârâtul a susținut, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 26 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum și art. 477, art. 646, art. 680, art. 1847, art. 1850, art. 1853 și art. 1890 C. civ. de la 1864. Prin criticile formulate, recurentul-pârât a supus controlului de legalitate modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra calității sale procesuale pasive în cauza având ca obiect uzucapiunea de lungă durată cu referire la imobilul în litigiu, despre care afirmă că nu a figurat ca bun fără stăpân, astfel încât Municipiul București să poată fi prezumat proprietar nediligent, cu atât mai mult cu cât acest imobil a făcut, la un moment dat, obiectul unor contracte de închiriere, precum și că în fața instanței de apel nu a fost administrat un probatoriu adecvat care să stabilească fără echivoc dacă, ulterior anului 1986 și până la apariția Legii nr. 18/1991, imobilul în litigiu a fost sau nu un bun fără stăpân sau dacă pârâtul a exercitat un drept de administrare sau de altă natură. Înalta Curte reține, cu titlu preliminar, că deși recursul a fost întemeiat doar pe motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la criticile concrete de nelegalitate formulate de recurentul-pârât care, în esență, a susținut greșita apreciere asupra legitimării sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greșite a prevederilor art. 26 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, ale art. 4 din Legea nr. 213/1998 și ale C. civ. de la 1864 (cu referire la art. 477, art. 646, art. 680, art. 1847, art. 1850, art. 1853 și art. 1890), acesta se impune a fi analizat și din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), întrucât este necesară verificarea premisei, și anume, stabilirea raportului juridic litigios și identificarea corectă a subiectelor acestuia. Astfel, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, fiind vorba despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existența însăși a acestuia. În acest sens sunt dispozițiile art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Așadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. În speța pendinte, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond și care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte reține că prima instanță a fost învestită cu o acțiune având ca obiect uzucapiunea de lungă durată (de 30 de ani), formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, cu privire la un teren suprafață de 180 mp, situat în București, str. x, colț cu Calea x; prin aceeași acțiune reclamanta a solicitat și a se constata că a dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra clădirii în suprafață totală de 538,42 mp situată pe terenul de 180 mp a cărui uzucapare a solicitat-o. Cu privire la acest din urmă capăt de cerere nu au fost formulate critici nici în apel și nici în recurs, astfel că nu va fi avut în vedere de instanța de recurs. Pentru a opera uzucapiunea, este necesară îndeplinirea condițiilor ce rezultă din dispozițiile art. 1847 și din cele ale art. 1890 din C. civ. din 1864 (aplicabil, sub aspect material, dat fiind momentul începerii posesiei), referitoare la utilitatea posesiei (care trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar) și la durata de 30 de ani a posesiei exercitate. Din interpretarea acestor norme de drept material rezultă că, în plan procedural, sub aspectul cadrului procesual subiectiv determinat de prezența părților în proces, acțiunea în uzucapiune trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancțiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, față de proprietarul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. Ca urmare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care își dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acțiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului. Însă, atunci când nu este posibilă identificarea fostului proprietar ori a altor persoane interesate în constatarea uzucapiunii sau atunci când fostul proprietar a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului. În cauza de față, situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, pe baza unui amplu material probator administrat în cauză, și de care instanța de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicțional, relevă că la data de 14 mai 1958 a fost înscrisă pe numele D.. nuda proprietate asupra imobilului din București, str. x, colț cu Calea x 208, stare de fapt confirmată și ulterior, în anul 1967, iar ca urmare a decesului uzufructuarei E. a rămas proprietar de fapt și de drept D., aceeași fiind situația juridică a imobilului și în anul 1968. O asemenea situație juridică a continuat până în anul 1977, când în contractele de închiriere încheiate cu privire la imobil reclamanta figurează ca titular al unui drept de administrare al fondului locativ de stat, iar nu ca proprietar. Probele administrate cu privire la situația juridică a imobilului nu au condus la identificarea unor terțe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios. Raportat la aceste aspecte de fapt, ce nu pot face obiect de analiză în recurs și, deci, nu pot fi reapreciate și schimbate, Înalta Curte reține că în mod corect a concluzionat instanța de apel asupra apartenenței terenului în discuție la domeniul privat al Municipiului București. Astfel, în mod legal, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe ("în mod corect a reținut prima instanță că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, care stabilesc în mod expres că entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moștenitori, este unitatea administrativ-teritorială, precum și cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 și art. 680 din C. civ. de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ - teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială.") și a reținut, în sprijinul raționamentului instanței de fond, statuările cu valoare de principiu din decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora atât timp cât nu există alte persoane (fizice sau juridice) care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că nemișcătorul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale, din raza imobilului, aceasta din urmă având calitate procesuală pasivă. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanțele fondului au făcut o corectă interpretare corelată a dispozițiilor art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cu care "Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", art. 646 din C. civ. din 1864 ("Bunurile fără stăpân sunt ale statului"), art. 680 din același Cod ("În lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului"), cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 4 ("Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată"). Întrucât, în cauză, nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect s-a reținut prezumția (prevăzută de lege) că imobilul se regăsește în patrimoniul pârâtului, situație față de care acesta justifică legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu, potrivit celor reținute de instanța de apel. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului București se întemeiază și pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, referitoare la caracterul potențial de bun fără stăpân al terenului în litigiu. Astfel, instanța de apel a reținut că nu poate fi ignorată împrejurarea că în perioada 1977-1990, reclamanta a încheiat acte de transmitere a folosinței bunului în calitate de administrator al fondului locativ de stat, această împrejurare relevând faptul că dreptul de proprietate asupra bunului imobil aflat în patrimoniul acesteia, din perspectiva atributului de dispoziție, a trecut în exercițiul unității administrativ-teritoriale începând cu anul 1977, fără a rezulta o transmitere juridică a dreptului de proprietate. Cum, în evidențele oficiale ale recurentului-pârât, nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București și există prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, recurentul-pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a acestui pârât. În sens contrar, s-ar putea ajunge, în situațiile particulare ale inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ - teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut existența unui drept protejat de Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situații de fapt cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din Decizia nr. 24/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile și cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, bunul poate fi considerat fără stăpân și că aparține statului (în sens generic), fără a se impune și constatarea respectivei situații printr-un act emis de o autoritate în acest sens, dispozițiile art. 646 și 680 din C. civ. de la 1864 fiind corect aplicate. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia nr. 198A din 17 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia. Ca parte căzută în pretenții, recurentul-pârât datorează intimatei-reclamante cheltuieli de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Intimata-reclamantă a solicitat suma de 8330 RON cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat, potrivit facturii depuse la dosar. Astfel, reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestuia, ca parte care a pierdut procesul, în sensul textului legal menționat, la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8333 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, potrivit documentului justificativ depus la dosar.