ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1944/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.03.2021; obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 euro reprezentând dublul arvunei penalizatoare conform antecontractului de vânzare cumpărare menționat, la plata sumei de 41000 euro reprezentând parte din prețul achitat, la plata, cu titlu de daune interese, a sumei de 20000 euro, conform antecontractului și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 141/S din 19 mai 2022, Tribunalul Brașov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și, pe cale de consecință: A constatat că a intervenit rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/29.03.2021 de C.. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând dublul arvunei penalizatoare; suma de 41.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând parte din preț; suma de 20.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de daune interese convenite prin antecontract. A obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 19172,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 116/Ap din 01 februarie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât B. împotriva sentinței civile nr. 141/S/19.05.2022 a Tribunalului Brașov; a obligat apelantul pârât B. la plata către intimatul reclamant A. a sumei de 5857,89 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 116/Ap din 01 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat pârâtul B.. Prin memoriul de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a susținut că instanța de apel a preluat raționamentul eronat al instanței de fond, făcând aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1242, art. 1166, art. 1270 C. civ., cu privire la prelungirea duratei contractuale, prin reținerea potrivit căreia modificarea actului juridic se poate face în orice mod, nefiind necesară forma scrisă, sub forma unui act adițional autentic, ci doar pe baza unor mesaje whatsapp. A arătat că, atât judecătorul fondului, cât și cei din cadrul Curții de Apel Brașov au avut în vedere, în motivarea soluției pronunțate, dispozițiile art. 1270 C. civ., instanța de apel referindu-se în plus la dispozițiile art. 1166 din același Cod. A învederat că interpretarea și aplicarea articolelor mai sus menționate s-a făcut eronat și doar în sprijinul intimatului-reclamant, întrucât prin antecontractul de vânzare - cumpărare, termenul pentru încheierea contractului a fost stabilit în data de 31.05.2021 și nu a fost modificat, într-un mod valabil, contrar celor reținute de instanțele de fond. A susținut, în completare, că potrivit dispozițiilor legale, modificarea actului juridic era obligatoriu să îmbrace forma unui act adițional autentic, exprimând în scris acordul părților contractante, în caz contrar s-ar ajunge la concluzia inutilității, inexistenței antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.03.2021 la C., a clauzelor acestuia, a caracterului său autentic, a voinței părților, coroborat cu posibilitatea modificării oricărei clauze contractuale, inclusiv cu privire la preț sau cuantum și daune interese. Prin cea de-a doua critică formulată, recurentul-pârât a invocat o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept material în ceea ce privește natura juridică a sumei de 40.000 euro reținută de instanța de apel ca fiind preț, deși voința intimatului-reclamant a fost clară exprimată în cuprinsul ordinului de plată, fiind indicată titulatura acordării banilor, respectiv împrumut. Prin ultima critică formulată, recurentul-pârât a reclamat o aplicare și interpretare greșită a dispozițiile art. 1539 C. civ., care prevăd că atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea obligațiilor, acesta nu poate fi cumulată cu executarea lor în natură și nici cu eventuale daune-interese, precum și a dispozițiilor art. 1531, instanța de apel dând eficiență maximă principiului reparării integrale. Prin restul susținerilor, din ultima parte a memoriului de recurs, recurentul-pârât a făcut trimitere la situația de fapt și la probele administrate în cauză, expunând totodată și conținutul discuțiilor purtate cu intimatul-reclamant prin aplicația Whatsapp.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În dezvoltarea apărărilor formulate, intimatul-reclamant a susținut, în esență, că modificarea antecontractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în mod valabil prin simplul acord de voință al părților, că natura juridică a sumei de 40.000 Euro a fost reținută în mod corect de către instanța de apel ca fiind parte din preț și nu restituire împrumut, precum și faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără vicii de nelegalitate, fiind făcută o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente în speță. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel (precum în speța pendinte). Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurentul-pârât în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea, în care au fost evaluate probele administrate. Astfel, toate criticile recurentului, fie ele însoțite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către recurentul-pârât a multe dintre probele administrate cauzei, care implică aprecierea situației de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate. Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situației de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen (regăsite în număr foarte mare în cererea de recurs prezentă) menționate de recurentul-pârât în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a diverse dispoziții legale substanțiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reanalizarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, aspectele factuale contestate în prezent de recurent, Înalta Curte nu poate decât să constate pe cale de consecință, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurent, la situația de fapt tranșată definitiv de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei. Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanța de recurs o va menționa și punctual, în continuare, în dezbaterea criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul. În ceea ce privește situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, se reține că părțile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29.03.2021 la C., având ca obiect un imobil situat în com. Sânpetru, prețul vânzării fiind stabilit la 70.000 Euro, din care reclamantul a achitat suma de 20.000 Euro, cu titlu de arvună penalizatoare, la data de 30.03.2021, suma de 40.000 Euro la data de 29.03.2021 și încă 1.000 Euro la data de 23.04.2021, iar pentru restul rămas neachitat, 9.000 Euro, reclamantul a obținut un credit la data de 15.06.2021. Termenul pentru încheierea contractului a fost stabilit la data de 31.05.2021, acesta fiind prelungit cu 30 de zile, până la data de 30.06.2021, prin discuțiile părților în aplicația de Whatsapp. La data de 27.07.2021, pârâtul a înstrăinat imobilul în litigiu unei terțe persoane, refuzând încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamantul. Prin demersul său judiciar, intimatul-reclamant a solicitat constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29.03.2021 la C.; obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 Euro, reprezentând dublul arvunei penalizatoare conform antecontractului de vânzare-cumpărare menționat; la plata sumei de 41.000 Euro reprezentând preț achitat și la plata sumei de 20.000 Euro cu titlu de daune interese. Starea de fapt a fost contestată de pârât sub aspectul prețului convenit, a sumelor achitate de reclamant, a naturii juridice a sumei de 40.000 Euro achitată de reclamant, precum și a condițiilor de modificare a termenului de perfectare a contractului în formă autentică. Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, a constatat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumelor solicitate. Instanța de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a confirmat soluția primei instanțe, reținând că modificarea termenului limită de încheiere a contractului este una valabilă, chiar dacă convenția părților nu a îmbrăcat forma autentică, precum și că reclamantul și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar pârâtul este cel care a refuzat încheierea contractului. În ceea ce privește natura juridică a sumei de 40.000 Euro achitată de reclamant, instanța de apel a reținut că nu a fost probată existența unui contract de împrumut, pentru ca această sumă să poată fi considerată ca având destinația de restituire a unui împrumut. Prin primul motiv de recurs, pârâtul a criticat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., invocând o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1166, art. 1242 și art. 1270 C. civ., cu privire la prelungirea duratei contractuale, considerând că modificarea termenului se poate face în orice mod, nefiind necesară forma scrisă sub forma unui act adițional autentic. Sub acest aspect, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat principiul simetriei actelor juridice și, trecând peste voința clară a părților, în sensul că orice modificare a contractului se poate face prin act adițional, cu acordul scris, a reținut că prelungirea termenului de perfectare a contractului în formă autentică a fost făcută în mod valabil, prin conversații în aplicația Whatsapp. Critica astfel este dezvoltată este nefondată, având în vedere cele ce succed. Art. 1243 din C. civ. instituie o regulă generală și relativă cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privința încheierii și modificării contractului. Regula este generală, întrucât este edictată pentru orice contract, și este relativă, întrucât permite derogări exprese, stabilite exclusiv pe cale legală. Sub aspect substanțial, regula simetriei reprezintă una dintre consecințele principiului forței obligatorii, reglementat de art. 1270 C. civ., însemnând că modificarea contractului se realizează prin același mecanism ca și formarea contractului, prin voința concordantă a părților. În planul formalismului, regula simetriei presupune că modificarea unui contract este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. Totodată, trebuie reținut că expresie a libertății contractuale, antecontractul de vânzare-cumpărare este guvernat de principiul consensualismului, consacrat de art. 1178 C. civ. Acest principiu reprezintă regula de drept, potrivit căreia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil sub aspectul formei, care îmbracă manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice În respectarea acestui principiu, antecontractul de vânzare-cumpărare se încheie valabil prin simpla manifestare de voință a părților, prin respectarea cuvântului dat, fără a fi necesar să fie întocmit într-o anumită formă (autentică). Astfel, acest act juridic poate fi încheiat, fie verbal, fie în forma scrisă, aceasta din urmă fiind utilă numai pentru probarea acordului de voință și a condițiilor convenite de părți. Drept urmare, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, tocmai în respectarea principiului simetriei actelor juridice și cel al consensualismului, în condițiile în care în cazul promisiunii de vânzare-cumpărare nu este necesară forma autentică pentru încheierea valabilă a contractului, rezultă că modificarea termenului limită prevăzut în contract cu privire la încheierea actului este una valabilă, chiar dacă nu îmbracă forma unui înscris autentic. Contrar celor susținute de recurent, dacă la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, părțile au prevăzut o formă, pe care legea nu o pretinde ca fiind obligatorie pentru valabilitatea actului, nerespectarea învoielii cu privire la formă nu are influență asupra validității contractului, a modificării termenului în speța de față. În consecință, reținerea unei modificări valabile a termenului prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare prin discuțiile purtate prin intermediul unor mijloace de comunicare la distanță, care asigură transmiterea mesajului în timp real, respectiv prin mesaje transmise pe aplicația Whatsapp, nu încalcă, în cazul concret dedus judecății, nici dispozițiile legale privitoare la încheierea și modificarea contractelor, nici principiul simetriei actelor juridice și nici dispozițiile privitoare la forța obligatorie a contractelor. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că nu există fundamentul necesar reținerii unei greșite aplicări în cauză a prevederilor art. 1166, art. 1242 și art. 1270 C. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs dezvoltat de recurent, prin care se invocă o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept material prin reținerea unei naturi greșite a sumei de 40.000 Euro, achitată de reclamant la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, instanța de recurs urmează a îl înlătura de la analiză, având în vedere considerațiile ce succed. Lecturarea memoriului de recurs relevă că argumentarea acestui motiv de casare invocat este orientată spre finalitatea, indicată expres de către această parte procesuală, de a califica natura juridică a sumei de 40.000 Euro ca fiind returnare împrumut acordat, și nicidecum preț al contractului achitat de reclamant. Or, instanța supremă remarcă în această privință faptul că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Noul C. proc. civ. (aplicabil cauzei pendinte) nu mai prevede în cadrul reglementării art. 488 acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică concluzia că eventuala greșită calificare a unui act juridic nu mai este reglementată ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Aceasta întrucât, într-adevăr, decelarea pe baza dovezilor administrate cauzei, a voinței părților la momentul încheierii unui act juridic, reprezintă un aspect de temeinicie, și nu unul de legalitate. Așadar, criticile de acest gen nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum greșit a invocat recurentul, calificarea juridică a conținutului concret al unui act juridic nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, atribut al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic speței prezente, instanța de recurs observă că, în cadrul deciziei instanței de apel, s-a stipulat în mod expres faptul că simpla mențiune "restituire împrumut" aflată pe ordinul de plată nu este suficientă pentru a invalida achitarea sumei cu titlu de preț al cumpărării imobilului, în lipsa dovedirii unui presupus contract de împrumut. Drept urmare, instanța de recurs constată, contrar celor susținute de recurent, că instanța de apel a analizat probele dosarului, precum și ordinul de plată la care se face referire, iar în urma analizării acestora, a stabilit caracterul neîntemeiat al susținerilor pârâtului, reținând că suma de 40.000 nu constituie restituire împrumut. De altfel, instanța de recurs constată faptul că, în realitate, recurentul-pârât tinde la reaprecierea naturii juridice a sumei menționate, însă, aceste critici, astfel cum s-a reținut supra, repun în discuție o reapreciere a probelor, astfel încât ele nu pot fi primite, repunând în discuție temeinicia deciziei recurate, temeinicie al cărei control excede instanței de recurs, date fiind limitele sale procedurale instituite de art. 488 C. proc. civ. Mai trebuie subliniat faptul că dezacordul recurentului față de evaluarea făcută de instanța de apel în privința naturii juridice a sumei în discuție nu are semnificația unei interpretări greșite a normelor de drept incidente în speță, ci reflectă o opinie diferită a părții recurente cu privire la modul de analiză a probelor administrate în dosar. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situației de fapt și a probelor, opinia astfel exprimată de recurent nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală. Nefondat este și ultimul motiv de recurs invocat de recurent, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care acesta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1531 și art. 1539 C. civ., arătând că instanța de apel ar fi reținut greșit că, în cauză, poate opera un cumul între despăgubirile rezultate din activarea clauzei penale prevăzută în antecontractul de vânzare-cumpărare cu daunele interese prevăzute în același contract. Instanța supremă reține că, potrivit art. 1531 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Totodată, potrivit art. 1539 din același Cod, creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1539 C. civ., se referă numai la imposibilitatea cumulării clauzei penale cu executarea obligației principale în natură, care în speță reprezintă încheierea, în formă autentică, a contractului de vânzare-cumpărare. Drept urmare, este evident că nu poate fi vorba, în cazul concret dedus judecății, despre o cumulare a clauzei penale cu executarea obligației în natură, câtă vreme, prin demersul său judiciar, intimatul-reclamant a solicitat rezilierea antecontractului de vânzare-cumpărare și nu obligarea pârâtului la încheierea actului juridic. Astfel, susținerea recurentului privind imposibilitatea cumulării obligației la plata dublului arvunei cu un alt tip de despăgubire (respectiv daune-interese) este nefondată. Mai mult, se reține în acest punct al analizei clauza de la pag. 3, paragraful 2 din promisiunea de vânzare-cumpărare care prevede: "În cazul nerespectării de către promitentul-vânzător a clauzelor și termenelor menționate în prezentul antecontract, promitentul-vânzător va plăti promitentului-cumpărător dublul sumelor încasate, cu titlu de arvună penalizatoare, conform art. 1545 C. civ., precum și suma de 20.000 Euro, ca și daune-interese, în termen de 5 zile de la data prevăzută pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică." Potrivit dispozițiilor art. 1279 alin. (2) C. civ. "În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese", precum și cele ale art. 1544 alin. (2) potrivit cărora "Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligația fără justificare, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea contractului, reținând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea contractului și poate cere dublul acesteia". Ca atare, instanța de apel, analizând clauza contractuală mai sus evocată a constatat că părțile au reglementat prin contract consecințele neexecutării obligației de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare. Așa încât, se constată că, în mod just, instanța de apel s-a raportat la clauzele contractuale, care vizează neexecutarea de către pârât a obligației de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare, precum și la dispozițiile legale incidente în speță și, reținând că părțile au reglementat daunele-interese, pe care le pot solicita, precum și forța obligatorie a contractului valabil încheiat, a obligat atât la plata arvunei în cuantum dublu, cât și la plata daunelor interese. În ceea ce privește ansamblul vast al aserțiunilor recurentului-pârât din cadrul cererii de recurs, ultima parte (pag. 5-final) referitoare la inexistența vreunei culpe a acestuia în neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare, însoțite de dezbaterea largă de către recurent a probelor administrate cauzei, respectiv a discuțiilor purtate prin aplicația Whatsapp, se reține că acestea implică aprecierea situației de fapt, instanța de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situația de fapt în această cale de atac exclusiv de legalitate, astfel cum s-a menționat și anterior. Pentru aceste considerente, grefat pe situația de fapt stabilită definitiv ilustrată anterior, Înalta Curte reținând că, în cauză, s-a realizat de către instanța de apel o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate, respectiv cele ale art. 1166, art. 1242, art. 1270, art. 1531 și art. 1539 C. civ., motivele de recurs aferente, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind fondate, va respinge recursul declarat de pârâtul B.. Față de soluția pronunțată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 7.352,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A., reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu extrase de cont din datele de 20 aprilie 2023 și 01 noiembrie 2023, aflate la filele x (verso) și 49 (verso) din dosarul de recurs.