ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1909/2023

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 07.08.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând să se constatate că a dobândit, ca efect al prescripției achizitive de peste 30 ani, prin joncțiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 210 mp situat în București.

În susținere, arată că autorii mamei sale au exercitat posesia asupra terenului începând cu anul 1952, iar prin convenția încheiată la data de 16.04.2018 a avut loc transmiterea dreptului de folosință asupra imobilului, cu titlu gratuit, de către mama sa, B..

În drept, reclamantul a invocat art. 1846, art. 1847 din C. civ. anterior și art. 1050 din C. proc. civ.

La data de 1.11.2018, pârâtul Municipiul București a formulat note scrise, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive iar, pe fond, a susținut că nu este îndeplinită condiția referitoare la termenul posesiei având în vedere că posesia reclamantului a început la 16.04.2018, în condițiile în care autoarea sa a încercat să dobândească dreptul de proprietate prin uzucapiune formulând mai multe cereri de chemare în judecată soluționate prin respingerea ca neîntemeiată, respectiv pentru autoritate de lucru judecat.

Prin sentința civilă nr. 7567/20.11.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 2930/16.12.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către Municipiul București prin întâmpinare; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și, pe cale de consecință, a constatat că reclamantul a dobândit prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 206 mp situat în București, strada x, nr. 19, identificat conform planului de amplasament al notei de completare a expertizei topografice.

Prin decizia civilă nr. 1502A din 4 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de apelantul Municipiul București, prin Primarul general, împotriva sentinței civile nr. 2930/16.12.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a fost menținută dispoziția privitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive și a fost obligat intimatul la plata cheltuielilor de judecată către apelant, în cuantum de 3313 RON.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Recurentul arată că autoritatea sau puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare nu a fost invocată nici prin cererea de apel și nici la fondul cauzei, de niciuna dintre părți și nici de instanța de fond, din oficiu, astfel încât hotărârea a fost pronunțată cu depășirea limitelor învestirii prin valorificarea unui mijloc nou de apărare invocat din oficiu direct în apel, cu nerespectarea prevederilor art. 476, art. 477 și art. 478 C. proc. civ.. Cu referire la decizii de speță, arată că instanța de apel poate analiza cauza doar prin raportare la motivele de apel invocate de către apelant, iar depășirea acestor limite se poate realiza doar în ipoteza invocării unor motive de ordine publică.

Susține că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 479 C. proc. civ. întrucât instanța era îndreptățită să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe numai cu respectarea limitelor învestirii sale, respectiv numai cu privire la ceea ce s-a atacat, criticile dezvoltate de către apelant privind, în mod exclusiv, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, iar pe fond a fost criticată neîndeplinirea condițiilor pentru a opera joncțiunea posesiilor. Arată că, prin cererea de apel, pârâtul Municipiul București a recunoscut considerentele instanței de fond referitoare la posesia autorilor reclamantului exercitată începând cu anul 1951 sau la nivelul anului 1986, iar, pe de altă parte, a criticat joncțiunea posesiilor susținând alte argumente decât cele avute în vedere de către instanța de fond la soluționarea cauzei, în sensul precarității posesiei prin lipsa de folosință a imobilului și nicidecum pentru efectul puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare.

Recurentul arată că pârâtul Municipiul București nu a invocat puterea de lucru judecat, nici la fond și nici în apel, astfel încât o eventuală invocare din oficiu a puterii sau autorității de lucru judecat se putea realiza în ședință publică, prin punerea în discuția contradictorie a părților, însă instanța nu a procedat în această manieră, încălcând principiile contradictorialității, al oralității și cel al dreptului la apărare.

Învederează că instanța de apel nu a pus în discuția părților recalificarea notelor de ședință depuse de către pârâtă în dosarul de fond prin care s-au depășit limitele cererii de apel, în sensul de a se aprecia că această parte a invocat puterea sau autoritatea de lucru judecat decurgând din hotărârile judecătorești anterioare, reclamantul fiind astfel privat de dublul grad de jurisdicție. Arată că, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ., doar partea poate să își precizeze cererea, instanța din oficiu neavând o asemenea aptitudine legală.

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care textul de lege permite doar părților dreptul de a invoca lucrul anterior judecat, nu și instanței de judecată.

Afirmă că hotărârile judecătorești anterioare nu au efect obligatoriu în cauză întrucât se opune principiul relativității efectelor lucrului judecat care cere existența identității de părți, cerință care nu este îndeplinită în speță întrucât reclamantul nu a avut calitate de parte în litigiile anterioare, astfel încât hotărârile anterioare nu au putut crea drepturi și obligații în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părți și nici reprezentați.

Instanța de apel încălcat art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și din perspectiva faptului că legea trebuie interpretată în sensul aplicării acesteia și nu în sensul neaplicării ei. Arată că, prin soluția instanței de apel, imobilul autorilor reclamantului rămâne fără recunoașterea dreptului de proprietate, deși din probele administrate rezultă că aceștia au exercitat posesia sub nume de proprietar începând cu anul 1942. Susține că din actele dosarului rezultă că atât reclamantul, cât și autorii săi au exercitat o posesie continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar întrucât au achitat impozitele și taxele aferente imobilului, au posedat o perioadă mai mare de 30 de ani și nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în discuție.

Învederează că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind dată cu nerespectarea principiului aflării adevărului reglementat de art. 22 C. proc. civ. și al legalității reglementat de art. 7 din același act normativ.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul arată că instanța de apel a analizat cauza numai sub aspectul lucrului judecat în raport de hotărârile judecătorești anterioare, omițând faptul că nu a avut calitatea de parte astfel că puterea doveditoare a acestora este similară cu cea a înscrisurilor și nu a analizat restul probatoriilor administrate în cauză prin care a făcut dovada contrară. Susține că, deși în cauză au fost administrate probe care atestă întrunirea cumulativă a caracteristicilor uzucapiunii, instanța de apel a ignorat în totalitate acest aspect și a ținut seama numai de lucrul judecat anterior. Recurentul consideră că a fost privat de dreptul de a dovedi dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, caz în care a fost încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Apreciază că, în contextul în care au fost administrate probe suficiente care să ateste temeinicia cererii de chemare în judecată, coroborat cu împrejurarea că, în cauză, nu ne regăsim în situația unei moșteniri vacante, instanța de apel a dat dovadă de un formalism excesiv, încălcând principiul bunei credințe și aflării adevărului, fiind încălcat spiritul și scopul legii.

Afirmă că, prin raportarea, printr-un formalism excesiv, strict la puterea de lucru judecat, fără a califica, în mod corect, opozabilitatea hotărârilor anterioare și cu ignorarea ansamblului probator administrat în cauză, care dovedește îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 1847 C. civ., instanța de apel nu a respectat principiul aflării adevărului și dreptul reclamantului la un proces echitabil.

În condițiile în care reclamantul nu a fost parte în acele litigii, consideră că instanța de apel a încălcat principiile obligativității și opozabilității hotărârilor judecătorești. Fiind terț față de hotărârile judecătorești în raport de care s-a reținut puterea de lucru judecat, aceste hotărâri i se opun doar cu valoarea unui mijloc de probă suspectibil de dovada contrară, pe care reclamantul apreciază că a făcut-o în cauză. În atare condiții, reclamantul arată că instanța de apel a ignorat probatoriul administrat și a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. cu ignorarea art. 435 din același act normativ, nefiind respectat principiul inopozabilității față de terți a hotărârilor judecătorești.

Susține, în baza dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea este nemotivată întrucât nu face trimitere la probele administrate și nici nu argumentează de ce acestea nu au fost luate în considerare, se raportează strict la chestiunea puterii de lucru judecat, omite motivarea privind contrarietatea considerentelor hotărârilor anterioare cu probatoriile administrate în cauză și este confuză. Apreciază că motivarea este lipsită de acuratețe și inconsecventă, întrucât face trimitere fie la puterea de lucru judecat, fie la autoritatea de lucru judecat pentru ca în final să refere lucrul judecat.

Invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., consideră că decizia recurată încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât instanța a dat eficiență doar puterii de lucru judecat, ignorând faptul că, față de reclamant, hotărârea are doar efectul unei prezumții răsturnate prin înscrisurile și depozițiile de martori, astfel încât s-a adus atingere dreptului de acces la un tribunal.

Recurentul arată că, în sistemul noului C. proc. civ., lucrul judecat este doar un efect al hotărârii judecătorești între părți, fără a se mai regăsi în sfera prezumțiilor legale absolute. Fiind un mod de dobândire a proprietății originar, care necesită dovedirea îndeplinirii cerințelor unei posesii utile pe durata prescrisă de lege, iar efectele acestei posesii se produc erga omnes, rezultă că o cerere de constatare a uzucapiunii se impune a fi analizată prin prisma probatoriului administrat nemijlocit în fața instanței de judecată și nu doar în baza unei prezumții de adevăr judiciar exprimat printr-o hotărâre față de care reclamantul este terț.

Recurentul invocă decizia nr. 18/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dispus că, în cazul acțiunii în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părți (coproprietate), dispozițiile art. 643 alin. (2) teza a doua din C. civ. instituie o excepție de la opozabilitatea hotărârii judecătorești reglementată de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., interpretare care solicită a fi aplicată și în cauza dedusă judecății, prin raportare la prevederiler art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare recurentul citează Cauzele Lupaș și alții contra României și Derscariu și alții contra României, concluzionând că nu regula unanimității în sine pune problema dreptului de acces la o instanță, ci modul ei rigid de aplicare în cauzele în care s-a dovedit că existau impedimente reale în respectarea acesteia.

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 mai 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1502A din 4 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, se reține că, schimbând în parte hotărârea apelată, instanța de apel a respins acțiunea în constatarea prescripției achizitive promovată de recurentul reclamant, cu motivarea că nu este îndeplinită condiția de fond a existenței unei posesii utile ca efect al joncțiunii posesiilor pe o durată de 68 de ani exercitate asupra imobilului de către reclamant sub nume de proprietar.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că prima instanță a ignorat apărările invocate de pârât, prin care acesta a învederat că, potrivit hotărârilor definitive și irevocabile pronunțate în cauzele ce au format obiectul dosarelor nr. x/2009 și, respectiv, nr. x/2014 ale Judecătoriei Sectorului 1 București s-a stabilit că autoarea intimatului-reclamant, B., nu îndeplinește condițiile legale privitoare la posesia cerută pentru a putea uzucapa.

Curtea de apel a reținut, privitor la aceste aspecte, că prin sentința civilă nr. 9505 din 13.07.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2009, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect uzucapiunea imobilului în speță formulată de reclamanta B., autoarea intimatului-reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

De asemenea, printr-o cerere ulterioară înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2014, modificată la 03.02.2016, aceeași reclamantă, B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să se constate că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafață de 210 m.p. situat în București, str. x, ca efect al îndeplinirii condițiilor prescripției achizitive de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor. Această ultimă cerere a fost soluționată prin sentința civilă nr. 3967 din 04.03.2016, fiind respinsă pentru autoritate de lucru judecat.

Constatând că în raporturile dintre părți conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ. se impun dezlegările anterioare, instanța de apel a apreciat că nu se poate stabili, în cauza de față, că stăpânirea în fapt exercitată de autoarea reclamantului, respectiv, aceea a autorilor acesteia, în perioada 1942-2016, perioadă invocată în prezenta cauză ca efect al joncțiunii posesiilor pe care reclamantul și-a întemeiat această cerere de chemare în judecată, a fost o posesie utilă, aptă de a duce la dobândirea dreptului de proprietate prin intervenirea prescripției achizitive, reclamantul putând dovedi exclusiv exercitarea unei posesii utile exercitată asupra aceluiași imobil ulterior perioadei examinate prin sentința civilă nr. 3967 din 04.03.2016 a Judecătoriei sectorului 1 București, perioadă ce nu reprezintă un interval de timp suficient pentru producerea efectului prescripției achizitive.

Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reclamantul susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 476 - 479 și ale art. 7 și 22 C. proc. civ. invocând din oficiu excepția autorității de lucru judecat, în condițiile în care autoritatea sau puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare nu a fost invocată nici prin cererea de apel și nici la fondul cauzei, de niciuna dintre părți și nici de instanța de fond, din oficiu, astfel încât hotărârea a fost pronunțată cu depășirea limitelor învestirii prin valorificarea unui mijloc nou de apărare invocat din oficiu direct în apel.

Recurentul arată că o eventuală invocare din oficiu a puterii sau autorității de lucru judecat se putea realiza în ședință publică, prin punerea în discuția contradictorie a părților, însă instanța nu a procedat în această manieră, nu a pus în discuția părților recalificarea notelor de ședință depuse de către pârât în dosarul de fond, încălcând principiile contradictorialității, al oralității și cel al dreptului la apărare.

În plus, consideră că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în condițiile în care textul de lege permite doar părților dreptul de a invoca lucrul anterior judecat, nu și instanței de judecată. Procedând astfel instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.

Invocând nesocotirea principiilor aflării adevărului și legalității recurentul susține că instanța de apel a încălcat principiile obligativității și opozabilității hotărârilor judecătorești, întrucât nu a fost parte în acele litigii, astfel că acestea i se opun doar cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de dovada contrară, pe care apreciază că a făcut-o în cauză. Consideră că, în contextul în care au fost administrate probe suficiente care să ateste temeinicia cererii de chemare în judecată, instanța de apel a dat dovadă de un formalism excesiv, încălcând principiul bunei credințe și aflării adevărului, fiind încălcat spiritul și scopul legii.

Critica este nefondată.

Astfel, dispozițiile art. 476-479 C. proc. civ. reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele în care acesta operează și de care instanța urmează a ține seama la efectuarea controlului de legalitate și temeinicie cu privire la situația de fapt reținută și la corecta interpretare și aplicare a legii, în raport de ceea ce s-a dedus judecății în primă instanță și de ceea ce s-a apelat, conform principiilor tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Prin derogare de la dispozițiile anterior citate, art. 432 C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs, iar, ca efect al admiterii excepției sub efect pozitiv sau negativ, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Prin urmare, încălcarea autorității de lucru judecat constituie, în actuala reglementare, un motiv de nelegalitate de ordine publică, ce poate fi invocat în orice fază procesuală, de către partea interesată sau de către instanță din oficiu, de unde rezultă că, în concursul dintre normele ce reglementează principiul devoluției și autoritatea de lucru judecat, legiuitorul a înțeles să dea prioritate acestui din urmă principiu.

Înalta Curte reține că nu este vorba de o excepție care se invocă doar in limine litis, după distincțiile menționate de recurent, ci ea poate fi propusă în orice fază procesuală, inclusiv de către instanța de judecată, având în vedere că, prin reținerea efectului negativ sau pozitiv al autorității de lucru judecat, se urmărește fie împiedicarea unei noi judecăți, fie evitarea pronunțării unor soluții contradictorii.

În acest context, nu se poate reține că, acordând prevalență autorității de lucru judecat, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 476-479 și ale art. 7 și 22 C. proc. civ.

În ceea ce privește încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil prin aceea că nu a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat, Înalta Curte reține că pârâtul a învederat în fața instanței de fond existența hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare derulate între părți, invocând dezlegările conținute în considerente decisive ale acestora atunci când a susținut netemeinicia acțiunii pentru neîndeplinirea condiției exercitării pe durata termenului prevăzut de lege a unei posesii utile pentru a uzucapa.

Prin urmare, se reține, din această perspectivă, că reclamantul avea știință de o atare apărare însă nu a formulat un punct de vedere prin care să o combată. În plus, în condițiile în care autoritatea de lucru judecat poate fi invocată și analizată inclusiv în faza procesuală a recursului, recurentul reclamant nu poate pretinde o vătămare procesuală din perspectiva garanțiilor ce îi permit a se apăra prin dezbaterea în contradictoriu a acestei chestiuni litigioase, câtă vreme a fost dedusă judecății instanței de recurs prin criticile formulate în calea extraordinară de atac.

Pe de altă parte se observă că instanța de apel nu a reținut efectul negativ al autorității de lucru judecat care ar fi determinat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, ca o excepție procedurală peremptorie, ci a valorificat apărarea pârâtului în contextul în care, în apel, a fost reluată analiza condițiilor care definesc caracterul util al posesiei, reținând efectul pozitiv al acestei autorități care se opune cu puterea unei prezumții irefragabile unei statuări contrare. Prin urmare nu se poate considera că, procedând astfel, instanța de apel ar fi recalificat apărările formulate de pârât în fond cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, câtă vreme efectul devolutiv al căii de atac permite reaprecierea mijloacelor de probă administrate în fața instanței inferioare, cu atât mai mult când acesta constă într-o hotărâre judecătorească ce se opune cu forța unei prezumții legale.

Este nefondată susținerea în sensul că aceleași principii procesuale, dar și principiul bunei credințe și al aflării adevărului au fost încălcate de către instanța de apel care a ignorat caracterul relativ și inopozabilitatea hotărârilor judecătorești în raport de care s-a reținut puterea de lucru judecat, față de care reclamantul este terț și că aceste hotărâri i se opun doar cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de dovada contrară, pe care apreciază că a făcut-o în cauză.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă o excepție de la principiul relativității hotărârii judecătorești și nu doar o prezumție absolută ce este utilizată ca mijloc de probă, astfel că, pentru părți, dar și pentru succesorii cu titlu universal sau particular ai acestora, devine obligatorie și împiedică pronunțarea unei soluții contrare. Doar când se opune unor terți, potrivit dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., aceștia pot înlătura acest efect administrând dovada contrară.

Or, în condițiile în care nu s-a reținut că reclamantul este terț față de hotărârile menționate, efectele acestora au fost corect aplicate.

Mai susține recurentul și că dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. au fost greșit aplicate din perspectiva faptului că, deși legea trebuie interpretată în sensul aplicării acesteia, prin soluția instanței de apel, imobilul autorilor reclamantului rămâne fără recunoașterea dreptului de proprietate, cu toate că, atât reclamantul, cât și autorii săi au exercitat o posesie continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar întrucât au achitat impozitele și taxele aferente imobilului, au posedat o perioadă mai mare de 30 de ani și nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în discuție. Aceste susțineri nu reprezintă o critică de nelegalitate încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ci o simplă nemulțumire a părții căreia nu i s-a validat punctul de vedere pe fondul raportului juridic de drept substanțial.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul consideră că hotărârea este nemotivată întrucât nu face trimitere la probele administrate și nici nu argumentează de ce acestea nu au fost luate în considerare, este lipsită de acuratețe, inconsecventă și confuză întrucât face trimitere fie la puterea de lucru judecat, fie la autoritatea de lucru judecat pentru ca în final să refere lucrul judecat.

Critica este nefondată. Astfel, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ori aceste motive sunt contradictorii și nu susțin soluția pronunțată. Or, în cauză, împrejurarea reținerii efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cu forța unei prezumții legale iuris et de iure a făcut inutilă analiza și înlăturarea punctuală a dovezilor contrare întrucât forța juridică a unei atare prezumții este superioară și nu poate fi contrazisă printr-un alt mijloc de probă.

Nu poate fi reținută, cu efectul constatării unei nelegalități a hotărârii, nici inconsecvența terminologică a denumirii date efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, câtă vreme, în raționamentul instanței de apel, nu există un echivoc asupra instituției juridice aplicate, al temeiului său juridic ori a consecințelor deduse cu privire la aplicarea sa în cauza pendinte.

Deși a invocat și dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurentul nu a subsumat acestui motiv de recurs critici care să susțină încălcarea autorității de lucru judecat a altei hotărâri.

Prin ultima critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susține că decizia recurată încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin aceea că instanța a dat eficiență doar puterii de lucru judecat, ignorând faptul că, față de reclamant, terț în acele cauze, hotărârea are doar efectul unei prezumții răsturnate prin înscrisurile și depozițiile de martori, și prin aceasta a adus atingere dreptului de acces la un tribunal. În plus, fiind un mod de dobândire a proprietății originar, care necesită dovedirea îndeplinirii cerințelor unei posesii utile pe durata prescrisă de lege, iar efectele acestei posesii se produc erga omnes, reclamantul consideră că o cerere de constatare a uzucapiunii se impune a fi analizată prin prisma probatoriului administrat nemijlocit în fața instanței de judecată și nu doar în baza unei prezumții de adevăr judiciar exprimat printr-o hotărâre față de care reclamantul este terț.

Recurentul invocă Decizia nr. 18/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dispus că, în cazul acțiunii în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părți (coproprietate), dispozițiile art. 643 alin. (2) teza a doua din C. civ. instituie o excepție de la opozabilitatea hotărârii judecătorești reglementate de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., interpretare care solicită a fi aplicată și în cauza dedusă judecății. De asemenea, citează Cauzele Lupaș și alții contra României și Derscariu și alții contra României, concluzionând că nu regula unanimității în sine pune problema dreptului de acces la o instanță, ci modul ei rigid de aplicare în cauzele în care s-a dovedit că existau impedimente reale în respectarea acesteia.

Critica este nefondată. Astfel, așa cum s-a arătat anterior, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat are natura juridică a unui mijloc de probă res iudicata, ceea ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre, chiar dacă nu i se opune interdicția de reluare a procedurii judiciare, non bis in idem, pentru identitate de părți, obiect și cauză.

Aceasta, deoarece, din perioada prevăzută de lege pentru posesia utilă, s-a reținut ca fiind o posesie precară, în baza statuărilor hotărârii anterioare, cea exercitată de autorii reclamantului până în anul 2016, nu și perioada ulterioară, care a fost considerată, însă, insuficientă pentru a uzucapa.

În ceea ce privește identitatea de părți, contrar susținerilor reclamantului, aceasta nu poate fi negată. Este adevărat că reclamantul nu a fost parte în litigiile anterioare, însă nu are, precum susține, calitatea de terț, raportat la judecata anterioară, ci de având cauză, întrucât, prin actul juridic translativ al dreptului de folosință cu titlu gratuit încheiat la 16.04.2018, a preluat drepturile și obligațiile civile transmise de autoarea sa, motiv pentru care a și invocat joncțiunea posesiilor, prevalându-se de posesia autorilor săi pe care a considerat-o constitutivă de drepturi. Or, pentru părți și succesorii lor, se prezumă că hotărârea anterioară exprimă realitatea raporturilor juridice conform principiului res judicata pro veritate habetur.

Prin urmare, în această calitate, hotărârea judecătorească prin care s-a respins acțiunea autoarei sale pentru lipsa caracterului public al posesiei i se opune recurentului cu forța unei prezumții absolute a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat care înfrânge efectul de relativitate și inopozabilitate al acestei hotărâri, reglementat de art. 435 C. proc. civ., pe motiv că a făcut dovada contrară.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului ce vizează inopozabilitatea hotărârii în materia coproprietății imobiliare și atenuarea regulii unanimității nu poate fi valorificată, prin analogie, cu efectele pretinse de recurent, de vreme ce s-a reținut că recurentul nu are calitatea de terț.

În consecință, pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1502A din 4 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.