Decizia nr. 1871/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1082/2021 a Tribunalului Iași

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 octombrie 2018 pe rolul Judecătoriei Iași, fiind ulterior declinată competența în favoarea Tribunalului Iași, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea pârâților D. și E. la restituirea sumei de 83000 euro, a sumei de 41500 euro cu titlu de daune și stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului situat în Iași, sat/comuna Miroslava, imobil care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.09.2013. La primul termen de judecată reclamanții au precizat că acțiunea are capăt principal de cerere rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare (în valoare de 110.000 euro echivalent a 521.400 RON), celelalte capete de cerere fiind accesorii.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași: Prin sentința civilă nr. 1082 din 5 mai 2021, Tribunalul Iași a respins excepția lipsei de obiect a capetelor de cerere având ca obiect rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară. A admis excepția lipsei de interes a reclamanților A. și B. privind capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de retenție. A respins excepția prescripției dreptului la acțiune. A respins excepția nulității declarației de rezoluțiune din 14.03.2016. A respins acțiunea formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâții D. și E. și a obligat pe reclamantul C. la plata către pârâți a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași: Prin decizia nr. 90 din 2 martie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul formulat de apelantul C. împotriva sentinței civile nr. 1082 din 5 mai 2021 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care a schimbat-o în parte. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâții D. și E.. A obligat pe pârâți la restituirea sumei de 65.000 euro și a dobânzii legale aferente începând cu data formulării prezentei acțiuni. A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate ce nu contraveneau deciziei.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Împotriva deciziei civile nr. 90 din 2 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pârâții D. și E. au declarat recurs. Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că decizia recurată nu este corect motivată și conține motive contradictorii. Atunci când face referire la dreptul substanțial dedus judecății, instanța de apel nu arată în concret pe ce se fundamentează soluția la care ajunge, soluție pe recurenții care o apreciază ca fiind incorectă și imorală, fără a oferi o explicație asupra obligării pârâților la achitarea sumei de bani (65.000 euro), cu atât mai mult cu cât însăși curtea de apel a reținut că nu au avut vreo culpă în derularea antecontractului și apoi în încetarea acestuia. O astfel de soluție de obligare la plata sumei de bani vine în contradicție cu concluziile unei alte instanțe care a consfințit dreptul pârâților de a de a evacua pe reclamanți din imobil din culpa exclusivă a acestora (decizia civilă nr. 3638/20.12.2018 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul x/2017 care se bucură de autoritate de lucru judecat). Dac s-ar accepta soluția apelului s-ar ajunge la o situație în care reclamantul, considerat vinovat de încetarea antecontractului (chiar și de instanța apelului), a locuit în imobil pentru mai bine de 5 ani (de la încheierea antecontractului în 2013 și până în decembrie 2018 când a fost evacuat), nu a achitat decât un număr de 5 transe de preț agreate, locuind așadar în imobil fără să achite contravaloarea acestei folosințe, urmând să încaseze mai bine de 50% din preț pentru rațiuni pe care curtea de apel a omis să le indice. În continuare, recurenții-pârâți au arătat că este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aprecierea greșită a normelor de drept material, iar hotărârea nu este motivată în drept. În mod vădit nejustificat instanța de apel a dat o interpretare greșită clauzelor antecontractului dând clauzei un alt înțeles decât cel stipulat și dorit de părți - deși în antecontract se menționează expres "promitentul-vânzător va reține sumele de bani primite în avans până la acea dată" în cuprinsul deciziei se regăsește expresia "sumele de bani cu titlu de avans". Evident sunt două noțiuni distincte, iar Curtea de Apel Iași nu poate schimba terminologia agreată de părți și inclusă într-un act autentic notarial, cu atât mai mult cu cat acest act nu a fost contestat de părți și nici supus controlului de legalitate al instanței. Dacă nu din eroare, atunci cu rea-credința, instanța de apel a recalificat voința părților cu referire la cuantificarea prejudiciului, "în avans până la acea dată" neputând fi similar expresiei "cu titlu de avans". Instanța a apreciat greșit faptul că promitenții vânzători au cerut prin clauza penală înscrisă în antecontractul de vânzare cumpărare a avansului achitat deoarece clauza penală specifică foarte clar că "în situația neachitării de către promitentul cumpărător a mai mult de două rate la termenele stabilite, precum și în cazul în care promitentul cumpărător va refuza sau va fi în imposibilitatea cumpărării imobilului și a achitării diferenței de preț până la data de 12.03.2015, promitentul vânzător va reține sumele de bani primite în avans, până la acea dată cu titlu de daune." Instanța transformă forma clauzei agreate expres de părți din "va reține sumele de bani primite în avans, până la acea dată", "însă reține toate sumele de bani primite cu titlu de avans." Aceasta modificare a clauzei de către instanța de apel nu este permisă de legiuitor, fiind încălcate dispozițiile art. 1670 din noul C. civ. ce prevede că "în lipsă de stipulație contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din prețul convenit". Altfel spus, chiar dacă părțile nu ar fi agreat (ceea ce oricum nu este cazul întrucât părțile în mod expres au agreat dreptul promitentului-vânzător de a reține toate sumele de bani achitate de promitentul-comparator până la data încetării contractului) oricum art. 1670 C. civ. ar fi fost suficient pentru ca instanța să dispună în acest sens. Prin urmare, dacă părțile nu stabilesc altfel, orice sumă plătită în temeiul promisiunii va fi considerată drept avans din prețul total al vânzării. Mai mult, eventuala cenzurare a pactului comisoriu agreat de părți s-ar fi putut face de către instanța de judecată și ar fi putut opera numai atunci când pretinsa clauză rezolutorie este lipsită de transparență contractuală, pe calea interpretării contractului, precum și atunci când aceasta ar avea un conținut abuziv și disproporționat. Instanța nu poate să dea mai mult decât s-a cerut sau să se pronunțe cu privire la un aspect ce nu a fost dedus judecății. Conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Nu există niciun capăt de cerere prin care să se solicite interpretarea clauzei penale, anularea ei sau să vizeze orice alte aspecte din clauza penală și nu există așadar nicio rațiune pentru care instanța apelului a ales suma de 65.000 euro ca sumă datorată, în lipsa unor clarificări, argumentări clare din partea instanței. Din contră, dacă instanța de apel a apreciat că prevederile clauzei penale sunt cu dublu înțeles sau neclare, respectiv a considerat că ar trebui să aplice prevederile art. 1269 C. civ. potrivit căruia dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, o clauza ce este susceptibilă de două înțelesuri va fi interpretată în favoarea celui care se obligă, Curtea nu putea să dispună rambursarea sumei de 65.000 euro ce reprezintă tranșe de preț, ci eventual, cel mult, doar suma primită cu titlu de avans, respectiv suma de 10.000 euro. Opțiunea instanței de a decide prin hotărâre asupra unui aspect nou ce nu figurează în capetele de cerere ale acțiunii - așa-zisa neclaritate a clauzei penale ce îndreptățește pe pârâți sa păstram toate sumele achitate în baza antecontractului - fără să o pună niciun moment în discuția părților reprezintă o încălcare a prevederilor art. 13 C. proc. civ. referitor la principiul dreptului la apărare, alin. (1) cuprinzând o dispoziție imperativă în sensul că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului civil.

Apărările părților: Intimatul-reclamant C. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Procedura desfășurată la Înalta Curte de Casație și Justiție: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 2 martie 2023, recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen la 27 septembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de aer 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,vizează ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condițiile în care instanța a analizat raporturile juridice dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză și necontestată. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile formulate de recurenți legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susținută că "instanța de apel nu arată în concret pe ce se fundamentează soluția la care ajunge, fără a oferi o explicație asupra obligării pârâților la achitarea sumei de 65.000 euro, cu atât mai mult cu cât însăși curtea de apel a reținut că nu au avut vreo culpă în derularea antecontractului și apoi în încetarea acestuia" că o astfel de soluție de obligare la plata sumei de bani vine în contradicție cu concluziile unei alte instanțe care a consfințit dreptul pârâților de evacuare a reclamanților din imobil din culpa exclusivă a acestora (decizia civilă nr. 3638/20.12.2018 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2017 care se bucură de autoritate de lucru judecat), Înalta Curte reține că, instanța de apel a argumentat/motivat soluția adoptată, considerentele fiind clare, concise, fără elemente contradictorii sau străine de natura cauzei. Astfel, instanța de apel în argumentarea soluției adoptate a reținut că "în fapt, la data de 12.09.2013 între pârâtul D. și apelantul C. a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.09.2013 prin care pârâtul i-a promis vânzarea imobilului situat în intravilanul satului Miroslava, imobil compus din 934 mp teren și casă de locuit contra sumei de 110000 euro. Potrivit antecontractului menționat până la data de 12.03.2015, pârâtul avea obligația să obțină procesul-verbal de finalizare a lucrărilor de construire, documentația cadastrală și întabularea în cartea funciară. La data încheierii antecontractului apelantul a plătit un avans de 10.000 euro urmând ca restul de preț să îl achite în 17 rate lunare". Astfel, "la data încheierii Antecontractului de vânzare-cumpărare, pârâții D. și E. au primit de la promitentul - cumpărător C. un avans de 10.000 euro din prețul integral de 110.000 euro stabilit, urmând ca diferența de 100.000 euro să fie achitată în 17 rate lunare, începând cu luna octombrie în anul curent (2013) și terminând cu luna februarie anul 2015, primele 16 rate fiind în valoare de 6.000 euro fiecare, iar ultima rată fiind în valoare de 4.000 euro". În privința termenului la care ar fi trebuit să se procedeze la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părțile au stabilit ca acesta să fie stabilit până la data de 12.03.2015. Totodată, potrivit Antecontractului de vânzare-cumpărare (Promisiune de vânzare - cumpărare) autentificat sub nr. x/12.09.2013 la BNP F., "în situația în care promitentul vânzător și soția sa vor refuza sau vor fi în imposibilitatea vânzării imobilului în formă autentică, cu prețul negociat, până la data de 12.03.2015, aceștia vor fi obligați la restituirea sumelor de bani primite până la acea dată, la achitarea în plus către promitentul cumpărător cu titlu de daune a încă jumătate din sumele încasate până la acea dată și corelativ, la restituirea eventualelor cheltuieli de executare, putând fi urmăriți pentru întreaga lor avere mobilă și imobilă, prezentul act constituind titlu executoriu. În situația neachitării de către promitentul cumpărător a mai mult de doua rate la termenele stabilite, precum și în cazul în care promitentul comparator va refuza sau va fi în imposibilitatea cumpărării imobilului și a achitării diferenței de preț până la data de 12.03.2015, promitentul vânzător va reține sumele de bani primite în avans, pana la acea data cu titlu de daune." Prin urmare, în argumentarea/motivarea soluției adoptate, instanța de apel a reținut că" până la data de 12.03.2015, data stabilită de părți pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pârâtul avea obligația să obțină procesul-verbal de finalizare a lucrărilor de construire, documentația cadastrală și intabularea în cartea funciară, iar apelantul să facă dovada achitării integrale a prețului de 110.000 euro. Până la data menționată, nici intimatul nu și-a îndeplinit obligația să obțină procesul-verbal de finalizare a lucrărilor de construire, documentația cadastrală și intabularea în cartea funciară, dar nici apelantul nu a făcut dovada achitării integrale a prețului de 110.000 euro. Astfel, la termenul convenit, actul de vânzare nu a putut fi încheiat atât din culpa pârâților care nu aveau documentația necesară, dar și din culpa reclamantului care nu a achitat diferența de preț potrivit ratelor convenite, fiind depășit cu mult și termenul de grație conferit. În mod corect a reținut instanța de fond faptul că, obligația apelantului de plata a ratelor a fost anterioară momentului la care părțile au stabilit că trebuie încheiat actul în formă autentică, aspect ce face imposibilă apărarea acestuia în sensul că neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de apelant a avut loc ulterior obligației de intabulare a imobilului de către intimați întrucât fusese depășit atât termenul de plată cât și termenul de grație acordat. În atare condiții, la data de 12.03.2015 oricare din părți putea refuza încheierea contractului, excepția de neexecutare a contractului prevăzută de art. 1556 C. civ. fiind pe deplin aplicabila. În acest sens art. 1556 C. civ. prevede că atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. 2 Din această perspectivă și, în motivarea soluției adoptate, instanța de apel a mai reținut că, în conndițiile în care" niciuna dintre părți nu a solicitat la data de 12.03.2015 rezoluțiunea contractului, se subînțelege că părțile au optat pentru continuarea contractului, în speranța că fiecare își va îndeplini obligațiile asumate. Reclamantul a achitat în perioada octombrie 2013-mai 2015, următoarele sume cu titlu de rate din prețul convenit: suma de 6.000 euro în data de 10.10.2013; suma de 6.000 euro în data de 03.12.2013; suma de 4.300 euro în data de 18.02.2014; suma de 7.900 euro în data de 31.03.2014; suma de 6.000 euro în data de 19.05.2014; suma de 4.300 euro în data de 18.02.2013; suma de 5.800 euro în data de 23.10.2014; suma de 6.000 euro în data de 27.10.2014; a achitat suma de 12.000 euro în data de 30.12.2014; suma de 6.000 euro în data de 31.12.2014 suma de 5.000 euro în data de 19.05.2015, total 75.000 euro - fiind inclus și avansul de 10-000 euro". Instanța de apel în argumentarea/motivarea soluției adoptate a mai reținut, referitor la "repunerea părților în situația anterioară prin obligarea intimaților la restituirea sumei de 75.000 Euro, achitată de reclamant"că" în cauză a operat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013 ca urmare a culpei exclusive a reclamantului potrivit Declarației de rezoluțiune unilaterală a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013, autentificată sub nr. x/14.03.2016, de către Notarul Public G.".În această situație, în drept sunt incidente dispozițiile art. 1549 alin. (1) C. civ. și art. 1554 C. civ. potrivit art. 1554 C. civ., "contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat, dacă prin lege nu se prevede altfel fiecare parte este ținută în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite". De asemenea, potrivit art. 1549 alin. (1) C. civ., dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea, sau după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese dacă i se cuvin. Astfel, rezoluțiunea reprezintă acea sancțiune care intervine în cazul neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, sancțiune constând în desființarea retroactivă a contractului. Ca și consecință a rezoluțiunii Antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, contractul se desființează cu efect retroactiv și părțile trebuie repuse în situația anterioară încheierii Antecontractului. În condițiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ. rezoluțiunea contractului nu interzice suportarea și a prejudiciului cauzat de partea care se află în culpă. Desființarea retroactivă a Contractului intervenit între părți ca urmare a rezoluțiunii atrage atât restituirea prestațiilor în condițiile art. 1635 și următoarele C. civ., cât și plata daunelor-interese convenționale în condițiile reglementate potrivit art. 1538 C. civ., părțile evaluând anticipat întinderea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului. Potrivit antecontractului respectiv care are putere de lege între părțile contractante conform art. 1270 C. civ. "în situația neachitării de către promitentul cumpărător a mai mult de doua rate la termenele stabilite, precum și în cazul în care promitentul cumpărător va refuza sau va fi în imposibilitatea cumpărării imobilului și a achitării diferenței de preț până la data de 12.03.2015, promitentul vânzător va reține sumele de bani primite în avans, până la acea dată cu titlu de daune." Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel în motivarea soluției pronunțate a reținut că "părțile au stabilit o clauză penală părțile prin care au înțeles să evalueze convențional întinderea prejudiciului pe care promitentul vânzător l-ar avea de suferit în ipoteza nerespectării de către apelant a obligației de încheiere a contractului promis, clauză ce permite intimaților să rețină sumele de bani primite cu titlu de avans. Potrivit antecontractului avansul achitat la data încheierii a fost de 10.000 euro, restul sumelor plătite fiind plătite cu titlu de rată preț. Acest fapt rezultă din interpretarea clauzei contractuale ce stipulează "eu promitentul vânzător D. am primit de la promitentul cumpărător un avans de 10.000 (zece mii) de euro azi, data autentificării prezentului antecontract, din prețul integral de 110.000 euro negociat între noi, urmând ca diferența de 100.000 euro să-mi fie achitat în 17 rate lunare, începând cu luna octombrie anul curent". Având în vedere și regulile generale de interpretarea contractului o clauză este susceptibilă de două înțelesuri, va fi interpretată în favoarea cumpărătorului "se interpretează în favoarea celui care se obligă" conform art. 1269 noul C. civ., Curtea nu poate primi susținerea intimaților că sunt îndreptățiți să rețină întreaga sumă achitată de cumpărător cu titlu de daune, ci doar suma primită cu titlu de avans, respectiv suma de 10.000 euro." Din perspectiva celor expuse, și, în argumentarea/motivarea soluției adoptate instanța de apel a reținut "dreptul reclamantului la repunerea în situația anterioara încheierii Antecontractului ca urmare a rezoluțiunii și de a-i fi restituite sumele de bani plătite cu titlu de rată preț, urmând a fi obligați pârâții la restituirea sumei de 65000 euro". Cum instanta de apel a motivat în fapt și în drept solutia adoptată în raport de succesiunea faptelor și actelor juridice, precum și în raport de susținerile și apărările formulate de părți, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), invocat de recurenta ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce nu se verifică însă în cauză. Cum obiectul dedus judecății vizează obligarea pârâților D. și E. la restituirea sumei de 83000 euro, a sumei de 41.500 euro cu titlu de daune și stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului situat în Iași, sat/comuna Miroslava, imobil care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.09.2013, și cum recurenții pârâți au invocat încălcarea dispozițiilor art. 1670 C. civ. care prevăd că "în lipsă de stipulație contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din prețul convenit", Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 1266 alin. (1) C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților și nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1267 din același cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Intenția legiuitorului a fost ca atunci când se procedează la interpretarea unei clauze să nu se extragă din contextul convențional respectiva stipulație contractuală, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicție cu înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, întrucât numai prin cercetarea ansamblului contractului se poate ajunge la stabilirea voinței comune a părților, regula din art. 1267 completând, de altfel, regula de interpretare după voința concordantă a părților. Prin urmare, pentru determinarea înțelesului ce rezultă din ansamblul contractului nu doar că este permisă, ci chiar legiuitorul impune, prin alin. (2) al art. 1266 C. civ., să se recurgă la elementele de raportare enumerate de această din urmă normă, și anume: scopul contractului, negocierile purtate de părți, practicile stabilite între acestea și comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că la data de 12.09.2013, potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x pârâtul D. (având consimțământul pârâtei E.) a promis spre vânzare reclamantului C. imobilul, situat în intravilanul sat/com. Miroslava compus din teren în suprafață de 934 mp amplasat în parcela x intabulat în cartea funciară x A COM. Miroslava și o casă de locuit amplasată pe acest teren. Pârâtul s-a obligat să obțină procesul-verbal de finalizare a lucrărilor de construire, documentația cadastrală, intabularea în cartea funciară și întreaga documentație necesară vânzării, până la semnarea contractului în formă autentică. La data autentificării antecontractului a fost achitat un avans de 10.000 euro din prețul integral de 110.000 euro, diferența de preț urma a fi achitată în 17 rate lunare (până la data de 12 a lunii) începând cu luna octombrie 2013 până în februarie 2015, primele 16 rate fiind de 6000 euro iar ultima de 4000 euro. Părțile au hotărât să încheie actul în formă autentică la 12.03.2015. Din antecontractul enunțat rezultă fără posibilitate de echivoc, cum bine a reținut și instanta de apel, că părțile prin acordul lor au stipulat în mod expres clauze contractuale, din care rezultă că "avansul achitat la data încheierii lui a fost de 10.000 euro, restul sumelor plătite fiind plătite cu titlu de rată preț, fapt ce rezultă din clauza contractuală prin care se stipulează " eu promitentul vânzător D. am primit de la promitentul cumpărător un avans de 10.000 (zece mii) de euro azi, data autentificării prezentului antecontract, din preț urmând ca diferența de 100.000 euro să-mi fie achitat în 17 rate lunare, începând cu luna octombrie anul curent". Or, din perspectiva clauzei contractuale enunțate și, în raport de dispozițiile art. 1266 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractele se interpretează după voința concordantă a părților, Înalta Curte reține că în condițiile în care în antecontract este cuprinsă expres stipulația stabilită de părți în ceea ce privește avansul, în sensul arătat chiar de vânzător că "eu promitentul vânzător D. am primit de la promitentul cumpărător un avans de 10.000 (zece mii) de euro", dispozițiile art. 1670 C. civ., nu sunt incidente, că instanța de apel a făcut o legală interpretare a clauzelor contractuale după voința părților reținând în mod legal că urmare a rezoluțiunii antecontractului și repunerii părților în situația anterioară pârâții sunt îndreptățiți să rețină doar suma primită cu titlu de avans, respectiv suma de 10.000 euro, fiind obligați la restituirea sumelor plătite cu titlu de rată preț, respectiv la restituirea sumei de 65000 euro. Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susținerile recurenților pârâți nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții D. și E. împotriva deciziei civile nr. 90 din 2 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.