ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1591/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci la 17 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtelor C. S.A., aflată în insolvență, prin lichidator judiciar D., și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, să le lase în deplină proprietate și posesie terenul arabil extravilan în suprafață de 4 ha, situat în comuna Negrilești, județul Galați, precum și notarea litigiului în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.

Aspecte procedurale relevante în primă instanță Prin sentința civilă nr. 736 din 7 aprilie 2016, Judecătoria Tecuci a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția civilă. Prin încheierea din 13 octombrie 2016, Tribunalul Galați, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tecuci, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Curtea de Apel Galați, pentru pronunțarea regulatorului de competență. Prin sentința civilă nr. 168F din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția civilă. Prin încheierea din 14 februarie 2017, Tribunalul Galați, secția I civilă a introdus în cauză, în calitate de reclamanți, pe E. și F., moștenitori ai defunctului B., decedat la 3 noiembrie 2016. Având în vedere că, prin cererea completatoare depusă la 01.04.2016, reclamanții au chemat în judecată și pe G. și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Tribunalul Galați, secția I civilă le-a introdus în cauză, în calitate de pârâți, prin încheierea din 27 martie 2017. Prin încheierea din 21 septembrie 2017, Tribunalul Galați, secția I civilă a respins ca nefondată excepția netimbrării acțiunii și a unit cu fondul excepția tardivității cererii completatoare, excepția lipsei calității procesuale active, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Prin încheierea din 12 februarie 2018, Tribunalul Galați, secția I civilă a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A. Având în vedere că, prin cererea completatoare depusă la 12.02.2018, reclamanții au chemat în judecată și pe H. S.R.L., Tribunalul Galați, secția I civilă a introdus-o în cauză, în calitate de pârâtă, prin încheierea din 16.03.2018. Prin încheierea din 17 septembrie 2018, Tribunalul Galați, secția I civilă a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei H. S.R.L. și excepția puterii de lucru judecat.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 825/25.05.2021, Tribunalul Galați, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca nefondată excepția tardivității cererii completatoare, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei H. S.R.L., a respins ca nefondată excepția puterii de lucru judecat, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., E. și F., în contradictoriu cu pârâții C. S.A., prin lichidator D., G., Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și H. S.R.L., a obligat pârâta C. S.A., prin lichidator judiciar D., să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 36.794 mp, situat pe raza localității Negrilești din județul Galați, astfel cum a fost identificat prin planul de situație care constituie anexa nr. 2 la raportul de expertiză topometrică întocmit de expertul tehnic judiciar I., teren care include drumul de acces - 5.320 mp, filtrul sanitar - 663 mp și incinta fostei ferme nr. 10 - 30.811 mp, a obligat pârâta C. S.A., prin lichidator judiciar D., să plătească reclamantei A. suma de 2.355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, la 27 octombrie 2021, a declarat apel pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, iar, la 28 octombrie 2021, a declarat apel pârâta H. S.R.L. Prin decizia nr. 85A din 16 mai 2022, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis ambele apeluri și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, a menținut dispozițiile sentinței apelate privitoare la soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și excepției tardivității cererii adiționale și a înlăturat din sentința apelată toate celelalte dispoziții.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii, la 22 iunie 2022, au declarat recurs reclamanții A., F. și E., solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care au învederat următoarele argumente: Instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 33 din C. proc. civ., atunci când a a reținut că pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și H. S.R.L. au interesul de a declara apel, în condițiile în care prin dispozitivul sentinței primei instanțe nu s-a stabilit nicio obligație în sarcina acestor pârâți, astfel că nu justifică un interes determinat și personal în formularea căii de atac a apelului. Instanța de apel a aplicat greșit Decizia în interesul legii nr. 33/09.06.2008, prin care s-a statuat că, în cazul unui concurs între legea specială (Legea nr. 18/1991) și legea generală (C. civ.), principiul specialia generalibus derogant se aplică, în măsura în care nu există neconcordațe cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, neconcordanța cu C.E.D.O. a fost stabilită prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria J. și alții împotriva României, care prezintă similitudini cu prezenta cauză și prin care Ct. E.D.O. a statuat că soluția de respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, pe considerentul că părțile nu au urmat procedura prevăzută de legea specială, încalcă art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Mai mult, prin decizia civilă nr. 438/03.12.1993, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/1993, s-a admis apelul autoarei recurenților (K.) și a fost obligată pârâta C. S.A. să îi lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul compus din mai multe construcții, menționate în anexele procesului-verbal nr. x/14.06.1948, precum și terenul aferent în suprafață de 5.000 mp, fiind așadar admisă acțiunea în revendicare conform dreptului comun, deși era în vigoare Legea nr. 18/1991. Or, terenul în suprafață de 4 ha, ce formează obiectul prezentei cauze, se află în fața imobilului ce a format obiectul acțiunii în revendicare din dosarul nr. x/1993. În drept, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cererea de recurs a fost legal timbrată cu 50 RON taxă judiciară de timbru.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 4 august 2022, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a invocat excepția netimbrării recursului. Prin întâmpinarea depusă la 12 august 2022, intimata-pârâtă H. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin întâmpinarea depusă la 24 august 2022, intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a invocat excepția netimbrării recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit la 17 ianuarie 2023, s-a reținut că decizia recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, că recursul este timbrat și a formulat în termen, că urmează a se aprecia de către completul de filtru asupra excepției netimbrării, invocate prin întâmpinări, precum și asupra aspectului dacă criticile invocate de către recurenții-reclamanți se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin rezoluția din 17 ianuarie 2023, completul de filtru a luat act de raport, a dispus comunicarea lui și a pus în vedere părților să formuleze punct de vedere. Prin punctul de vedere depus la 13 februarie 2023, intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a învederat că recursul nu este admisibil în principiu, învederând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Celelalte părți nu au depus punct de vedere. Prin încheierea din 18 mai 2023, completul de filtru a respins excepția netimbrării recursului, invocată prin întâmpinări, a admis în principiu recursul și a stabilit termen la 12 octombrie 2023, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 33 din C. proc. civ., atunci când a reținut că pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și H. S.R.L. au interesul de a formula apel, sens în care au învederat că, din moment ce, prin dispozitivul sentinței primei instanțe, nu s-a stabilit nicio obligație în sarcina celor doi pârâți, atunci aceștia nu pot justifica un interes determinat și personal de a declara apel. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că această critică de recurs nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum s-a indicat prin memoriul de recurs, din moment ce nu se aduce în discuție modalitatea în care instanța de apel a aplicat normele de drept material, ci de drept procesual. În atare condiții, având în vedere și dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., care permit instanței de recurs să încadreze motivele invocate de parte în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte urmează a analiza critica respectivă în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia (...) justifică un interes", iar, conform art. 33 teza I din același Cod, "interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual". După cum s-a arătat în literatura de specialitate și s-a reținut în practica judiciară, prin "interes" se înțelege folosul practic urmărit de parte prin formularea unei cereri în proces. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect normele de drept procesual precitate, atunci când a reținut că pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și H. S.R.L. au interesul de a formula apel împotriva sentinței civile nr. 825 din 25 mai 2021, chiar dacă prima instanță a stabilit obligații doar în sarcina pârâtei C. S.A. Astfel, referitor la pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, se constată, sub un prim aspect, că, deși acesta a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității sale procesuale, care a fost unită cu fondul prin încheierea din 21 septembrie 2017, totuși prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestei excepții de fond, omisiune ce a fost criticată de pârât prin cererea de apel. În al doilea rând, cum corect a observat și instanța de apel, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale este emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.12.1996 în favoarea C. S.A., astfel că interesul său de a formula apel este determinat, legitim, personal, constând în evitarea nașterii unor litigii ulterioare privind dreptul de proprietate pentru care a emis certificatul. În același sens, interesul pârâtei H. S.R.L. de a declara apel este evident, în condițiile în care, la momentul pronunțării sentinței primei instanțe, terenul revendicat de către reclamanți se afla în proprietatea acestei pârâte, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.04.2017. În considerarea acestor aspecte, care au fost reținute prin decizia recurată, rezultă că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) și ale art. 33 din C. proc. civ., atunci când a reținut că pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și H. S.R.L. au un interes determinat, legitim, personal și actual de a formula apel împotriva sentinței civile nr. 825 din 25 mai 2021, astfel că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În altă ordine de idei, recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit decizia în interesul legii nr. 33/09.06.2008 atunci când a reținut incidența principiului specialia generalibus derogant, învederând că neconcordața cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost stabilită prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria J. și alții împotriva României, prin care Curtea Europeană a statuat că respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, pe considerentul că partea nu a urmat procedura prevăzută de legea specială, încalcă art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional nr. 1. Aceste argumente pot fi supuse analizei în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că este legală soluția de respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, nefiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material naționale și/sau convenționale, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/09.06.2008, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, conform prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Acest tex legal prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în condițiile dreptului comun, doar dacă nu există o lege specială de reparație, consacrând, pentru această categorie de bunuri, principiul de drept specialia generalibus derogant. Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a statuat, cu valoare obligatorie, următoarele: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Este de menționat că, întrucât terenul revendicat de recurenții-reclamanți în prezenta cauză este un teren arabil extravilan, nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, potrivit cărora "nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare". Cu toate acestea, decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 se aplică în prezenta cauză mutatis mutandis, în baza metodei analogiei (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet - unde există aceleași rațiuni trebuie aplicate aceleași norme juridice și trebuie dată aceeași soluție), dat fiind că legile fondului funciar se înscriu, alături de Legea nr. 10/2001, în categoria celor de reparație, prin edictarea lor legiuitorul urmârind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate în mod abuziv de către autoritățile statului comunist. De altfel, este important de observat că recurenții-reclamanți nu au criticat reținerea incidenței în cauză a acestei decizii în interesul legii prin prisma domeniului său de aplicare, respectiv al legii speciale sub reglementarea căreia intră terenul revendicat, ci doar din perspectiva presupusei neconcordanțe cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în mod special cu hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria J. și alții împotriva României. În acest context, din moment ce terenul revendicat în prezenta cauză intră sub incidența legilor fondului funciar, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestor legi, rezultă că în mod corect instanța de apel a avut în vedere, prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație, neexistând posibilitatea opțiunii între calea prevăzută de legea specială și acțiunea în revendicare de drept comun, întrucât recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a principiului specialia generalibus derogant și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit decizia în interesul legii nr. 33/09.06.2008 atunci când a reținut în speță incidența principiului specialia generalibus derogant, învederând că neconcordața cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost stabilită prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria J.. Aceasta, întrucât în cauză nu se poate pune problema unui conflict între legea națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece recurenții-reclamanți nu au un "bun actual" și nici "speranța legitimă" de a-l dobândi, în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, astfel cum au fost dezvoltate prin jurisprudența Curții de la Strasbourg, inclusiv prin hotărârea-pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 în cauza Maria J. și alții contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22.11.2010. Prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut următoarele împrejurări relevante din perspectiva analizei de față: "134. (…) Un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (…) Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. 141. De la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. (…) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. 143. Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor J. și L. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala." Plecând de la aceste considerente și având în vedere situația de fapt stabilită în mod definitiv prin coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, instanța de apel a conchis în mod corect că, privitor la terenul revendicat, reclamanții nu dețin un "bun actual" și nici o "speranța legitimă", în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană. Sub un prim aspect, instanța de apel a constatat că autoarea reclamanților-reclamanți, M., a dobândit în proprietate mai multe imobile, prin actul de vânzare autentificat sub nr. x/14.06.1944 și transcris sub nr. x/14.06.1944, toate fiind naționalizate în anul 1948, astfel că, după căderea regimului comunist, M. a formulat o acțiune în revendicare, care a făcut obiectul dosarului nr. x/1993 al Tribunalului Județean Galați și care a fost admisă prin decizia nr. 438/03.12.1993 pronunțată în apel de Tribunalul Galați, fiind obligată pârâta C. S.A. Tecuci să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie construcțiile și terenul aferent în suprafață de 5.000 mp, menționate în procesul-verbal nr. x/14.06.1948, anexele 1, 1A, 1B. Această decizie a rămas irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 907/22.06.1994 pronunțată de Curtea de Apel Galați. Totodată, autoarea M. a formulat și cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiindu-i emis titlul de proprietate nr. x/17.10.2001 pentru terenul în suprafață de 15 ha pe raza comunei Munteni. Sub al doilea aspect, instanța de apel a constatat faptul că reclamanții revendică terenul în suprafață de 4 ha, situat în fața conacului Negrilești și a terenului în suprafață de 5.000 mp, care au fost redobândite de autoarea lor prin decizia civilă nr. 438/03.12.1993 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/1993, precum și faptul că terenul revendicat face parte din suprafața 39.390 mp, pentru care Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.12.1996 în favoarea C. S.A., care a înstrăinat terenul către G., prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/12.11.2015, iar aceasta din urmă a înstrăinat terenul către H. S.R.L., prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/03.04.2017, fiind intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară. În acest context, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanții nu se pot prevala de un "bun" și nici de o "speranța legitimă", în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, întrucât nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului revendicat și nici nu pot avea speranța recunoașterii supraviețuirii unui drept de proprietate care nu a putut fi exercitat timp de peste 50 de ani. Aceasta, întrucât autoarei lor i s-a recunoscut caracterul nelegal al naționalizării, prin hotărâre judecătorească definitivă, doar pentru conacul Negrilești și terenul aferent în suprafață de 5.000 mp, nu și cu privire la restul suprafețelor de teren menționate în actul de vânzare autentificat sub nr. x/14.06.1944 și transcris sub nr. x/14.06.1944, în legătură cu care nu au fost formulate cereri în justiție. Referitor la cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, depusă de către autoarea recurenților-reclamanți în anul 1998, în temeiul legilor fondului funciar, aceasta a fost admisă în mod definitiv doar pentru terenul în suprafață de 15 ha, nu și pentru alte suprafețe de teren. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în cauză nu a fost recunoscut de autorități nici prin decizii administrative, nici prin hotărâri judecătorești definitive ca aparținând autoarei recurenților-reclamanți, astfel că aceștia din urmă nu au deschisă calea acțiunii în revendicare potrivit dreptului comun, fiind neîntemeiată susținerea că instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit principiul specialia generalibus derogant. Dimpotrivă, instanța de apel a conchis întemeiat că dreptul de proprietate revendicat în cauză se referă la un teren în suprafață de 4 ha, situat în fața conacului Negrilești, teren care din anul 1948 nu s-a mai aflat în posesia autoarei recurenților-reclamanți și cu privire la care s-a recunoscut dreptul de proprietate unei societăți comerciale cu capital de stat, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/02.12.1996, și a făcut obiectul unor acte juridice autentice, înscrise în cartea funciară. Prin raportare la situația de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că, prin decizia civilă recurată, s-a reținut în mod corect că nu există neconcordanțe între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce recurenții-reclamanți nu au o hotărâre judecătorească definitivă prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra terenul și nici o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, astfel că este legală soluția de respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt fondate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.