ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1518/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 10 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, obligarea acesteia, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii să soluționeze cererea înregistrată sub nr. x din 8 septembrie 2004, ce formează obiectul dosarului nr. x/2004, în sensul emiterii unei hotărâri de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 290/2003, sub sancțiunea unei penalități de 50 RON pe fiecare zi de întârziere, aplicate până la îndeplinirea obligației; obligarea la înaintarea hotărârii Comisiei asupra cererii nr. x din 8 septembrie 2004, spre validare, la Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților în termen de 30 de zile de la data emiterii; obligarea la acoperirea prejudiciului moral în cuantum de 35.000 RON, cauzat de întârzierea în soluționarea cererii și la suportarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 166 din 15 februarie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003; a obligat pârâtul să soluționeze cererea nr. x din 8 septembrie 2004 ce face obiectul dosarului administrativ nr. x/2004, privind acordarea despăgubirilor pentru imobilele rămase în Basarabia, com. Colibași, jud. Cahul, prin emiterea unei hotărâri motivate; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată, și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 1916A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 166 din 15 februarie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, capătul de cerere privind repararea prejudiciului moral. A obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON, reprezentând contravaloare taxă de timbru.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1916A din 15 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că, prin decizia recurată, curtea de apel a încălcat prevederile art. 1349 și următ. și ale art. 1357-1358 C. civ., la care se referă acțiunea reclamantului, precum și jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care impune dovada prejudiciului și exclude orice prezumție a acestuia. A arătat că este legală și temeinică sentința instanței de fond, prin care a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere fondat pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, pe de o parte constatându-se că reclamantul nu a probat existența unui prejudiciu, care nu se prezumă chiar și în prezența unui fapt delictual generat de întârzierea soluționării cererii sale, iar, pe de altă parte, pentru că acesta nu a motivat și nici nu a dovedit, prin probele administrate, existența unor împrejurări ce presupuneau anumite implicații morale sau afective. Recurenta a susținut, de asemenea, că reclamantul nu a dovedit existența unei legături de cauzalitate între faptul prejudiciabil și prejudiciul moral solicitat, de 35.000 euro. Față de constatarea instanței de apel, în sensul că reclamantul nu a uzat până în prezent de dreptul la acțiune reglementat de art. 16 din Legea nr. 164/2014, recurenta a susținut că în mod greșit nu s-a reținut că această conduită reprezintă o culpă procesuală a acestuia, de natură a paraliza pretențiile sale constând în acordarea despăgubirilor morale. De altfel, făcând aplicarea prevederilor art. 1200 C. civ. și, contrar principiilor legalității și egalității prevăzute de art. 7 și 8 C. proc. civ., curtea a apreciat greșit că poate fi reținută o prezumție care circumstanțiază și/sau ajută acțiunea în despăgubire formulată de reclamant în baza prevederilor art. 998-999 din C. civ. de la 1864, prezumție căreia nu i se subsumează dispozițiile actuale ale art. 1357-1358 C. civ., nici jurisprudența actuală națională sau a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, pentru ca, ulterior, să soluționeze cauza numai în baza acestei simple prezumții, în lipsa oricărei dovezi referitoare prejudiciu și la legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă, ilicită, și pretinsul prejudiciu. Ulterior, contrar propriului silogism, curtea a limitat cuantumul prejudiciului efectiv, numai pentru motive de echitate. Deși i s-a învederat existența unor cauze exoneratoare de răspundere civilă delictuală, respectiv a celor prevăzute de art. 1351 alin. (3) C. civ. (cazul fortuit - necesitatea executării obligației de subordonare a soluționării cauzelor, ordinii de prioritate reglementată de art. 6 alin. (1) teza I din Legea nr. 164/2014) și art. 1353 C. civ. (exercițiul drepturilor reglementate de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014), incidente în cauză ca urmare a reglementării art. 6 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 164/2014, în vigoare, precum și a modificărilor aduse art. 8 prin Legea nr. 212/2018, prin care regimul juridic de soluționare a cauzelor susținute pe această lege a fost scos de sub incidența Legii nr. 554/2004 și subordonat legii civile, curtea nu s-a pronunțat asupra acestor apărări. Dimpotrivă, instanța și-a fundamentat motivarea pe baza unei prezumții simple, pretins rezultate din practica judiciară a instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a indica expres decizia care reprezintă izvorul jurisprudențial în materie, care, potrivit legii, să-i fie opozabilă recurentei și care să susțină singurul considerent de admisibilitate a cererii de apel întemeiat pe respectiva prezumție. Consultând practica și jurisprudența în materie, recurenta a arătat că o astfel de prezumție rezultă din jurisprudența națională și/sau CEDO și este aplicabilă în materia contenciosului administrativ. În schimb, în materia civilă care caracterizează și căreia i se supune soluționarea prezentei cauze, recurenta a învederat că nu a identificat nicio decizie care să susțină considerentele curții de apel, ci, dimpotrivă a reperat decizii pronunțate în această materie chiar de aceeași instanță, care cuprind argumente identice cu cele reținute de tribunal prin sentința civilă nr. 166/2021. Prezumția existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între fapta recurentei de a întârzia soluționarea cererii de despăgubire la care reclamantul se referă nu se aplică, potrivit legii, în cauza de față, conform prevederilor Legii nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 554/2004 și a altor acte normative, al cărui rezultat a fost modificarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 164/2014, care își are aplicabilitate directă în soluționarea prezentei cauze. Prezumția reținută de curtea de apel încalcă prevederile art. 1357 și 1358 C. civ., întrucât nu decurge din lege și nici din jurisprudența națională și a CEDO, și a stat, nejustificat, la baza înlăturării apărărilor recurentei, fundamentate pe dispozițiile art. 6 alin. (1) teza I din Legea nr. 164/2014, care susțin cauzele de exonerare de răspundere invocate în fapt și în drept. În plus, prevederile art. 1200 ale C. civ. din 1864, referitoare la prezumții, nu au o reglementare explicită în C. proc. civ. aprobat prin Legea 134/2010, care reprezintă dreptul comun și căruia i se subordonează soluționarea prezentei cauze. De altfel, prezumția nu a fost invocată explicit de către reclamant prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea de apel, ci implicit, în apărare. Conform prevederilor art. 998-999 din C. civ. de la 1864, dar și a prevederilor art. 1357-1358 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 și a jurisprudenței în materie, s-a statuat principiul reținut și de instanța de apel în considerente, potrivit căruia orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela cauzat prin neglijența sau imprudența sa Din economia dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a reținut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existenta unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției făptuitorului. Cât privește fapta ilicită, curtea a reținut că aceasta rezidă din încălcarea termenului prevăzut de art. 13 din Legea nr. 184/2014. Referitor la vinovăție, s-a constatat incidența art. 137 alin. (2) C. civ. și nu s-a reținut apărarea recurentei cu privire la cauza exoneratoare de răspundere civilă, respectiv că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, aceasta a subordonat executarea obligație sale, iar din motive care nu îi sunt imputabile, ci aparțin legiuitorului și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, a întârziat, motivat, soluționarea cauzei în procedura administrativă. Această situație a profitat reclamantului, pentru a completa dosarul administrativ, nefiind formulată vreo cerere în baza prevederilor art. 16 din lege, în scopul de a o obliga pe recurentă să își execute obligația peste ordinea stabilită de lege. Curtea a ignorat faptul că, odată ce nu a mai fost obligată să respecte ordinea de prioritate prevăzută de lege ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești, recurenta a emis hotărârea nr. 3116 din 28 iunie 2022 în regim de urgență, imediat după comunicarea sentinței civile nr. 166 din 15 februarie 2022 a instanței de fond, aspect ce exclude orice prezumție simplă de vătămare și, implicit, prezumția simplă reținută în beneficiul reclamantului, pentru pronunțarea deciziei nr. 1916/2022. Recurentul a susținut că, prin greșita interpretare și aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contrar prevederilor art. 1357-1358 C. civ. și a jurisprudenței în materie, instanța de apel a considerat că subzistă prejudiciul, precum și legătura obiectivă a acestuia cu întârzierea soluționării cererii de despăgubire.

Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 14 februarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 15 februarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurii de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. 6. Apărările formulate Prin întâmpinarea depusă la 24 martie 2023, intimatul a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Prin rezoluția din 10 aprilie 2023, s-a stabilit termen pentru soluționarea cauzei la 28 septembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică. 7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin încheierea de ședință din 28 septembrie 2023, care face corp comun cu prezenta decizie, instanța de recurs a respins excepția de nulitate a căii de atac pendinte, invocată de intimatul-reclamant, constatând că motivele de recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Prin motivele de recurs deduse judecății, recurenta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva aplicării greșite a prezumției referitoare la existența prejudiciului moral în situația dovedirii existenței faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate între acesta și fapta ilicită în raport de dispozițiile art. 1200 din C. civ. de la 1864 și a încălcării principiilor legalității și egalității prevăzute de art. 7 și 8 din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, în lipsa oricărei dovezi referitoare la acest element al răspunderii civile delictuale, prezumției neputându-i-se circumscrie prevederile art. 1357-1358 C. proc. civ., jurisprudența națională actuală sau cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. A susținut că prezumția nu este suficientă pentru soluționarea cauzei. Criticile nu sunt fondate. Înalta Curte constată că prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea recurentei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii asupra cauzei pendinte să soluționeze cererea înregistrată sub nr. x din 8 septembrie 2004, ce formează obiectul dosarului nr. x/2004, prin emiterea unei hotărâri de acordare a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 290/2003, sub sancțiunea aplicării unei penalități de 50 RON pe fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea obligației; obligarea recurentei să înainteze hotărârea Comisiei asupra cererii nr. x din 8 septembrie 2004 spre validare la Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților în termen de 30 de zile de la data emiterii, precum și la plata prejudiciului moral în cuantum de 35.000 RON, cauzat de întârzierea în soluționarea cererii. În expunerea motivelor acțiunii civile, reclamantul a susținut că fapta ilicită a recurentei rezidă din nesoluționarea cererii sale, formulate în baza dispozițiilor Legii nr. 164/2004, într-un termen rezonabil, fiindu-i încălcate drepturile și interesele legitime și cauzându-i un prejudiciu moral, constând în crearea unei stări de disconfort psihic, frustrare și nemulțumire. Acțiunea a fost admisă în parte prin sentința nr. 166 din 15 februarie 2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, recurenta fiind obligată să soluționeze cererea reclamantului ce formează obiectul dosarului administrativ nr. x/2003. Sentința a fost schimbată în parte prin decizia nr. 1916A din 15 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca urmare a admiterii apelului reclamantului, recurenta fiind obligată și la plata prejudiciului moral în cuantum de 1.000 RON, pentru nesoluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 290/2003 în termenul legal. Pentru a dispune astfel, curtea a constatat săvârșirea de către recurentă a unei fapte ilicite, reprezentate de nesoluționarea cererii formulate de reclamant privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul din Basarabia, com. Colibași, jud. Cahul, în termenul prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 164/2014, care s-a împlinit la 1 ianuarie 2018. Referitor la prejudiciul moral, instanța de apel, urmare a constatării existenței faptei ilicite a recurentei, a prezumat existența acestuia și a reținut legătura de cauzalitate directă dintre prejudiciu și fapta ilicită a recurentei, apreciind că vinovăția i-a fost dovedită prin însăși nesoluționarea cererii reclamantului în termenul prevăzut de lege. Înalta Curte notează că materia răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ. se aplică și în cazul faptelor ilicite săvârșite de autoritățile publice în relațiile derulate cu persoanele vătămate în drepturile și interesele lor prin actele administrative nelegale emise sau pentru nesoluționarea cererilor formulate de aceste persoane în termenul legal. Prin dispozițiile art. 13 din Legea nr. 164/2014, legiuitorul a instituit anumite termene pentru soluționarea cererilor formulate de persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 290/2003: "(1) Comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația de a soluționa, prin hotărâre, cererile de acordare a despăgubirilor înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, după cum urmează: a) în termen de 9 luni, comisiile care mai au de soluționat un număr de până la 500 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare; b) în termen de 18 luni, comisiile care mai au de soluționat un număr între 501 și 1.000 de cereri, depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare; c) în termen de 36 de luni, comisiile care mai au de soluționat un număr de peste 1.000 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare. (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2015." Termenele stipulate au caracter imperativ, prin art. 15 din Legea nr. 164/2014 reglementându-se dreptul titularului cererii de a se adresa instanței judecătorești prevăzute la art. 8 (secțiilor civile ale tribunalelor), în cazul nerespectării dispozițiilor art. 13 alin. (1). În speță, astfel cum corect a observat curtea de apel, termenul de soluționare a cererii formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 290/2003 s-a împlinit, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, la 1 ianuarie 2018. Punându-se în discuție nesoluționarea unei cereri printr-un act administrativ în termenul prevăzut de lege, pentru care legiuitorul a reglementat, în favoarea persoanei îndreptățite, un drept la acțiune, autoritatea publică poate fi obligată să răspundă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cu privire la această conduită, cu atât mai mult cu cât, astfel cum reiese din preambulul Legii nr. 164/2014, scopul determinant al adoptării acestui act normativ a constat în accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003. Cât privește fapta ilicită, se subsumează acestei noțiuni, astfel cum s-a arătat, nu numai o acțiune, dar și o omisiune, iar orice abținere de la îndeplinirea unei activități sau de la săvârșirea unei acțiuni prevăzute de normele legale, care au condus la încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Or, în speță, astfel cum corect a reținut instanța de apel, fapta ilicită a recurentei constă în nesoluționarea cererii formulate de reclamant cu privire la acordarea de despăgubiri pentru imobilul care a făcut obiectul cererii formulate în baza Legii nr. 290/2003, în termenul prevăzut de Legea nr. 164/2014. Fiind stabilită săvârșirea faptei ilicite de către recurentă, ceea ce trebuie a se examina în recursul de față, în raport de critica acestei părți, este dacă instanța de apel a reținut corect existența prejudiciului, pe baza unei prezumții judiciare simple. Așa cum s-a arătat anterior, referitor la proba prejudiciului moral, instanța de apel a consemnat în considerentele deciziei recurate că, în practica judiciară, atât a instanțelor naționale, cât și a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut în mod constant că este suficientă dovedirea faptei ilicite, urmând ca prejudiciul să fie prezumat. Curtea a apreciat că producerea prejudiciului moral poate fi dedusă din simpla existență a faptei ilicite, de natură să determine un asemenea prejudiciu și că, dat fiind caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directă este practic imposibilă. Contrar susținerilor recurentei, nu există un impediment legal în folosirea unei prezumții simple în ceea ce privește existența prejudiciului în condițiile respectării dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., aceasta cu atât mai mult cu cât, prin motivele de recurs, nu s-a invocat vreun motiv de nelegalitate în ceea ce privește administrarea în sine a probei contestate. Prezumțiile judiciare sunt susceptibile de aplicare, prin utilizarea unui raționament inductiv sau prin deducție, judecătorul putând întregi sau confirma ceea ce s-a dovedit prin mijloacele de probă administrate. Prezumțiile simple se pot baza pe anumite mijloace de probă directe, dar și pe anumite împrejurări ce permit judecătorului să tragă concluzia existenței sau inexistenței faptului care trebuie probat. În cauză, s-a reținut împrejurarea conform căreia recurenta nu a soluționat într-un termen legal sau cel puțin rezonabil cererea reclamantului, astfel că acestuia i-au fost încălcate anumite drepturi subiective care îi dau dreptul la reparație, în baza normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Pentru atingerile aduse unor valori circumscrise sferei drepturilor personale nepatrimoniale nu poate fi pretinsă o probă directă a prejudiciului moral suportat, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea nu interzice judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat instanța de apel. În consecință, prezumția legală a producerii unui prejudiciu nepatrimonial ce rezultă din săvârșirea faptelor ilicite constatate, prezumție relativă, pe care însă recurenta pârâtă nu a reușit să o răstoarne, decurge din aceste două premise, caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia, respectiv principiul reparării prejudiciului moral. Aspectele reținute se raliază jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei), prin care s-a reținut încălcarea normelor Convenției, ca urmare a abordării formaliste de către instanțele naționale, care au pretins reclamantului să dovedească existența prejudiciului moral prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor fizice sau psihologice, conduită care a fost apreciată că a avut ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină. Curtea a considerat că o astfel de abordare a instanțelor naționale, care solicitaseră persoanei în cauză să își demonstreze suferințele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție. De asemenea, Curtea a arătat că, chiar și admițând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acțiune în justiție să facă proba susținerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanțele speței, să se atribuie reclamantului obligația de a demonstra temeinicia pretențiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferințele cauzate. Curtea a subliniat în repetate rânduri obligația care revine instanțelor naționale de a interpreta cerințele procedurale în mod proporțional și rezonabil (Stone Court Shipping Company S.A. c. Spaniei, Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, Miragall Escolano și alții c. Spaniei). În raport de aceste statuări, care se impun prioritar dreptului intern, nu se poate reține încălcarea principiilor legalității și egalității reglementate de art. 7 și 8 C. proc. civ., întrucât raționamentul instanței de apel se circumscrie normelor procedurale incidente procesului civil, prin aplicarea prezumției judiciare nefiind creat un dezechilibru procesual, de vreme ce acest mecanism este instituit prin lege. Recurenta a mai arătat că, raportat la constatarea instanței de apel în sensul că reclamantul nu a uzat până în prezent de dreptul la acțiune reglementat de art. 16 din Legea nr. 164/2014, în mod greșit nu s-a reținut că această conduită reprezintă o culpă procesuală a acestuia, de natură a paraliza pretențiile sale constând în acordarea despăgubirilor morale. Înalta Curte reține că, în speță, acest argument a fost avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel considerând că și reclamantul este în culpă, însă această împrejurare nu minimizează gravitatea faptei ilicite a recurentei, în privința vinovăției acesteia nefiind dovedită existența unor cauze obiective, independente de voința sa, care să justifice nesoluționarea în termenul legal a cererii ce i-a fost adresate. În atare condiții, instanța de recurs constată că gravitatea culpei poate fi luată în considerare în stabilirea întinderii despăgubirilor, în situația în care în producerea prejudiciului suferit de victimă se rețin atât culpa autorului, cât și culpa proprie a victimei însăși. Pe de altă parte, Înalta Curte observă că în mod corect instanța de apel a constatat că autorul prejudiciului, în cauză, recurenta, răspunde chiar și pentru culpa cea mai ușoară. Recurenta a invocat și nepronunțarea instanței de apel cât privește existența unor cauze exoneratoare de răspundere civilă delictuală, respectiv a celor prevăzute de art. 1351 alin. (3) C. civ. (cazul fortuit - necesitatea executării obligației de subordonare a soluționării cauzelor ordinii de prioritate reglementată de art. 6 alin. (1) teza I din Legea nr. 164/2014) și art. 1353 C. civ. (exercițiul drepturilor reglementate de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014). Din această perspectivă, Înalta Curte reține că astfel de apărări nu au fost formulate în faza procesuală a apelului, instanța de apel soluționând cauza cu respectarea principiilor devoluțiunii legale. Nici împrejurarea că, până la soluționarea apelului, a fost emisă decizia solicitată, în executarea hotărârii de primă instanță nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere ce ar putea fi reținută cu efectul pretins de recurentă, în condițiile în care întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale se analizează la momentul invocat al săvărșirii faptei ilicite, respectiv, dacă aceasta are un caracter continuu, până la momentul epuizării ei. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1916A din 15 decembrie 2022 pronunțate Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.