ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1419/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la 8 februarie 2021, sub nr. x/2021, și, ulterior, pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la 19 iulie 2022, ca urmare a declinării competenței dispuse prin sentința civilă nr. 2512 din 25 mai 2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 220.690,09 RON, cu titlu de despăgubiri civile (materiale și morale), pentru prejudiciul cauzat prin violențele comise asupra sa la 24 decembrie 2018. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 61, art. 72, art. 1349, art. 1357 și următ., art. 1381, art. 1385 și art. 1386 C. civ. Pârâții B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea pretențiilor formulate de reclamant. Au depus și cerere reconvențională, prin care pârâtul B. a cerut obligarea reclamantului la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin violențele comise asupra sa și a fiicei sale la 24 decembrie 2018, iar pârâta C. a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 120.000 RON, cu același titlu, pentru prejudiciul cauzat prin violentele comise asupra ei și a tatălui său, la aceeași dată.

Hotărârea Tribunalului Arad Prin sentința nr. 116 din 26 mai 2022, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins acțiunea civilă principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C.. A respins cererea reconvențională formulată de pârâții B. și C., în contradictoriu cu reclamantul A..

Hotărârea Curții de Apel Timișoara Prin decizia nr. 310 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A., precum și de pârâții B. și C. împotriva sentinței nr. 116 din 26 mai 2022 pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă.

Recursurile Împotriva deciziei nr. 310 din 22 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâții B. și C.. 4.1 Recursul reclamantului A. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat casarea deciziei instanței de apel, pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și pentru interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, respectiv art. 1349 și art. 1357 C. civ. A susținut că a solicitat, în etapele procesuale anterioare, administrarea probelor cu înscrisuri, martori și expertiză medico-legală, cea din urmă probă având ca obiective stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor corporale (pe motiv că, ulterior întocmirii primului raport de expertiză medico-legală a suferit mai multe intervenții chirurgicale la picior), precum și stabilirea existenței/inexistenței uneia dintre situațiile reglementate la art. 194 alin. (1) C. pen. Instanțele de fond și de apel au respins cererea de administrare a probei cu expertiza medico-legală arătând că, din cauza intervalului mare de timp scurs de la data producerii incidentului, o astfel de probă, la momentul procesual la care a fost solicitată, nu este concludentă. Recurentul-reclamant a susținut că instanțele de fond și de apel nu se puteau pronunța asupra numărului de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor sale corporale, întrucât, după efectuarea primei expertize medico-legale, acesta a fost supus mai multor intervenții chirurgicale la picior, iar stabilirea existenței/inexistenței uneia dintre situațiile prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen. este o prerogativă ce aparține, exclusiv, medicului legist. Arătând că scurgerea unei perioade de timp mai îndelungate de la producerea actelor de violență nu înlătură posibilitatea medicului legist de a constata existența sau inexistența celor solicitate prin obiectivele expertizei, iar cererea de probațiune cu privire la expertiza medico-legală a fost formulată în termenul legal, fiind admisibilă în accepțiunea dispozițiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., și concludentă, recurentul-reclamant a apreciat că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 6, art. 7, art. 237 alin. (2) pct. 7, art. 249, art. 250 și art. 258 alin. (1) C. proc. civ., încălcare care atrage sancțiunea nulității. Totodată, a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind vinovăția părților în cauzarea prejudiciului, respectiv art. 1349 și art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapta proprie. Instanța a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. întrucât a constatat din oficiu, fără administrarea vreunei probe, că părțile au contribuit reciproc la cauzarea prejudiciilor suferite de fiecare dintre ele, pe care nu le-au evitat, deși ar fi putut să o facă prin refuzul de a se lăsa antrenate în conflict. Însă, măsura în care a contribuit fiecare parte la producerea prejudiciului nu a fost dovedită, astfel că nu se poate proceda la o compensare parțială a acestora cu obligarea la plata diferenței de prejudiciu. Recurentul-reclamant a susținut că a invocat, ca temei legal al acțiunii, dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. privind răspunderea pentru fapta proprie a pârâților, iar aceștia și-au întemeiat acțiunea reconvențională pe aceleași prevederi legale. Însă, niciuna dintre părți nu a invocat dispozițiile art. 1371 C. civ. și nu a solicitat stabilirea măsurii în care a contribuit, prin acțiunea proprie, la cauzarea prejudiciului propriu sau compensarea despăgubirilor până la concurența celei mai mici, în temeiul art. 1371 C. civ.. Dimpotrivă, toate părțile au cerut obligarea părții adverse la repararea prejudiciului, conform art. 1349 și art. 1357 C. civ., iar după stabilirea cuantumului despăgubirilor, compensarea până la valoarea mai mică a acestora. Prin ordonanța din 17 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a dispus renunțarea la urmărirea penală, considerându-se că nu există interes public pentru urmărirea faptelor și exercitarea acțiunii penale. Această ordonanță a fost confirmată prin încheierea nr. 139 din 20 ianuarie 2020 pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 al Judecătoriei Arad. Din probele administrate în faza de urmărire penală (declarații ale părții vătămate, martori, înscrisuri) a rezultat, fără echivoc, faptul că pârâții au comis cu vinovăție acte de violență asupra recurentului-reclamant, cauzându-i leziuni corporale care au necesitat 70-80 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, în lipsa apariției unor complicații. Organele de urmărire penală și instanța penală au confirmat existența culpei pârâților în comiterea violențelor asupra sa și cauzarea leziunilor corporale, recurentul-reclamant solicitând instanței de fond administrarea probelor doar pentru dovedirea prejudiciului civil. În fața organelor de urmărire penală, pârâții nu au invocat legitima apărare, scuza provocării sau alt aspect apt a înlătura răspunderea penală, și nici împrejurări prin care și-au cauzat, prin propriile acțiuni, prejudiciul sau o parte din acesta. Recurentul-reclamant a apreciat că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că încheierea de confirmare a ordonanței prin care s-a dispus renunțarea la urmărire penală nu se înscrie în sfera hotărârilor penale definitive prevăzute la art. 28 alin. (1) teza 1 C. proc. pen. Conform dispozițiilor art. 318 alin. (15) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și, fie admite cererea de confirmare, fie o respinge și desființează soluția și trimite cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale pentru punerea în mișcare a acțiunii penale ori desființează soluția de renunțare la urmărire penală și dispune clasarea cauzei. Împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară a confirmat ordonanța de renunțare la urmărirea penală formulată de procuror presupune existența faptelor și stabilirea persoanelor care le-au comis, precum și a conținutului faptei și a împrejurărilor concrete de săvârșire, a modului și a mijloacelor folosite, a scopului și a urmărilor produse, în caz contrar judecătorul de cameră preliminară urmând a dispune respingerea cererii de confirmare la renunțare la urmărire penală și luarea uneia dintre soluțiile menționate mai sus. Cât timp pârâții nu au invocat culpa recurentului-reclamant la producerea prejudiciului suferit și nici nu au făcut dovada, prin probele administrate, a acestui aspect, instanța de apel avea obligația să rețină, ca temei de drept al acțiunii, dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., iar nu pe cele referitoare la vinovăția comună și la pluralitatea de cauze. 5.2 Recursul pârâților B. și C. În motivarea recursului, pârâții B. și C. au susținut că instanța de apel nu a reținut existența faptei prejudiciabile săvârșite de reclamant, care a inițiat o agresiune asupra lor, agresiune care a presupus, implicit, o acțiune de apărare. Recurentul-pârât a apreciat că nu există dubiu asupra existenței faptei ilicite a reclamantului și a prejudiciului cauzat, respectiv a traumelor psihice provocate prin lovirea fiicei sale, recurenta-pârâtă C., raportul de expertiză psihologică clinică judiciară întocmit de dr. D. în luna februarie 2019 dovedind vinovăția reclamantului și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a acestuia și prejudiciul creat. Agresiunea fizică a fost inițiată de reclamant, care trebuie să își asume consecințele produse prin fapta sa, atât asupra propriei persoane, cât și a persoanelor agresate. A susținut că daunele materiale solicitate, în cuantum de 2.000 RON, achitate conform chitanței nr. x din 15 februarie 2019 emise de Cabinet Psihologic D., și daunele morale în valoare de 100.000 RON, solicitate pentru fiecare dintre pârâți, corespund suferințelor psihice provocate de reclamant.

Înregistrarea cererilor de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 25 ianuarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizate aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 31 ianuarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurii de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. 6. Apărările formulate Părțile nu au formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză. Prin rezoluția din 16 martie 2023, s-a stabilit termen pentru examinarea recursurilor în ședința publică din 28 septembrie 2023, cu citarea părților. 7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 7.1 Examinând recursul reclamantului A., din perspectiva criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut încălcarea, de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6, art. 7, art. 237 alin. (2) pct. 7, art. 249, art. 250 și art. 258 alin. (1) C. proc. civ., criticând soluția de respingere a administrării probei cu expertiza medico-legală, probă considerată ca fiind elocventă pentru dovedirea întinderii prejudiciului suferit, prin raportare la numărul exact de zile necesar vindecării leziunilor corporale cauzate de pârâți, precum și pentru stabilirea existenței/inexistenței uneia dintre consecințele prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen. Recurentul-reclamant a criticat decizia instanței de apel de respingere a administrării probei cu expertiza medico-legală pe motiv că aceasta nu este concludentă, prin raportare la trecerea unui timp prea îndelungat de la data săvârșirii faptei ilicite și până la momentul procesual la care administrarea probei a fost solicitată. Criticile nu sunt fondate. Conform art. 174 alin. (1) C. proc. civ., "Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă". Neregularitatea actelor de procedură, implicit a celor privind citarea părților, este sancționată, potrivit art. 178 din același act normativ, cu nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de partea interesată și dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia." Declararea nulității unui act de procedură are ca efect lipsirea acestuia de efectele conferite de lege, potrivit principiului quod nullum est nulum producit efectum. Efectul de invalidare a actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea prescripțiilor legale se produce de la momentul ivirii nulității, iar nu la momentul constatării acesteia, întrucât nulitatea lipsește actul de efectele sale în ceea ce privește funcția sa procedurală. În ceea ce privește vătămarea, Înalta Curte reține că aceasta poate viza și încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, în speță dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil (art. 6 C. proc. civ.) și legalitatea (art. 7 din același act normativ), în baza cărora instanța trebuie să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a cauzei, având îndatorirea să respecte dispozițiile legii privitoare la realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților, în legătură cu activitatea lor procesuală. În cauză, prin cererea de apel formulată împotriva sentinței nr. 116 din 26 mai 2022 a Tribunalului Arad, recurentul-reclamant A. a solicitat administrarea probei cu expertiza medico-legală, având ca obiective stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor corporale suferite (pe motiv că, ulterior întocmirii primului raport de expertiză, suferise mai multe intervenții chirurgicale la picior), precum și stabilirea existenței/inexistenței uneia dintre situațiile reglementate de art. 194 alin. (1) C. pen. (infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent sau punerea în primejdie a vieții). Cererea de administrare a probei cu expertiza medico-legală, formulată la fond și reiterată de către recurentul-reclamant în apel, în ședința publică din 8 noiembrie 2022, a fost pusă de instanță în dezbaterea contradictorie a părților, prin încheierea de la acea dată fiind respinsă pe motiv că aceasta nu era concludentă, față de intervalul de timp considerabil scurs de la data producerii accidentului, până la momentul procesual la care a fost solicitată. Ca orice act la care instanța își dă concursul, pentru a dispune administrarea probelor în proces, acestea trebuie să îndeplinească cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 255 C. proc. civ., în sensul de a fi utile și pertinente (să aibă legătură cu obiectul cauzei), concludente (să fie de natură să ducă la soluționarea pricinii), verosimile și legale. Astfel, textul legal menționat reglementează dreptul instanței de a analiza utilitatea probelor la momentul la care se pune problema încuviințării lor, prin raportare la celelalte probe propuse, ținându-se cont de teza probatorie urmărită. În cauză, curtea a respins cererea recurentului-reclamant cu privire la administrarea probei cu expertiza medico-legală, raportându-se la data producerii incidentului, 24 decembrie 2018, și la momentul procesual la care proba a fost solicitată (8 noiembrie 2022, în apel), apreciind că, față de aceste criterii, o astfel de probă nu este concludentă soluționării litigiului. De vreme ce însuși legiuitorul a prevăzut o marjă de apreciere a instanței asupra probatoriului solicitat a fi administrat de către părți, în raport de utilitatea și concludența acestuia în dezlegarea raporturilor litigioase ale cauzei, nu se poate reține că, prin respingerea probei cerute de recurentul-reclamant instanța de apel a încălcat principiile de drept reglementate la art. 6 și 7 C. proc. civ., care reglementează dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, instanța fiind datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății, judecătorul având îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces. Din această perspectivă, respingerea probei solicitate, făcută printr-o motivare justă și clară, nu încalcă dreptul la un proces echitabil și nici dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7, art. 249, art. 250 și art. 258 alin. (1) C. proc. civ., instituite de legiuitor în scopul realizării unei corecte cercetări a procesului și administrări a probatoriului. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 212 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul oficial nr. 754 din 3 august 2021, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 255, art. 258 și art. 898 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin raportare la art. 21 din Constituția României (accesul liber la justiție) coroborat cu art. 20 din Constituție, prin prisma art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și art. 24 (dreptul la apărare), în sensul că aptitudinea instanței de a hotărî asupra admisibilității unei probe, în funcție de pertinența și concludența, este un corolar firesc și necesar al învestirii sale cu soluționarea cauzei, pe care este ținută să o finalizeze printr-o hotărâre temeinică și legală. Curtea Constituțională a constatat că nu se poate reține nesocotirea art. 24 din Constituție, ca urmare a faptului că instanța poate respinge o probă propusă de parte, concluzia derivând din rolul activ al judecătorului, statuat prin art. 22 din C. proc. civ., care îi conferă acestuia, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluționarea litigiului dedus judecății în concordanță cu standardele unui proces echitabil, posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părți, respingând administrarea acestora în situația în care consideră că nu se încadrează în condițiile prevăzute de textele de lege criticate, aprecierea judecătorului nefiind arbitrară, ci circumscriindu-se condițiilor prevăzute de art. 255 și 258 C. proc. civ. Instanța de recurs nu va analiza criticile ce țin de oportunitatea administrării probatoriului, întrucât nu se constituie în aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate ce se pot subsuma dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., pentru că vizează temeinicia măsurii contestate, exclusă din sfera controlului judiciar în recurs. Față de aspectele expuse, Înalta Curte apreciază că recurentului-reclamant nu i s-a produs vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru constatarea nulității actului de procedură pentru ca art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ să devină incident. Pe de altă parte, nici motivul de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză. Prin criticile subsumate acestui caz de nelegalitate, recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de apel a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., constatând ca este incontestabil faptul că părțile au contribuit reciproc la cauzarea prejudiciilor suferite, pe care nu le-au evitat, deși ar fi putut să o facă, prin refuzul de a participa la conflict. Recurentul-reclamant a învederat că ambele părți au invocat, ca temei juridic al cererii de chemare în judecată și al cererii reconvenționale, art. 1349 și art. 1357 C. civ., fără a se prevala de dispozițiile art. 1371 din același act normativ privitoare la culpa proprie în producerea prejudiciului și nici de posibilitatea de compensare a despăgubirilor până la concurența celei mai mici. Criticile nu sunt fondate. În speță, părțile au fost implicate într-o altercație care a făcut obiectul urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, în care, prin plângerile penale formulate, acestea s-au acuzat reciproc de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen., în raport de care a fost dispusă, pentru fiecare dintre ele, punerea în mișcare a acțiunii penale. Prin ordonanța din 17 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a renunțat la urmărirea penală împotriva recurentului-reclamant și a recurenților-pârâți, pe motiv că nu există interes public în urmărirea faptelor și exercitarea urmăririi penale, constatând că sunt îndeplinite criteriile prevăzute de art. 318 alin. (2) C. proc. pen. Soluția Parchetului a fost confirmată de judecătorul de cameră preliminară, prin încheierea din camera de consiliu nr. 139 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul penal nr. x/2019, prin care s-a reținut, raportat la probatoriul administrat, că săvârșirea, de către inculpați a infracțiunilor pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, a fost dovedită. Față de modalitatea de soluționare a cauzei penale, părțile au formulat cerere de chemare în judecată și cerere reconvențională, solicitând obligarea fiecăreia dintre ele la plata despăgubirilor morale și materiale pentru prejudiciul suferit prin violențele cauzate în urma incidentului din 24 decembrie 2018. Deși conform dispozițiilor art. 1349 C. civ., cel care aduce atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane are îndatorirea de a răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, iar conform art. 1357 din același act normativ, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai ușoară culpă, în mod corect, față de circumstanțele particulare ale cauzei, aplicarea acestor norme legale nu a fost reținută. Reanalizând probatoriul administrat la fond, curtea de apel a validat concluzia tribunalului, în sensul că între părți, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi, a avut loc o încăierare (fiecare asumându-și probabilitatea de a vătăma și de a fi vătămat), în urma căreia au suferit, deopotrivă, leziuni corporale, potrivit actelor medicale depuse în probațiune. Soluția este corectă în raport de faptul că ar fi nejustificat ca părțile să obțină despăgubiri pentru producerea unui prejudiciu pe care l-au conștientizat prin participarea la acțiunile de violență reciprocă, deși acesta ar fi putut fi prevenit sau evitat prin neparticiparea la încăierare. În lipsa eforturilor fiecăreia dintre părți de a limita prejudiciul, în mod just s-a apreciat că fiecare dintre părți are propria culpă în ceea ce privește săvârșirea faptei ilicite și, implicit, producerea prejudiciului, astfel că nu puteau fi aplicate dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. pentru a obține repararea acestuia. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, curtea nu a reținut aplicarea criteriilor prevăzute de art. 1371 C. civ. pe motiv că măsura în care a contribuit fiecare parte la producerea prejudiciilor la a căror reparare s-a tins nu a fost dovedită, deși părților le aparținea sarcina probei. Într-adevăr, art. 1371 alin. (1) C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima a contribuit și ea, cu vinovăție, la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă. Însă, câtă vreme s-a reținut că niciuna dintre părți nu a dovedit, printr-un probatoriu adecvat, partea sa de vinovăție la producerea prejudiciului, nu se putea proceda la o compensare parțială a prejudiciului și la obligarea la plata diferenței rămase, întrucât răspunderea nu a putut fi stabilită prin raportare la gradul de participare al fiecăreia dintre părți la producerea pagubei, în lipsa administrării unor probe în acest sens. 7.2 Examinând recursul pârâților B. și C., din perspectiva posibilității de încadrare a criticilor invocate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea acestuia pentru următoarele considerente: Prin criticile formulate în recurs, pârâții B. și C. au susținut că, în mod greșit instanța de apel nu a reținut existența faptei prejudiciabile săvârșite de către reclamant, care a inițiat o agresiune asupra lor, ce a presupus, implicit, o acțiune de apărare. Recurentul-pârât a apreciat că nu există dubiu asupra existenței faptei ilicite a reclamantului și a prejudiciului cauzat, respectiv a traumelor psihice provocate prin lovirea fiicei sale, recurenta-pârâtă C., raportul de expertiză psihologică clinică judiciară întocmit de dr. D. în luna februarie 2019 dovedind vinovăția reclamantului și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a acestuia și prejudiciul creat. În ceea ce privește daunele materiale și morale solicitate, recurenții-pârâți au susținut că acestea au fost dovedite și că își găsesc corespondența în suferințele psihice ce li s-au provocat. Aceste critici nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde: lit. d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat". Art. 487 C. proc. civ. stipulează că "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs", iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Motivarea recursului înseamnă arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Pentru ca o hotărâre să fie casată este necesar ca instanța de recurs să aprecieze, cu privire la hotărârea recurată, că sunt incidente dispozițiile art. 488 C. proc. civ., prin care sunt reglementate motivele de recurs. Așadar, este necesar ca recurentul să invoce - și susținerea să fie apreciată ca fiind întemeiată - că, în cazul hotărârii atacate cu recurs, se regăsesc motivele de nelegalitate prevăzute de textul legal menționat. În cauză, prin decizia recurată, curtea s-a pronunțat asupra autorității de lucru judecat a ordonanței penale de renunțare la urmărirea penală, invocate de recurenții-pârâți din perspectiva dispozițiilor art. 28 alin. (1) teza 1 C. proc. pen. și a pretinsei ignorări, de către prima instanță a probelor administrate în faza de urmărire penală și a efectuării unei noi cercetări asupra fondului cauzei. Examinând această critică, instanța de apel a constatat că, prin ordonanța din 28 august 2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de părțile litigante, cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen., iar ulterior, prin ordonanța din 17 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a dispus renunțarea la urmărirea penală față de cei trei inculpați, soluția fiind confirmată prin încheierea din camera de consiliu nr. 139 din 20 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Arad, în raport de dispozițiile art. 318 alin. (2) C. proc. civ. Curtea a arătat că, în condițiile în care această soluție a fost luată ca urmare a nefinalizării urmăririi penale, fiind una de netrimitere în judecată, încheierea din camera de consiliu nr. 139 din 20 ianuarie 2020 a Judecătoriei Arad nu se circumscrie hotărârilor penale definitive vizate de art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen., instanța civilă nefiind legată de cele statuate prin ordonanța de renunțare la urmărirea penală, astfel că, în mod corect prima instanță a cercetat fondului cauzei prin readministrarea probelor testimoniale din procesul penal, dar și prin administrarea probatoriului propus de părți. Această concluzie a fost apreciată că se impune și pentru tranșarea apelului promovat de către recurenții-pârâți, a cărui principală critică adusă hotărârii de primă a constat în aceea că reclamantul a fost inițiatorul conflictului, care a presupus o ripostă din partea pârâților pentru a se apăra, fiind exclusă legitima apărare, care nu a fost probată în cauza penală. Instanța de apel nu a reținut incidența prevederilor art. 1360 alin. (1) și (2) C. civ., întrucât părțile, în calea de atac a apelului nu au propus probe noi, nu au solicitat readministrarea celor din primă instanță, ci s-au prevalat de statuările organului de urmărire penală. Reanalizând probatoriul administrat în fața tribunalului, curtea a validat concluzia acestei instanțe în sensul constatării incidenței art. 1371 C. civ., constatând că părțile au contribuit reciproc la cauzarea prejudiciilor suferite de fiecare și nu le-au evitat, deși ar fi putut să o facă prin refuzul de a se lăsa antrenați în conflict, prin apelarea la organele de stat cu atribuții în domeniu. Însă, măsura în care a contribuit fiecare la producerea prejudiciilor a fost apreciată că nu a fost dovedită de părți, cărora le aparținea această sarcină, situație care nu făcut posibilă aplicarea criteriului instituit de art. 1371 C. civ. (măsura în care a contribuit fiecare la pricinuirea prejudiciului celuilalt), pentru aprecierea întinderii obligației de reparare. Curtea a stabilit că valoarea pagubelor suferite de părți diferă, însă nu se poate proceda la o compensare parțială a acestora, cu obligarea la plata diferenței de prejudiciu, pe motiv că într-o speță ca cea de față răspunderea se stabilește în funcție de gradul de contribuție al fiecăruia la generarea pagubei, imposibil de decelat într-o încăierare, în cadrul căreia efectul vătămător al acțiunii agresive a unuia dintre participanți poate fi potențat sau agravat de reacția celuilalt. Raportând considerentele deciziei recurate la motivele de recurs supuse examinării, Înalta Curte constată că acestea nu vizează aspecte analizate în calea de atac anterioară de curtea de apel, ci nemulțumiri generice, legate de faptul că, deși dovedită, nu a fost reținută existența faptei ilicite a reclamantului și nu s-a dispus obligarea acestuia la plata prejudiciului moral și material care li s-a cauzat, deși s-a pretins că acesta a fost dovedit în cauză. Se observă, astfel, că motivele de recurs formulate de recurenții-pârâți nu conțin argumente care să conducă la o examinare critică a deciziei recurate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Chiar dacă recurenții-pârâți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivele de recurs astfel dezvoltate nu antamează soluția instanței de apel, iar o indicare formală a acestora sau o aparență de motivare a cererii nu poate fi privită ca un recurs motivat, recurenții având obligația de a expune concret argumentele de natură juridică pentru care apreciază că soluția instanței de apel este nelegală. Prin trimiterea la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se impunea ca recurenții-pârâți să dezvolte motivele de recurs ce puteau conduce, în opinia lor, la casarea deciziei recurate, prin raportare la argumentele juridice prezentate de curtea de apel în considerente, reflectate în dispozitivul acesteia. Această modalitate de motivare a recursului reiese din conținutul alin. (1) al normei legale menționate, care condiționează exercitarea acestei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în apel, numai pentru motive de nelegalitate. De altfel, modalitatea în care a fost motivat recursul nu permite invocarea unor motive de casare din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât recursul pârâților să poată fi examinat în calea extraordinară de atac pendinte. Față de împrejurarea că recurenții-pârâți nu au dezvoltat critici care să vizeze nelegalitatea deciziei atacate și că nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate de instanță în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că cererea de recurs nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din acest act normativ, va anula recursul declarat de aceștia împotriva deciziei nr. 310 din 22 noiembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Pentru considerentele expuse la momentul analizării recursului declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, calea extraordinară de atac exercitată de această parte.