ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1289/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă sub nr. x/2021, la data de 16.07.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comuna Măgureni prin primar, Comuna Poiana Câmpina prin primar, Comuna Provița de Jos prin primar și Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Prahova, obligarea pârâtelor la lăsarea în deplina proprietate și liniștita posesie a terenului cu vegetație forestieră în suprafață totală de 1.767,94 ha, situat pe raza comunelor Măgureni, Provița de Jos și Poiana Câmpina, jud. Prahova; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor egale cu valoarea de circulație a terenului, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare la data plății, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 din noul C. civ., art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul 1 CEDO.

Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova Prin sentința nr. 691/16.03.2022, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității cererii invocată de către pârâții Comuna Măgureni și Comuna Poiana Câmpina și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 2400/27.09.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 691/16.03.2022 și a respins cererea de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 2400/27.09.2022 a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A., care a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Deciziei RIL nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ. Cu referire la Decizia nr. 33/2008, recurenta a arătat că în mod nelegal a reținut instanța de apel doar partea din dispo­zitiv potrivit căreia concursul dintre legea specială și le­gea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Astfel, în motivarea acestei decizii s-a arătat că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se re­curge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului". Or, Legea nr. 18/1991, lege specială în materia restituirii imobilelor prelu­ate de stat prevede ea însăși că statul nu este proprietar decât asupra acelor suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale exis­tente până la data de 1 ianuarie 1990. În aceste condiții, faptul că recurenta invocă dreptul de proprietate al au­toarei, care 1-a pierdut prin acte de preluare contrare prevederilor legale exis­tente până la data de 01.01.1990, reprezintă tocmai ceea ce ÎCCJ reține ca fiind un bun de care reclamantul se poate prevala într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun. În cazul prezentei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, recurenta a invocat un drept de proprietate al autoarei sale întemeiat pe art. 480 C. civ. 1864, în condițiile în care, conform art. 17 din Constituția din 1923 (repusă în vigoare în 1944), proprietatea de orice natură precum și creanțele asupra Statu­lui sunt garantate. Recurenta invocă același drept de proprietate ce a aparținut autoarei sale până la data decesului și nu un "nou drept de proprietate" pe care Statul Român să îl recunoască/reconstituie conform legilor speciale. În susținerea acestei critici, recurenta invocă decizia nr. 375/2005 a Curții Constituționale, art. 53 din CEDO, art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol la Convenție și arată că, în speță, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, respectiv prin acte contrare prevederilor legale existente până la 1.01.1990 astfel că nu sunt în proprietatea Statului Român. Acest aspect reprezintă o recunoaștere a dreptului de proprietate a autoarei recurentei. Arată recurenta că, deși a parcurs procedura specială, nu a putut dobândi restituirea bunului, întrucât actele de preluare nu sunt complete, iar arhivele nu au fost păstrate. Având în vedere că imobilul nu a fost restituit cu motivarea principală că, deși s-a făcut dovada pre­luării abuzive, acesta nu poate fi identificat, este aplicabilă Decizia nr. 33/2008, în sensul că " … această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Arată că recurenta nu a optat între legea specială și dreptul comun, ci, ul­terior parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială, a formulat acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze, întrucât procedura specială a fost doar te­oretică și iluzorie, de vreme ce, deși i s-a permis formularea (după peste 42 de ani de la data preluării abuzive) a unei cereri de restituire, i s-a impus obligația de a dovedi - cu acte care nu se regăsesc la Arhivele Naționale - identificarea exactă a amplasamentului cu plan de amplasament. Refuzul restituirii terenului, pentru motive ce vizează probatoriul privind fostul amplasament al bunului, prin care care se aflau sau trebuia să se afle în posesia statului uzurpator, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al recurentei, care nu reprezintă principiul proporționalității, sens în care invocă Hotărârea pronunțată în cauza pilot Maria Atanasiu și alții c. României. În opinia recurentei, față de lipsa înscrisurilor pe care trebuie să le dețină statul, legile speciale de reparație nu asigură realizarea unor drepturi concrete și efective, astfel că poate fi formulată acțiunea întemeiată pe dreptul comun, sens în care invocă jurisprudența (Sentința nr. 115/13.01.2014, Decizia nr. 1/5.01.2012 pronunțate de Tribunalul Prahova, sentința nr. 45S/7.02.2012 a Tribunalului Brașov). De asemenea, instanța de apel reține că "nicio instanță sau autoritate ad­ministrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei un drept de a i se restitui te­renurile revendicate în prezenta cauză. O eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra imobilului nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, așa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 de care reclamanta s-ar putea prevala". Însă, dreptul de proprietate asupra tuturor terenurilor forestiere din Ro­mânia a fost preluat abuziv de către Statul Român la data intrării în vigoare a Constituției din anul 1948, care prevedea la art. 6 alin. (1) faptul că "(...) pădurile, (...) aparțin Statului, ca bunuri comune ale poporului", iar la art. 6 alin. (2), faptul că "Prin lege se vor stabili modalitățile de trecere în proprietatea Statului, a bu­nurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a pre­zentei Constituții, se aflau în mâini particulare". Prin urmare, preluarea s-a executat exclusiv în baza art. 6 alin. (1) din Constituție, cu toate că nu a fost respectată procedura prevăzută de art. 6 alin. (2) din Constituția din 1948, această lege nefiind vreodată adoptată. Faptul că imobilul revendicat nu este supus restituirii conform legii speci­ale este dovedit prin însăși motivarea din sentința civilă nr. 4061/23.12.2014, care reține că "amplasamentul suprafeței de 1767,94 ha de pădure solicitată de petentă nu a putut fi identificat". Nu se poate susține că terenurile cu amplasamente neidentificate ar face obiectul Legii nr. 18/1991, deoarece, epuizând procedura prevăzută de legea specială, aceasta a eșuat, însă nu pentru motive ținând de persoana recurentei, ci pentru aspecte în legătură cu probațiunea amplasamentului imobilului. Or, de vreme ce documentele privind identificarea imobilului se află în proprietatea/administrarea Statului uzurpator, este evident că Statul nu poate invoca eficiența legii de restituire care permite restituirea numai în condițiile identificării amplasamentului, pe baza documentelor deținute de Statul însuși. Situația recurentei nu este ca a oricărei alte persoane fizice sau juridice, întrucât motivul pentru care nu i s-a recunoscut dreptul de proprie­tate a fost neidentificarea vechiului amplasament. Or, lipsa informațiilor privind vechiul amplasament nu poate aduce atin­gere dreptului de proprietate, în contextul în care imobilul a fost preluat abuziv, iar, timp de peste 70 de ani, nu a existat posibilitatea revendicării acestuia. Relativ la considerentele deciziei ICCJ nr. 33/2008 recurenta arată că Legea nr. 18/1991, lege specială în materia restituirii imobilelor prelu­ate de stat, prevede ea însăși că statul nu este proprietar decât asupra acelor suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale exis­tente până la data de 1 ianuarie 1990. În aceste condiții, faptul că recurenta invocă dreptul de proprietate al au­toarei sale, care 1-a pierdut prin acte de preluare contrare prevederilor legale existente până la data de 01.01.1990 reprezintă tocmai ceea ce ICCJ reține ca fiind un bun de care reclamantul se poate prevala într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun. Această situație este aplica­bilă în cauză, cât timp legile speciale de reparație nu asigură realizarea unor drepturi concrete și efective atunci când statul nu înțelege să pună la dispoziția Comisiilor de aplicare a legilor de reparație sau instanțelor judecătorești docu­mente pertinente și complete privind preluarea abuzivă și identificarea imobile­lor preluate abuziv. În ce privește dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ., recurenta a arătat că susținerea instanței de apel că aceasta nu dispune de "un bun actual" este nelegală, întrucât dreptul de proprietate are caracter perpetuu, inviolabil, transmisibil și fundamental, conferind titularului său toate cele trei atribute: po­sesia, folosința și dispoziția. Or, instanța de apel însăși arată că "un bun actual" presupune existența unei hotărâri administrative sau judecătorești, prin care se recunoaște dreptul de proprietate. Însă, în mod nelegal raportează existența unei hotărâri judecătorești la so­luția pronunțată în dosarul nr. x/2013, și nu la sentința nr. 453/10.06.1914 pronunțată de Tribunalul Ilfov, prin care s-a realizat un partaj al averii rămase de pe urma defunctului B., prin care autoarei recurentei i s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenului ce face obi­ectul prezentei cauze. În susținerea acestei critici, recurenta invocă dispozițiile art. 651, art. 653, art. 644 C. civ. din 1864, art. 9 din Decretul nr. 151/1950 privind comasarea și circulația bu­nurilor agricole, art. 28 din Legea nr. 7/1996, art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor refe­ritoare la cărțile funciare, art. 35 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, art. 544 din noul C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998. Mai arată recurenta că instanța de apel în mod greșit reține că "nu au fost identificate nici un fel de neconcordanțe între legea specială respectiv Legea fondului funciar (...) și Convenția Europeană ". Recurenta nu putea redobândi dreptul de proprietate conform legilor speciale, cât timp nu se putea identifica amplasamentul exact al acestuia. În cauză, imobilele ce formează obiectul acțiunii sunt imobile preluate fără titlu valabil, nesupuse restituirii conform legilor speciale. În aceste condiții, este absurdă susținerea că recurenta ar fi putut iniția procedura prevăzută de legile speciale, motiv pentru care nu se analizează dacă imobilele sunt preluate cu titlu sau fără titlu. Dimpotrivă, analiza actelor de preluare, dincolo de faptul că reprezintă însuși capătul de cerere formulat, este esențială tocmai pentru stabilirea regi­mului juridic al imobilelor. Deși este corect că prin legi speciale, statul a recunoscut dreptul foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora de a recupera bunurile în condiții impe­rative, Statul Român a reglementat, totodată, dobândirea dreptului său de pro­prietate asupra bunurilor preluate anterior anului 1989. În raport de prevederile art. 554 C. civ., un bun este în proprietatea statului dacă modul de do­bândire respectă legislația specială în vigoare la momentul dobândirii. Or, reglementarea dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor preluate anterior anului 1989 nu se suprapune cu reglementarea dreptului la restituire conform legilor speciale. În acest sens, există două planuri, respectiv, pe de o parte, statul este și rămâne proprietar numai asupra bunurilor dobândite cu titlu valabil, iar, pe de altă parte, foștii proprietari/moștenitorii acestora au dreptul la restituire numai în condițiile legilor speciale. În cauză, recurenta a invocat faptul că statul nu este proprie­tar, de vreme ce nu a dobândit bunurile cu titlu valabil. În aceste condiții, este relevant, din perspectiva prezentei acțiuni, faptul că recurenta, deși a urmat legile speciale, nu a putut dobândi restituirea bu­nului conform acestor legi, deoarece actele de preluare nu sunt complete, iar ar­hivele nu au fost păstrate. Fiind vorba despre imobile preluate abuziv, fără titlu, imobilele respective nu sunt în proprietatea statului și deci, pentru verificarea existenței unui even­tual drept la restituire, trebuie stabilit cine este proprietarul actual. Așadar, ceea ce instanța de apel nu a avut în vedere la analiza admisibi­lității cererii în revendicare este faptul că, în lipsa unei modalități concrete de trecere a terenurilor forestiere în proprietatea Statului, dreptul de proprietate a rămas în permanență în patrimoniul autorilor (proprietate privată), iar dreptul de proprietate este imprescriptibil extinctiv și nu se stinge prin neuz. Astfel, titlul de proprietate al Statului Român reprezentat de Constituția 1948 nu poate constitui un titlu valabil, imobilele neintrând în patrimoniul sta­tului și deci nepărăsind patrimoniul autoarei recurentei. Cu privire la dovada dreptului de proprietate al autoarei recurentei, se arată că, așa cum rezultă din cuprinsul testamentului întocmit la data de 17.11.1912 de autorul B., au­toarei i-au revenit mai multe imobile și toate bunurile imobile lăsate moștenire prin testament au intrat în patrimoniul autorului B. fie prin cumpărare, fie prin moștenire de la tatăl acestuia. Terenul ce face obiectul prezentului dosar a intrat în patrimoniul autoarei C. prin moștenire de la tatăl acesteia, conform sentinței nr. 453/10.06.1914 pronunțată de Tribunalul Ilfov, prin care s-a realizat un partaj al averii rămase de pe urma defunctului B.. Imobilele ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2014, nr. y/2015 și nr. z/2014 fac parte din Lotul nr. x ce i-a revenit autoarei recurentei, prin urmare se poate constata că instanțele au stabilit deja - printr-o practică unitară - dreptul de proprietate al recurentei asupra moștenirii cuvenite defunctei C.. Întrucât toate cele 3 hotărâri definitive invocă dreptul de proprietate al autoarei C. asupra Lotului nr. x, potrivit sentinței nr. 453/10.06.1914 pronunțate de Tribunalul Ilfov, precum și dreptul de proprietate al recurentei asupra imobilelor moștenite de C., nu există niciun dubiu asupra faptului că imobilele au fost proprietatea autoarei până la momentul preluării abuzive de către Statul Român, aspecte ce rezultă și din înscrisurile aflate la dosarul cauzei: extrasul din "B Situația ridicărilor în plan și amenajărilor" din anul 1947 eliberat de Arhivele Naționale Prahova la data de 02.11.2006; Procesul-Verbal emis în data de 27.10.1946 de către Arhivele Naționale Prahova la data de 21.06.2010; Procesul-Verbal din data de 20.08.1945 eliberat de Arhivele Naționale Prahova în data de 29.03.2011. Transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin moștenire legală era permisă expres de legislația în vigoare la momentul respectiv, art. 9 din Decretul nr. 151/1950 prevăzând că dobândirea de terenuri agricole se poate face numai prin moștenire legală, între rude în linie directă și între soți, nefiind supusă niciunei restricțiuni.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Comuna Poiana Câmpina, prin Primar a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele reglementate de art. 488 C. proc. civ., întrucât acestea vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în mod corect acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca inadmisibilă, întrucât aceasta a uzat de prevederile legilor fondului funciar și nu mai poate beneficia de acțiunea în revendicare întemeiată pe C. civ., având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO sub acest aspect. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Comuna Măgureni, prin Primar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat intimata că instanța de apel a interpretat în mod corect Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în lumina căreia reclamanta nu se mai poate prevala de dreptul comun și nu mai poate promova o acțiune în revendicare în condițiile în care a uzat de prevederile Legii nr. 18/1991. Este evident că odată ce reclamanta s-a prevalat de dispozițiile legii speciale, lege ce prezumă caracterul abuziv al preluării bunurilor imobile în perioada 1945-1989, iar hotărârea de invalidare a cererii de restituirea a terenului de 1767,94 ha teren forestier emisă în urma procedurii administrative a fost menținută ca legală și în cadrul procedurii judiciare, nu se mai poate invoca încălcarea normelor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, în consecință, nici caracterul admisibil al acțiunii în revendicare. De asemenea, raportat la prevederile Convenției, reclamantei nu i-a fost îngrădit accesul la justiție, Judecătoria Câmpina, prin sentința civilă nr. 4061/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 2448/2015 a Tribunalului Prahova, fiind cea care a tranșat, finalmente, modul în care persoana îndreptățită a înteles să susțină și să dovedească dreptul de proprietate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin întâmpinare, Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, deși recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel, ce a determinat concluzia că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă în contextul în care reclamanta a urmat, anterior, procedura specială, prevăzută de Legea nr. 18/1991, iar suprafața de teren de 1.767,94 ha nu a fost restituită. Prin decizia recurată, analizând apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 691 din 16 martie 2022, instanța de apel a validat soluția tribunalului de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, în raport de principiul specialia generalibus derogant și de Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ. În esență, curtea de apel a reținut că reclamanta a urmat, fără succes, procedura specială privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului forestier -revendicat și în prezenta cauză-, or, pe de o parte, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005 se aplică prioritar față de dispozițiile dreptului comun, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit că este beneficiara unui bun actual sau a unei creanțe consolidate de natură a-i permite a se prevala de o speranță legitimă. Totodată, instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile reclamantei privind lipsa oricărui titlu al statului asupra imobilului litigios, în contextul în care, în prezenta cauză, nu s-a procedat la compararea titlurilor exhibate de părți, în aplicarea prevederilor art. 480-481 C. civ.. Relevante sunt (și) considerentele potrivit cărora nu există neconcordanțe între legea fondului funciar și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că reglementarea unei proceduri speciale de restituire nu se află în conflict cu norma europeană. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege. În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii. Deși memoriul de recurs se întinde pe un număr considerabil de pagini (16 pagini), iar structura cererii- prin inserarea unor capitole și subcapitole- creează aparența unui raționament juridic, în realitate expunerea unor pretinse critici de legalitate- aplicarea greșită a Deciziei nr. 33/2008, încălcarea art. 563 alin. (1) C. civ.- nu este susținută, în continuarea ipotezei invocate, cu argumente ce pot fi subsumate prevederilor art. 488 C. proc. civ. În conținutul cererii de recurs se fac referiri la multiple texte de lege (art. 53 CEDO, art. 29 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul 1, art. 651, art. 653, art. 644 C. civ. din 1864, art. 9 din Decretul nr. 151/1950, art. 28 din Legea nr. 7/1996, art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 544 din noul C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998), Decizia nr. 375/2005 pronunțată de Curtea Constituțională și la jurisprudența națională și CEDO, însă susținerile au caracter general, fără a arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel. Astfel, maniera de formulare a criticilor în memoriul de recurs de către reclamanta A. - doar prin reluarea și reformularea acelora care se regăsesc și în calea de atac a apelului formulat de aceeași parte împotriva sentinței tribunalului- pe de o parte, explică de ce atunci când își susține cauza, partea nesocotește statuările din judecata înfăptuită în apel, iar, pe de altă parte, demonstrează că aceasta contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părțile litigante având obligația de a-și întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Această exigență legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de reclamantă împotriva hotărârii din apel, observându-se că, fie aceasta susține critici de netemeinicie, cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei ori la materialul probator administrat, fie invocă argumente de nelegalitate care ignoră însă coordonatele judecății înfăptuite în etapa procesuală a apelului. În această din urmă categorie se înscriu, spre exemplu, criticile prin care reclamanta a susținut greșita aplicare a deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCJ, invocată cu referire la aplicarea sa limitată la cea dintâi teză a dezlegărilor (potrivit căreia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale), iar nu și a considerentelor care susțin teza a doua a delegărilor, potrivit cu care, în caz de neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Susținând aceste critici, recurenta se asociază în permanență situației celui care se prevalează de "un bun", ignorând faptul că în analiza sa - întemeiată pe analiza probelor și a situației juridice a dreptului invocat - instanța de apel a reținut în mod repetat că aceasta nu este titulara unui "bun" întrucât, conform considerentelor de la pagina 18 a deciziei "nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei un drept de a i se restitui terenurile revendicate în prezenta cauză. O eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra imobilului nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, așa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala." ori că aceasta "nu deține un bun actual atât timp cât nici o instanță nu a dispus restituirea imobilului solicitat, nedeținând un titlu de proprietate emis conform acestor legi speciale.", conform considerentelor de la pagina 19 a deciziei recurate. Tot astfel, potrivit considerentelor de la pagina 22 a hotărârii din apel, curtea de apel a reținut că "(…)la data promovării acțiunii în revendicare, reclamanta nu a dovedit că este beneficiara unui bun actual și nici al unei creanțe consolidate de natură a-i permite a se prevala de o speranță legitimă, pentru a se afla sub protecția prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană (...)". Așadar, prin criticile prin care reclamă accesul la o acțiune de drept comun, în revendicare, justificat de faptul că "este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție", recurenta nu face decât să ignore cu totul dezlegările și judecata înfăptuite în etapa apelului, plasându-se într-o ipoteză - cea a titularului unui "bun" - care a fost exclusă în mod justificat în analiza de caz pe care o realizează instanța de prim control judiciar. De asemenea, tot cu ignorarea judecății înfăptuite în apel este formulată înseși critica de neaplicare a tezei a doua a dezlegărilor deciziei nr. 33/2008, care ar presupune recunoașterea accesului la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de apel reținând la finalul analizei sale că "în speță, nu au fost identificate niciun fel de neconcordanțe între legea specială respectiv Legea fondului funciar (inclusiv Legea nr. 18/1991; Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005) și Convenția Europeană a drepturilor omului, reglementarea unei proceduri speciale de restituire nevenind în conflict cu norma europeană și înscriindu-se în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat". Doar pentru a se plasa artificial în ipoteza celei de-a doua teze a dezlegării deciziei nr. 33/2008, reclamanta atribuie Statului român eșecul său în procedura legilor speciale reparatorii ale fondului funciar (pe care le declară, din acest motiv, teoretice și iluzorii), arătând că "arhivele nu au fost păstrate", în timp ce acesta "nu înțelege să pună la dispoziția comisiilor de aplicare a legilor de reparație sau instanțelor judecătorești documente pertinente și complete privind preluarea abuzivă și descrierea imobilului", fapt pentru care, în opinia sa, îi dă dreptul la formularea unei acțiuni pe dreptul comun, deoarece terenurile cu amplasamentele neidentificate nu ar putea face obiectul legilor speciale reparatorii. Însă și prin această critică recurenta denotă completa ignorare a considerentelor instanței de apel care, la pagina 19 a deciziei pronunțate, reține că "în procedura specială urmată de reclamantă, instanțele au analizat atât calitatea de persoană îndreptățită cât și amplasamentul terenului solicitat, cererea de retrocedare a suprafeței de 1767,94 ha pădure nefiind respinsă doar motivat de lipsa informațiilor privind amplasamentul acestei suprafețe", pentru ca, în continuare, să redea paragrafe întregi ale sentinței civile nr. 4061/23.12.2014 a Judecătoriei Câmpina pronunțată în dosarul nr. x/2013 din cuprinsul cărora se înțelege că reclamantei nu i-au lipsit doar dovezile privind amplasamentul terenului solicitat a-i fi restituit, ci și cele privind calitatea sa, continuitatea dreptului și categoria de teren solicitat, respectiv însuși titlul de proprietate asupra acestuia. Sunt, în aceeași notă, fără legătură cu considerentele instanței de apel și cu problematica specifică speței afirmații din cuprinsul recursului precum "susținerea instanței de apel că subsemnata nu dispun de un bun actual este nelegală, întrucât dreptul de proprietate are caracter perpetuu, inviolabil, transmisibil și fundamental, conferind titularului său toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția", în condițiile în care analiza instanței de apel asupra categoriei juridice de "bun actual" s-a raportat în permanență la noțiunea autonomă configurată ca atare în jurisprudența CEDO, cu trimitere specifică la înțelesul dat acesteia în cauza M. Atanasiu ș.a. împotriva României (pagina 18 decizie). Prin urmare, cu ignorarea analizei din apel pe acest aspect afirmă critic reclamanta că ar deține un "bun" doar pentru că "subsemnata invoc dreptul de proprietate al autoarei care l-a pierdut prin acte de preluare contrare prevederilor legale existente până la data de 1.01.1990" sau critică neraportarea instanței de apel la existența sentinței civile nr. 453/10.06.1914 a Tribunalului Ilfov pentru a-i recunoaște calitatea de titular al unui "bun actual" în condițiile în care, în mod evident, în raport cu noțiunea avută în vedere de instanță ("bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului) această hotărâre nu ar putea avea o atare semnificație. Tot în categoria criticilor regăsite în cuprinsul memoriului de recurs, dar care ignoră coordonatele judecății înfăptuite, sunt cele prin care recurenta susține, spre exemplu, că "subsemnata invoc un drept de proprietate aparținând autoarei mele, care este același drept de proprietate deținut până la data decesului, nicidecum un nou drept de proprietate, pe care Statul Român să îl recunoască/reconstituie", însă instanța de apel a reținut - astfel cum s-a arătat anterior - că, raportat la situația de fapt și de drept a terenului revendicat, reclamanta a parcurs, deja, procedura legilor special, astfel încât nu mai are deschisă calea acțiunii întemeiate pe dreptul comun. În aceeași serie de critici se înscrie și aceea prin care reclamanta susține (repetitiv) că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat fără titlu valabil, nefiind supus restituirii conform legilor speciale, astfel că statul nu este proprietar. Înalta Curte constată că, prin aceste argumente, recurenta nu combate dezlegările jurisdicționale ale instanței de apel potrivit cărora "prin Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000 sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a terenurilor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care intră sub incidența acestor acte normative, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil" sau potrivit cărora "o eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra imobilului nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, așa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala." (pag. 14-15 ale hotărârii recurate) Raționamentul expus în cauza Maria Atanasiu și alții contra României a fost analizat de către curtea de apel (pag. 15 a hotărârii atacate), iar recurenta s-a rezumat la a invoca incidența acestei cauze, fără a învedera, punctual, erorile pe care pretinde că le-ar fi săvârsit Curtea de Apel Ploiești în raționamentul expus. Considerentele instanței de apel relevă, în mod clar, că a fost analizat principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, în raport de Decizia nr. 33/2008, precum și faptul că Legea nr. 18/1991 reprezintă o lege specială de reparație, astfel că se aplică prioritar față de prevederile art. 480 C. civ.. S-a mai reținut că nu există o neconcordanță între Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, pe de o parte și Convenția europeană a drepturilor omului, pe de altă parte, "reglementarea unei proceduri speciale de restituire nevenind în conflict cu norma europeană". Fără legătură cu aceste statuări, recurenta inserează arbitrar, în cuprinsul memoriului de recurs, anumite considerente din Decizia nr. 33/2008, fără a explica, punctual, legătura cu prezenta cauză și fără a detalia în ce constă eroarea în raționamentul expus de instanța de apel. Ignorând judecata din ciclul procesual anterior, care a analizat incidența art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și lipsa opțiunii de a învesti instanța cu o acțiune în revendicare în temeiul dreptului comun după epuizarea procedurii prevăzute de legea specială (și lipsa unui titlu de proprietate - situație în care se regăsește reclamanta), recurenta inserează în memoriul de recurs normele juridice analizate de instanța de apel, însă expunerea nu este însoțită de critici concrete cu privire la modalitatea efectivă în care instanța de apel a aplicat greșit/a încălcat, după caz, aceste norme juridice. În acest context, al analizei ample și complete efectuate de către instanța de apel, Înalta Curte are în vedere că simpla reiterare, în cuprinsul memoriului de recurs, a acelorași critici formulate prin apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe, fără însă ca acestea să respecte cerința esențială de a se raporta la dezlegările, raționamentele, ipotezele și categoriile juridice utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora. Modul de susținere a recursului relevă însă că cea mai mare parte a criticilor formulate a ignorat complet argumentele instanței de apel, alegând să afirme ipoteze ce au fost înlăturate prin judecata înfăptuită ori să contureze categorii juridice nespecifice problematicii cauzei. Așa cum s-a menționat în debutul analizei, recursul mai conține și o altă categorie de critici, cele de netemeinicie care trimit la elementele de fapt ale cauzei și la probatorii, categorie în care se înscriu, spre exemplu, argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea dreptului de proprietate al autoarei acesteia prin pronunțarea sentinței nr. 453/10.06.1914 de către Tribunalul Ilfov (pag. 11 a cererii de recurs) și invocarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei (pag. 14-15 din memoriul de recurs). Aceste susțineri sunt realizate cu trimitere la activitatea de interpretare a probelor de către instanța de apel, or asemenea apărări nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond. De altfel, instanța de apel a reținut considerentele hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2013 potrivit cărora "în speță nu se face dovada continuității proprietății, în condițiile în care acest partaj s-a realizat în anul 1914." Pe cale de consecință, Curtea de Apel Ploiești a reținut lipsa titlului de proprietate a reclamantei, inclusiv prin raportare la partajul averii rămase de pe urma defunctului B. și la lipsa dovedirii continuității proprietății, iar prin memoriul de recurs nu sunt dezvoltate critici concrete de nelegalitate față de statuările instanței de apel, ci sunt reluate susținerile din memoriul de apel. În aceeași manieră procedează recurenta și atunci când afirmă că "nu se poate susține faptul că nu s-a făcut dovada preluării din patrimoniul autoarei" sau că "motivul pentru care nu mi s-a reconstituit dreptul de proprietate a fost neidentificarea vechiului amplasament." De altfel, critici privind modul și condițiile dovedirii dreptului reclamantei, cu trimitere la cele expuse la filele x ale cererii de recurs sunt și fără legătură cu soluția adoptată în cauză (de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă) și cu chestiunea de drept disputată în fața instanțelor de fond, respectiv cea a admisibilității acțiunii în revendicarea terenurilor pentru care s-a parcurs și epuizat, fără succes, procedura legilor speciale reparatorii ale fondului funciar . Cum, în raport de scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reiterând pe cele deduse judecății în calea devolutivă de prim control judiciar, recurenta-reclamantă a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Drept urmare constatându-se că nu au fost formulate motive de nelegalitate, în condițiile prevăzute de art. 497 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum și că nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2400 din 27 septembrie 2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.