Decizia nr. 1936/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la data de 08.11.2019, reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, prin Direcția Silvică Prahova a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, A., obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 1.830.005,99 RON (1.537.820,16 RON + TVA în cuantum de 292.185,83 RON), reprezentând contravaloarea masei lemnoase (prejudiciul cauzat prin exploatarea cantității de 29.805 mc de masă lemnoasă situată pe raza UAT Comuna Valea Doftanei, județul Prahova, de pe o suprafață de 806 ha, identificate conform cadastrului forestier în cadrul Ocolului Silvic Valea Doftanei, amenajamentul silvic, Unităților de Producție VII Doftănița și a amenajamentului silvic forestier proprietatea privată a Unităților de Producție VII Doftănița aparținând A.); actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data formulării acțiunii și până la data plății efective; obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1381- 1382 și art. 1385-1386 C. civ. Pârâtele au invocat, prin întâmpinarea comună, excepția de netimbrare sau insuficienta timbrare a cererii de chemare în judecată, raportat la valoarea pretențiilor; lipsa calității procesuale active a reclamantei; lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Parohia Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, față de împrejurarea că aceasta nu a fost titulara dreptului de proprietate; lipsa calității procesuale pasive a pârâtei A., față de împrejurarea că uzufructul întregii suprafețe cu vegetația forestieră, a revenit integral mandatarului S.C. B. S.R.L. București; prescripția dreptului material la acțiune în raport de data întocmirii raportului de către Curtea de Conturi în anul 2014; prescripția dreptului material la acțiune a sumei mai vechi de 3 ani, raportat la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a titlului de proprietate (23.11.2016); inadmisibilitatea solicitării TVA – ului, față de împrejurarea că vânzările de masă lemnoasă se realizează cu taxare inversă. Pe fondul cauzei s-a solicitat, de către pârâte, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 28/02.03.2020, Tribunalul Brașov, secția I civilă a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă.

Sentința Tribunalului Prahova Prin sentința nr. 1090/26.03.2021, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor, invocate prin întâmpinare ca neîntemeiate; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Decizia Curții de Apel Ploiești Prin decizia nr. 759/10.03.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins apelul reclamantei împotriva sentinței, ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, prin Direcția Silvică Prahova, criticând soluția din apel ca fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2523 C. civ. cu privire la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune. În dezvoltarea motivului de recurs, s-a arătat că instanțele anterioare au ignorat posibilitatea ca data nașterii dreptului la acțiune să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoștință de încălcarea dreptului din momentul în care este nerespectat, contestat sau negat, însă se găsește în imposibilitatea fizică, morală sau juridică de a acționa imediat. În condițiile în care Comisia Județeană de Fond Funciar Prahova validează un drept prevăzut de art. 44 din Constituția României, Direcția Silvică Prahova, în calitate de administrator al fondului forestier, proprietate publică a statului român pe seama căreia s-a reconstituit dreptul de proprietate privată, nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei la momentul când a declanșat acțiune în anularea reconstituirii dreptului de proprietate, astfel că nu putea formula concomitent o acțiune în despăgubire. Numai după soluționarea acțiunii în anulare exercitate în condițiile Legii nr. 169/1997, se poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen general de prescripție de 3 ani. Direcția Silvică Prahova nu este ținută de cunoașterea deciziei de validare a reconstituirii dreptului de proprietate, având în Comisia de fond funciar un reprezentant, norma legală ce stabilește reguli de funcționare neinstituind în sarcina Comisiei de fond funciar comunicarea hotărârii de validare. În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv există prejudiciu, există legătură de cauzalitate între actul administrativ nelegal (hotărârea de validare și toate actele subsecvente) și prejudiciul suferit de proprietatea publică a statului român. Cererea de despăgubiri este formulată de către recurent pe cale separată, este întemeiată pe dispozițiile art. 1381, 1382,1385,1386 C. civ. și este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru repararea pagubei persoanei vătămate Momentul la care persoana vătămată (Statul Român) a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. În raport de dispozițiile legale în materie, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv. În condițiile în care sub aparența legalității și temeiniciei reconstituirii dreptului de proprietate, confirmate prin hotărâre de validare și titlu de proprietate emise de autorități publice investite cu puterea publică a statului român, intimatele pârâte au beneficiat de toate posibilitățile legale de exploatare a masei lemnoase amplasate pe suprafețele incluse în titlul de proprietate, Direcția Silvică Prahova a avut posibilitatea efectivă să cunoască mărimea pagubei și să revendice contravaloarea masei lemnoase exploatate doar din momentul în care instanțele de judecată au stabilit în mod definitiv că reconstituirea dreptului de proprietate s-a realizat în mod nelegal.

Apărări formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce urmează: Este corectă dezlegarea comună a instanțelor de fond în sensul că prescripția dreptului la acțiunea dedusă judecății de reclamantă a început să curgă la 14.10.2014 – dată ce corespunde aceleia în care aceeași parte a formulat acțiunea în constatarea nulității absolute a Hotărârii nr. 5062/2.02.2007 a Comisiei Județene Prahova pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/16.12.2009 și a titlului de proprietate nr. x/15.02.2010, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 – și era împlinită deja la data introducerii cererii pe rolul instanțelor, respectiv 8.11.2019, în speță fiind incidente prevederile art. 2517 și 2528 Coc civil, cu sancțiunea corelativă, a respingerii acesteia ca fiind prescrisă. Criticând soluția adoptată în cauză, recurenta-reclamantă a semnalat, în primul rând, existența unor repere diferite în raport de care cele două instanțe de fond au dedus aceeași concluzie, a împlinirii termenului de prescripție extinctivă la data formulării prezentei acțiuni. Această critică este nefondată, observându-se că atât tribunalul, cât și curtea de apel s-au raportat la unul și același reper atunci când au identificat momentul de început al termenului de prescripție extinctivă, respectiv la data de 21.10.2014, când reclamanta a promovat cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, ambele instanțe reținând că acela este momentul (subiectiv) la care reclamanta, ca reprezentant al statului, a cunoscut atât paguba (cea a cărei reparație s-a pretins prin acțiunea de față), cât și pe cel care trebuia să răspundă de ea. Considerentelor primei instanțe care, în argumentarea soluției, făceau referire imprecisă la o estimare a prejudiciului regăsită în decizia Camerei de Conturi Prahova nr. 26/2014, în valoare de 21.162.647,04 RON (care constituia, în realitate, estimarea prejudiciului indicat ca fiind adus doar proprietății publice prin reconstituirea nelegală a dreptului de proprietate), s-au adăugat cele ale deciziei din apel care, cu trimitere la conținutul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă în dosarul nr. x/2014, indicau argumentele acesteia vizând prejudicierea statului produsă atât prin reconstituirea nelegală a dreptului de proprietate în favoarea A., cât și prin exploatarea a 806 ha teren forestier din cel reconstituit, exploatare ce a fost realizată de Asociație prin firma S.C. B. S.R.L. și a cărui cuantificare - se arăta în cerere - "poate fi estimată atât din înregistrările contabile ale A., cât și din înregistrările societății mai sus menționate". Concluzia instanței de apel, identică cu cea a primei instanțe – în sensul că momentul de la care reclamanta a cunoscut paguba constând în contravaloarea masei lemnoase exploatate, și pe cel care răspunde de producerea ei, este cel al declanșării procesului civil ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, iar nu cel al rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2275/2016 ce a soluționat acest proces – a fost combătută de reclamantă în recurs, susținându-se că ambele instanțe au trecut peste posibilitatea ca nașterea dreptului la acțiune (la care se referă art. 2523 C. civ.) să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului ori aceasta, deși este cunoscută, titularul dreptului să se regăsească într-o imposibilitate fizică, morală ori juridică de a acționa imediat. De asemenea, susține reclamanta, s-a nesocotit posibilitatea ca, în mod obiectiv, să nu se cunoască existența și întinderea pagubei la momentul declanșării acțiunii în anularea reconstituirii dreptului de proprietate, pentru a se putea formula concomitent și o acțiune în despăgubire. Criticile sunt nefondate. Nu pentru că au fost omise de instanțele de fond, nu au fost luate în calcul atare posibilități, ci întrucât prezența lor în situația dată este exclusă de chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă în dosar nr. x/2014 care relevă că Direcția Silvică Prahova deținea încă de la acel moment toate datele și informațiile relevante promovării unei acțiuni împotriva pârâtelor, nu doar în constatarea nulității absolute a actelor juridice de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, emise în beneficiul A., ci și a celei în repararea daunelor decurgând din exploatarea masei lemnoase de pe suprafața de 806 ha. Teza necunoașterii de către reclamantă a nașterii dreptului său la acțiunea în repararea prejudiciului produs prin exploatarea masei lemnoase, de către titularul reconstituirii dreptului de proprietate, nu mai poate fi avansată ca ipoteză în condițiile în care, în precedenta sa cerere de chemare în judecată, își argumenta demersul judiciar, inclusiv prin invocarea existenței acestui prejudiciu (alături de cel decurgând din afectarea patrimoniului public al statului cu valoarea imobilului teren) a cărui cuantificare afirma că "poate fi estimată atât din înregistrările contabile ale A.", cât și din înregistrările S.C. B. S.R.L., societatea prin mijlocirea căreia s-a exploatat terenul forestier. Tot astfel, pornind de aici, este exclusă de bună seamă și teza necunoașterii existenței și întinderii pagubei la momentul declanșării acțiunii în nulitatea actelor de reconstituire, astfel cum a fost afirmată de reclamantă. Cât privește imposibilitatea fizică, morală ori cea judiciară a reclamantei de a acționa pentru formularea unei acțiuni în daune împotriva pârâtelor, anterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2014, Înalta Curte reține că aceasta a rămas neexplicată ori argumentată în vreun fel prin memoriul de recurs. Întrucât potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, se înțelege că necunoașterea cuantumului pagubei așa după cum invocă reclamanta – nu constituia un impediment real și valabil în promovarea la timp a unei acțiuni de tipul celei de față. De altfel, afirmând aceasta, reclamanta - care a susținut că prescripția a început să curgă la data soluționării definitive a dosarului privind constatarea nulității actelor de reconstituire emise în beneficiul pârâtei A. – nu a arătat elementele noi în raport de care a putut cuantifica paguba la data introducerii prezentei cereri, care să se regăsească în judecata înfăptuită prin sentința civilă nr. 2275/3.06.2016 a Judecătoriei Câmpina ori în decizia nr. 1727/23.11.2016 a Tribunalului Prahova. Înalta Curte mai reține că, formulând prezenta cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 1381 - 1382 C. civ., reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a celor două pârâte pentru acoperirea prejudiciului decurgând din exploatarea masei lemnoase realizată de acestea pe perioada valabilității și în puterea titlului de proprietate emis în procedura reconstituirii, titlu ce conferea acest drept titularului său, astfel că nicio condiționare în promovarea acțiunii de față nu poate fi legată de soluționarea definitivă a acțiunii în nulitatea actelor de reconstituire, cu atât mai puțin cu cât, așa cum a rezultat, reclamanta cunoștea încă de la momentul promovării precedentului litigiu paguba constând (și) în exploatarea masei lemnoase și pe cei răspunzători de producerea sa. Prin urmare, este corectă concluzia instanțelor de fond care, fundamentată pe conținutul însuși al cererii de chemare în judecată în constatarea nulității absolute a actelor de reconstituire emise în beneficiul Asociației, formulată de reclamantă, au stabilit că prescripția dreptului la acțiunea în repararea prejudiciului decurgând din exploatarea masei lemnoase (de către cel care acționa în virtutea prerogativelor conferite de calitatea sa de proprietar) a început să curgă, cel mai târziu, la 21.10.2014, atunci când s-a stabilit că reclamanta deținea toate elementele și informațiile la care se referă norma art. 2528 C. civ., respectiv cunoașterea pagubei și a celui care răspunde de ea. Această concluzie este neîndoielnică, luând în calcul că actele de exploatare a terenului forestier au fost realizate cu aprobările și concursul structurilor teritoriale ale reclamantei, aceasta neinvocând cazul unor tăieri ilegale de pădure, ci pe aceea a exploatării sale de către pârâte, prin intermediul unei societăți comerciale, în puterea unui titlu care, nelegal fiind emis, a fost ulterior anulat. Nu există niciun argument pertinent de a condiționa promovarea acțiunii pendinte de cea în constatarea nulității actelor de reconstituire, neexistând niciun impediment legal în promovarea lor concomitentă, de vreme ce, încă de la data promovării celei din urmă, reclamantei îi erau cunoscute atât actele de exploatare realizate de pârâte prin intermediul firmei S.C. B. S.R.L., în privința cărora aceasta și-a dat concursul, cât și pe cei în numele ori în beneficiul cărora erau acestea realizate și, nu în ultimul rând, criteriile/mijloacele de estimare a pretinsei pagube. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca legală soluția pronunțată în cauză, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.