Decizia nr. 280/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 280/2019 a Tribunalului Brașov

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția Civilă, sub nr. x/2008, la data de 13 noiembrie 2018, reclamanta Regia Națională a Pădurilor -Romsilva, prin Direcția Silvică Brașov a chemat în judecată pârâta Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, pentru a se pronunța o hotărâre judecătorească prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii imobilului A., cu nr. de inventar x și anexele cu nr. de inventar x (grajd), x (împrejmuire), x (depozit puieți) situat în raza com. Sâmbăta de Sus tarlaua x, parcela Ce 5414-cadastru general și în U.P. VIII Sâmbăta 77c - cadastru forestier, în sumă totală de 678.318,35 RON și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, conform dispozițiilor art. 2495 C. proc. civ., până la plata contravalorii acestuia.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 280/S din 6 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și în consecință: a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor -Romsilva, prin Direcția Silvică Brașov ca fiind prescrisă, a fost anulată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, ca netimbrată, a fost respinsă solicitarea pârâtei de a obliga reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 427/AP din 29 iunie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția civilă s-a respins apelul formulat de către apelanta-reclamantă ca nefondat, a fost obligată apelanta reclamantă să plătească intimatei pârâte Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus suma de 7000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor -Romsilva, prin Direcția Silvică Brașov. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta Regia Națională a Pădurilor -Romsilva, prin Direcția Silvică Brașov a dezvoltat, în esență, următoarele critici: - pentru recuperarea bunurilor a căror contravaloare o solicită, reclamanta a introdus pe rolul Judecătoriei Făgăraș o acțiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a HCJ nr. 39 din 31 ianuarie 2006, iar dreptul reclamantei la acțiune s-a născut abia în momentul în care s-a stabilit că nu are la îndemână o acțiune în pretenții subsecventă anulării HCJ nr. 39 din 31 ianuarie 2006; aceasta este modalitatea prin care a înțeles să uzeze de mijlocul de reparare a pagubei, respectiv de anulare a HGJ nr. 39/2006, în cadrul căreia a tins la recuperarea bunurilor ca efect al nulității și al principiului restitutio in integrum; - instanța de fond a considerat că acordul de a achita contravaloarea construcțiilor, respectiv suma de 539.500 RON, și prin care se solicită întocmirea documentelor necesare pentru încheierea acordului, conform adresei nr. x/09.01.2018, nu reprezintă o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, întrucât a intervenit mult după împlinirea termenului de prescripție, fără să ia în considerare că, prin acest act, pârâta a renunțat la prescripție, în conformitate cu dispozițiile art. 2507-2511 C. proc. civ. - pârâta, renunțând la prescripție, recunoaște debitul, iar după renunțarea la prescripția împlinită începe să curgă o nouă prescripție; - în baza HCJ nr. 39/2006 pârâta a formulat acțiune de obligare a reclamantei la predarea imobilului, instanțele dispunând în acest sens prin sentința civilă nr. 1420/2006, dată de Judecătoria Făgăraș în dosarul nr. x/2006, rămasă definitivă și irevocabilă; - consideră că îmbogățirea pârâtei fără justă cauză se datorează unui fapt juridic licit și voluntar, care însă conduce la sporirea patrimoniului acesteia în detrimentul reclamantei, fără nici un temei juridic, în afara oricărui raport contractual; - solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Brașov, în fața căruia, în rejudecare, solicită admiterea acțiunii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1345-1348 C. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului susținând ca recurenta nu aduce critici propriu-zise deciziei civile, ci doar reia motivele pentru care solicită admiterea acțiunii. De asemenea, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului susținând că recurenta indică, în cererea de recurs, doar norme de drept material evident inaplicabile. Prin încheierea completului de filtru din 9 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis în principiu recursul, fiind respinse astfel excepțiile invocate în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Circumstanțele cauzei relevante pentru soluționarea recursului arată că reclamanta Romsilva a cerut prin acțiunea pendinte obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea unei construcții (cantonul silvic Sâmbăta) ce se află pe o suprafață de teren în privința căruia s-a dispus în temeiul Legii nr. 1/2000 reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei Mânăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus. Odată cu predarea terenului forestier în anul 2007, pârâta a intrat și în posesia cantonului, edificat, potrivit susținerilor sale, de reclamantă în anul 1970, astfel că aceasta a cerut să fie despăgubită cu valoarea construcției. Temeiul juridic al acțiunii a fost indicat ca fiind îmbogățirea fără justă cauză, reglementată în C. civ. 2009 prin art. 1345-1348. Prima instanță a constatat - în mod corect și necontestat expres prin căile de atac formulate de reclamantă - că, față de art. 6 alin. (2) C. civ. 2009, situația dedusă judecății este guvernată de legea în vigoare la data faptelor juridice ce au generat litigiul, respectiv de C. civ. 1864, sub imperiul căruia îmbogățirea fără justă cauză nu beneficia de o normă expresă, dar era recunoscută prin doctrină și jurisprudență ca fapt juridic licit ce poate genera dreptul la despăgubire al celui vătămat. Prima instanță a mai reținut că, față de legea aplicabilă în timp, termenul de prescripție de 3 ani este cel reglementat de Decretul nr. 167/1958 și că el a început să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, conform art. 7 din decret, respectiv la 30.11.2007, când au fost predate pârâtei terenul și construcția, împlinindu-se la data de 30.11.2010. A fost înlăturată apărarea reclamantei în sensul că, față de caracterul subsidiar al acțiunii bazate pe îmbogățirea fără justă cauză, dreptul la acțiune a început să curgă doar la momentul soluționării definitive a acțiunii sale prin care a cerut anularea actului prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al pârâtei cu privire la terenul ocupat de construcția-canton; a fost avut în vedere argumentul că această acțiune nu a fost soluționată pe fond, ci s-a constatat perimarea sa, astfel încât nu se poate considera că acesta a fost momentul cunoașterii de către reclamantă a inexistenței dreptului său la restituire ca efect al nulității. De asemenea, a fost înlăturată apărarea referitoare la recunoașterea provenită din partea pârâtei, cu argumentul că manifestarea de voință de a plăti contravaloarea construcției a avut loc la data de 8.03.2018, ulterior împlinirii termenului de prescripție, caz în care întreruperea nu mai poate opera. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului Brașov a fost respins, cu analiza motivată a tuturor criticilor formulate în calea de atac. Toate criticile dezvoltate în cererea de apel și cărora Curtea de Apel le-a răspuns, dezvoltând argumentele primei instanțe, sunt reproduse în cererea de recurs, care omite a arăta în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, astfel încât instanța de recurs, apreciind că, față de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., este posibilă încadrarea lor formală numai în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constată aceste critici ca nefondate. Astfel, pe de-o parte recurenta se referă în continuare la prevederile art. 2500 și art. 2517, dar și ale art. 2507-2511 C. civ. 2009, deși ambele instanțe de fond au arătat expres că legea aplicabilă cauzei este vechiul C. civ. și, corespunzător art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decretul nr. 167/1958 cu referire la termenul și începutul prescripției. Prin urmare, analiza prezentă nu poate urma decât regulile prescripției cuprinse în Decretul nr. 167/1958, și nu normele corespunzătoare din C. civ. 2009. Deși cererea de recurs nu valorifică acest aspect, Înalta Curte identifică în raționamentul instanțelor inferioare o eroare referitoare la începutul termenului de prescripție de 3 ani pentru formularea acțiunii de in rem verso (bazată pe îmbogățirea fără justă cauză), deoarece regimul juridic al acestei acțiuni, conturat, cum s-a arătat, pe baze doctrinare și jurisprudențiale, prevedea că termenul de prescripție curge în mod similar cu dreptul la acțiune pentru repararea pagubei rezultate din fapta ilicită, deci de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care este ținut a răspunde, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958. De altfel, și în reglementarea Noului C. civ., actio de in rem verso este supusă, din perspectiva începutului prescripției, dispozițiilor ce reglementează cursul prescripției în cazul acțiunii pentru repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (art. 2528 alin. (2), ce trimite la alin. (1) al textului). Cu toate acestea, eroarea enunțată nu schimbă rezultatul analizei referitoare la cursul prescripției în speță, deoarece în cauză nu se identifică un alt moment în care reclamanta a cunoscut sau a trebuit să cunoască însărăcirea sa și pe cel care s-a îmbogățit ca efect al acestei însărăciri, decât momentul predării către pârâtă a terenului pe care se afla și construcția în discuție. În acest context, este validă observația instanțelor în sensul că existența litigiului referitor la anularea/constatarea nulității actului prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în beneficiul pârâtei ar fi amânat începutul prescripției pentru acțiunea de față, de vreme ce acest litigiu nu a fost finalizat cu o constatare a instanței acolo învestite în sensul că actul atacat este valabil (și, în consecință, nu se impune repunerea părților în situația anterioară), ci cererea de chemare în judecată a rămas lipsită de efecte (fiind perimată) ca urmare a conduitei reclamantei. Niciun contraargument nu conține cererea de recurs cu privire la acest aspect, iar Înalta Curte nu identifică vreun motiv care să conducă la concluzia contrară, astfel încât, cu observația ce precedă, care va înlocui corespunzător considerentele deciziei atacate cu referire la aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (și nu a art. 7), chestiunea a fost dezlegată corect de instanțe. De altfel, chiar dacă doctrina și jurisprudența au apreciat în sensul caracterului subsidiar al acțiunii în îmbogățirea fără justă cauză față de alte remedii contractuale sau extracontractuale ce ar putea permite despăgubirea reclamantei (în sensul că a fost condiționată admisibilitatea acțiunii de inexistența unor alte acțiuni apte a despăgubi reclamantul și nu de epuizarea efectivă a exercitării lor), o atare subsidiaritate nu justifică exercitarea oricând a unui atare remediu (cum este cazul acțiunii în nulitate absolută, imprescriptibilă extinctiv), cu consecința determinării prin acțiunea reclamantului a începutului prescripției acțiunii subsidiare la momentul finalizării primei acțiuni. O astfel de interpretare, care ar permite reclamantului să determine el însuși începutul termenului de prescripție, condiționându-l de exercitarea prealabilă a unei acțiuni imprescriptibile extinctiv, nu poate fi primită, fiind aptă a conduce la afectarea principiului stabilității circuitului civil. Nefondate sunt și susținerile referitoare la renunțarea la prescripție, după cum în mod corect a arătat Curtea de Apel. Astfel, pe de-o parte sub imperiul C. civ. 1864 instituția renunțării la prescripție fost reglementată de art. 1838-1840, iar la intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, în măsura determinată prin prevederile art. 25 și art. 26 din Decret, Dispozițiile Titlului XX din C. civ. 1864 (ce includ și textele evocate referitoare la renunțarea la prescripție) au fost implicit abrogate. Astfel, potrivit art. 26 din Decret, "Pe data intrării în vigoare a decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de față". Deși chestiunea abrogării implicite și a art. 1838-1840 a făcut obiectul dezbaterilor doctrinare, instanța de recurs consideră că, în reglementarea guvernată de Decretul nr. 167/1958 normele privind renunțarea la prescripție din C. civ. 1864 nu au subzistat, ele fiind contrare reglementării cuprinse în decret; se are în vedere în aceste sens că în concepția acestui act normativ prescripția a devenit o chestiune de ordine publică, pe care judecătorul era obligat a o verifica din oficiu, potrivit art. 18: "Instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris". Prin urmare, în prezența obligației judecătorului de a invoca din oficiu prescripția dreptului material la acțiune, se apreciază că nici normele privind renunțarea - norme care materializau dreptul părții de a dispune de dreptul de a invoca prescripția - nu puteau să mai producă efecte, intrând în domeniul de aplicare al art. 26 din decret, anterior citat. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar recunoaște o atare posibilitate, conform opiniei doctrinare evocate, din înscrisul la care se referă recurenta-reclamantă (emis în anul 2018) nu rezultă manifestarea de voință de a renunța la prescripția ce era împlinită la acel moment, nici explicit, dar nici tacit. Exprimarea acordului de a plăti contravaloarea construcției poate avea, însă, valoarea unei recunoașteri a dreptului pretins, cum corect au arătat instanțele de fond, dar recunoașterea este aptă a întrerupe un termen de prescripție în curs, care nu este încă împlinit, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958; or, în anul 2018, prescripția în discuție era împlinită, astfel încât cauza de întrerupere nu putea opera. Față de toate aceste argumente, care le completează și respectiv le substituie corespunzător pe cele cuprinse în decizia recurată, recursul declarat de reclamantă urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ. În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 7714 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocațial și cheltuiala efectuată cu deplasarea avocatului la instanța de recurs, potrivit dovezilor depuse la dosar.