Decizia nr. 4620/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — A) Acțiune privind constatarea refuzului nejustificat al autorităților pârâte de a efectua operațiunile necesare de repatriere a copilului minor B) Condiții de sesizare a Curții Europene a…

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 iulie 2022, pe rolul Curții de Apel Craiova, Secția I civilă, sub nr. x/54/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse - Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, Ministerul Afacerilor Externe - Agentului guvernamental pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a solicitat obligarea pârâtelor să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului în contradictoriu cu Statul Danez pentru repatrierea fiului reclamantei, B. 1.

Prin cererea depusă la data de 7 iulie 2022, reclamanta a completat acțiunea cu privire la situația de fapt și temeiul juridic al acțiunii, solicitând și plata daunelor morale și materiale pe care le va cuantifica ulterior. 1.

Prin cererea adițională depusă la data de 14 iulie 2022, reclamanta a solicitat: (i) introducerea în cauză a Ministerului Familiei, prin doamna ministru C., pârâtul urmând să fie obligat să facă aceleași demersuri ca în cazul x., pentru o perioadă de 2 luni de la data pronunțării hotărârii. A mai solicitat obligarea pârâtului la introducerea acțiunii la CEDO doar în cazul în care nu se repatriază minorul, precum și daune de 200.000 de lei de la acest Minister în situația nerezolvării repatrierii. (ii) introducerea în cauză a Ministerului Afacerilor Externe, prin ministrul D., pentru aceleași considerente, solicitând aceleași daune și de la acest minister. A solicitat reclamanta ca ministerele indicate să fie obligate, în solidar, cu persoanele aflate la conducerea lor, care nu fac nimic concret pentru acest caz, în timp ce pentru alte persoane, se rezolvă repatrierea minorilor. 1.

Prin sentința civilă nr. 46/2022 din 14 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă în dosarul nr. x/54/2022, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a Secției I civile a Curții de Apel Craiova și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Craiova. 1.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 28 iulie 2022, sub nr. x/54/2022*. 1.

Prin încheierea de ședință din 08 noiembrie 2022, instanța de fond a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți a Ministrului Afacerilor Externe și Ministrului Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse. 1.

La data de 31 ianuarie 2023, reclamanta A. a depus cerere de completare a precizărilor formulate la termenele anterioare, solicitând ca în soluționarea cauzei să fie avute în vedere dispozițiile H.G. nr. 1443/2004 și art. 1 din Legea nr. 554/2024 și învederând că, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța poate obliga autoritatea publică să efectueze operațiunea administrativă, în cazul de față, repatrierea minorului B., așa cum s-a procedat în vara anului 2022 în cazul x., conform înscrisurilor depuse la dosar. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 49 din 17 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova, Secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția inadmisibilității cererea principală referitoare la refuzul nejustificat de repatriere a minorului, invocată de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse; (ii) a respins cererea principală privind refuzul nejustificat de repatriere a minorului formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse - Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, Ministerul Afacerilor Externe - Agentul Guvernamental pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Ministrul Afacerilor Externe și Ministrul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, ca nefondat; (iii) a admis excepțiile inadmisibilității cererii subsidiare privind obligarea la sesizarea CEDO, invocată de Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Externe, a Agentului Guvernamental pentru CJUE și a Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, invocate de către pârâți; (iv) a respins cererea subsidiară privind sesizarea CEDO, ca inadmisibilă. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 49 din 17 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii. Sub motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică faptul că instanța de fond s-a rezumat a arăta că minorul locuiește pe teritoriul Danemarcei, fără a analiza faptul că acesta este cetățean român, că Statul Român a solicitat și obținut în alte cazuri repatrierea copiilor români și că ministerele pârâte soluționează discriminatoriu astfel de solicitări interstatale. Recurenta invocă prevederi la Cartei drepturilor fundamentale a U.E., expunând drepturile copilului conform actelor internaționale la care România este parte. Astfel, recurenta invocă: art. 14 din Convenție, care garantează exercitarea drepturilor prevăzute în convenție, interzicând discriminarea din orice motiv, inclusiv din motive legate de vârstă sau naționalitate; art. 24 din Carta Drepturilor fundamentale a U.E., ce identifică trei principii fundamentale privind drepturile copiilor: dreptul de a-și exprima în mod liber opinia în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate [art. 24 alin. (1)], dreptul ca interesul superior al copilului să primeze în toate acțiunile referitoare la copii [art. 24 alin. (2)] și dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți [art. 24 alin. (3)]; art. 1 din Carta drepturilor fundamentale U.E., potrivit căruia demnitatea umană este inviolabilă; art. 7 din aceeași Cartă, cu privire la respectarea dreptului copiilor la viața de familie; art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Conchide că atât legislația U.E., cât și cea a Consiliului Europei reflectă importanța pe care o au relațiile de familie pentru copil, aceasta însemnând și dreptul copilului de a nu fi lipsit de contactul cu părinții săi, cu excepția cazului în care acest lucru este contrar interesului superior al copilului. Atunci când este luat din grija familiei sale, un copil poate fi plasat fie într-o familie substitutivă, fie într-un centru de plasament de tip rezidențial, însă viața de familie nu se încheie cu această separare și se impune ca prin menținerea relațiilor personale să se continue sprijinirea reîntregirii familiei, atunci când acest lucru este în interesul superior al copilului. Recurenta mai face referire la dreptul la libertate, la libertatea de exprimare și de informare, la nediscriminare și la diversitatea culturală, religioasă și lingvistică. Insistând asupra dreptului copilului la întreținerea unor relații personale cu ambii părinți, în forma contactului direct cu aceștia, recurenta subliniază dreptul copilului de a fi informat, consultat și de a-și exprima punctele de vedere, acordând importanța cuvenită acestora. Este invocată și Convenția ONU privind Drepturile Copilului, precum și obligațiile Ministerului afacerilor externe cuprinse în H.G. nr. 16/2017 privind organizarea și funcționarea acestui minister. Consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de H.G. nr. 1443/2004 și Legea nr. 554/2004, fiind în prezența unui refuz de efectuare a unei operațiuni administrative necesare pentru protejarea sau exercitarea dreptului sau interesului legitim. Susține că repatrierea cetățeanului român nu trebuie să fie la nivelul unei simple corespondențe, ci să aibă un rezultat efectiv iar, în cazul unui insucces, atunci Agentul guvernamental ar trebuie să-și exercite prerogativele legale. Sub motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta susține că procedura CEDO se circumscrie procedurilor administrative conform art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar art. 33 CEDO dă dreptul acestei Curți să soluționeze diferendele între statele membre referitoare la drepturile omului. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse - Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 4.2.Intimatul-pârât Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 4.3. La dosar s-a depus întâmpinare și de către intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe - Agentul Guvernamental pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 5. Alte aspecte procesuale Excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată prin întâmpinările înfățișate la pct. 4.2. și 4.3., a fost respinsă la termenul de judecată din 18 octombrie 2023, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Primordial, Înalta Curte reține că recurenta a invocat două motive de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii și greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente. În concret, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu privire la modul de soluționare a cererii principale, iar motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat cu privire la modul de soluționare a cererii subsidiare. În ceea ce privește modul de soluționare a cererii principale, se reține că reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile H.G. nr. 1443/2004, privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoțiți și asigurarea măsurilor de protecție specială în favoarea acestora, invocând art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond a analizat aspectele esențiale ale cauzei, calificând corect cererea reclamantei ca fiind o acțiune vizând refuzul nejustificat al pârâților de a efectua operațiunile necesare repatrierii fiului său minor, B., născut în Danemarca, care, în prezent, se află în sistemul de plasament danez ca urmare a unor hotărâri judecătorești pronunțate în acest stat. Invocându-se dispozițiile H.G. 1443/2004, corect a considerat prima instanță că dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în cazul copilului B. întrucât minorul, chiar dacă este cetățean român, s-a născut și a locuit continuu și neîntrerupt în Danemarca. Definind noțiunea de „copil neînsoțit”, art. 2 H.G. nr. 1443/2004 stabilește că: „este copil neînsoțit cetățeanul român sub vârsta de 18 ani, care nu are capacitate deplină de exercițiu, care a sosit pe teritoriul altui stat neînsoțit de nici unul dintre părinții săi sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găsește sub supravegherea legală a unei alte persoane. Același regim juridic este aplicabil și copilului care este lăsat neînsoțit după ce a intrat pe teritoriul statului străin în cauză ori al altui stat.” Situația minorului B. nu se circumscrie ipotezei acestei norme, prin urmare, H.G. nr. 1443/2004 nu este aplicabil speței. Pe de altă parte, s-a reținut că pârâtul Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse – Autoritatea națională pentru protecția dreptului copilului a inițiat demersuri în baza Convenției de la Haga 1996 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor. În baza cooperării celor două state, au fost efectuate demersuri repetate, încă din anul 2015, inclusiv pentru repatrierea minorului pentru integrare în familia extinsă, la bunica maternă din jud. Dolj, comuna E. Deciziile Statului Danez cu privire la copil și la relațiile acestuia cu mama sa (ambii cu locuința obișnuită în Danemarca) au fost luate prin hotărâri definitive ale instanțelor civile daneze, care nu pot fi repuse în discuție în acest cadrul judiciar. În acest context, greșit consideră recurenta că instanța de fond nu a avut în vedere aspecte esențiale ale cauzei, cum ar fi faptul că minorul este cetățean român și că ministerele pârâte soluționează în mod discriminatoriu astfel de solicitări interstatale vizând drepturile omului și ale copiilor. Numai în virtutea calității de cetățean român au fost efectuate demersurile de repatriere a minorului în familia extinsă, demersuri inițiate, susținute și continuate permanent de Statul Român, care nu a suspendat ori întrerupt această procedură. În aceste condiții, în consens cu considerentele sentinței atacate, nu se identifică un refuz nejustificat al pârâților de a da curs cererii reclamantei. Acțiunea recurentei-reclamante trebuie circumscrisă strict Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care prevede în art. 2 alin. (2) că este asimilat actului administrativ și refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, ce intră în conținutul unui raport de drept public, administrativ. Coroborând această normă cu art. 2 alin. (1) lit. i) și h) din aceeași lege, refuzul unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim îmbracă trei forme: refuzul nejustificat explicit sau manifest - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea, refuzul nejustificat asimilat – nepunerea în executare a actului administrativ emis urmare soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile și tăcerea administrației – nesoluționarea în termenul legal a unei cereri definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă nu se prevede, prin lege, un alt termen. Realizând propria analiză a situației juridice expuse de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că nu se poate reține un refuz al pârâților, în sensul legii, în niciuna dintre cele trei forme, întrucât s-a demonstrat că pârâții au întreprins efectiv demersuri pentru repatrierea minorului și că acestea sunt nefinalizate până în prezent, datorită existenței unor hotărâri judecătorești ale instanțelor civile daneze, opozabile reclamantei. În aceste condiții nu se poate reține că pârâții au refuzat, cu exces de putere, să rezolve cererea reclamantei. Recurenta reclamantă acuză lipsa de finalitate a acestor demersuri, însă, aceasta nu poate fi imputată pârâților doar prin prisma existenței altor situații finalizate într-un sens favorabil, fiind vorba de ipoteze diferite, cu circumstanțele personale fiecărui caz în parte, care nu pot fi comparate. În plus, obligația de a efectua demersuri în acest sens este o obligația de diligență, nu una de rezultat. Pentru toate aceste considerente, constatând că hotărârea primei instanțe este corect motivată sub aspectele esențiale ale cauzei, instanța de recurs consideră nefondate criticile recurentei vizând modul de soluționare a cererii principale și subsumate motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Mai mult, Înalta Curte amintește de Decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României, în considerentele căreia s-a reținut că “(…) deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).” În speță, instanța de fond a identificat corect problema litigioasă, a analizat criticile de nelegalitate formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și a prezentat motivele pentru care a apreciat că argumentele reclamantei nu pot fi reținute, în raport de legea aplicabilă. Numai o lipsă totală a considerentelor ori o motivare care face imposibilă verificarea silogismului juridic poate atrage casarea, însă aceste ipoteze nu se verifică în speță. În privința soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii subsidiare de sesizare a CEDO în temeiul art. 33 CEDO, recurenta consideră că motivarea instanței reprezintă o greșită aplicare a normelor de drept material. Potrivit art. 33 CEDO: „Orice înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor convenției și ale protocoalelor sale de către o altă înaltă parte contractantă.” Această dispoziție reglementează un drept al unei părți contractante, respectiv dreptul de a iniția un litigiu interstatal. Luarea unei decizii pentru exercitarea acestui drept este atributul exclusiv al înaltei părți contractante, fiind o decizie de oportunitate cu caracter politic și diplomatic, care excede controlului instanței de contencios administrativ. Competența judecătorului de contencios administrativ nu se manifestă atunci când se pune în discuție o astfel de decizie. În condițiile în care cererea reclamantei nu vizează realizarea unei operațiuni administrative ci luarea unei decizii cu caracter politic și diplomatic de către Guvernul României, așa cum corect a reținut prima instanță, reclamanta nu se poate adresa instanțelor de judecată în vederea obligării pârâților să adopte o decizie care nu este prevăzută ca atare, de lege, ca sarcină imperativă, în temeiul competențelor stabilite prin lege. În esență, un particular nu poate cere în instanță obligarea unui stat să declanșeze un litigiul interstatal în temeiul art. 33 Convenție, dreptul acestuia de acțiune fiind prevăzut distinct în art. 34 din aceeași Convenție. Concluzionând, hotărârea primei instanțe răspunde exigențelor de motivare și de aplicare a normelor de drept material incidente, criticile recurentei, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. fiind nefondate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.