ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2492/2020

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 786/Ap din 7 iunie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, învestită după casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr. 1848 din 16 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins ca lipsită de interes excepția lipsei inadmisibilității extinderii cadrului procesual în apel cu privire la încheierea nr. 7965/27.03.2006.

A admis excepția inadmisibilității extinderii cadrului procesual cu privire la anularea celorlalte încheieri de carte funciară cu nr. x (toate din CF nr. x București Sector 1) și nr. x (din CF nr. x București Sector 1), de radiere a dreptului de proprietate și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor.

A admis în parte apelul declarat de reclamantele A., B. și S.C. C. S.A. și în parte apelul declarat de pârâții D. și E. împotriva sentinței civile nr. 231/09.03.2017 a Tribunalului Covasna.

A schimbat în parte sentința în sensul că:

A respins cererea de constatare a nulității absolute a procurii nr. x/29.08.2001.

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la nulitatea relativă a contractului nr. x/17.04.2002, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă în privința acestui contract și respingerii constatării nulității contractului nr. x/22.02.2006.

A respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind nulitatea relativă a contractelor nr. x/28.02.2002 și nr. y/7.03.2002 și a constatat nulitatea relativă a acestora.

A constatat nulitatea absolută a contractelor nr. x/22.02.2006 și nr. y/22.02.2006.

A obligat pe pârâții D., E., F. și G. să restituie reclamantelor imobilele ce formează obiectul contractelor nr. x/22.02.2006 și nr. y/22.02.2006.

A respins restul pretențiilor și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A compensat între părți cheltuielile de judecată din apel până la concurența sumei de 50.000 RON și a respins celelalte cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că prin decizia civilă nr. 1848/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantele B., A. și S.C. C. S.A., s-au admis recursurile declarate de pârâții F., G., D. și E., iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, astfel încât a făcut aplicarea prevederilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța de apel a arătat că prin cererea de apel, reclamanta S.C. C. S.A. a solicitat anularea contractelor nr. x/2006, nr. y/2006, nr. z/2006 și nr. x/2006, a actelor subsecvente și restituirea imobilelor; reclamantele A. și B. au solicitat anularea contractelor nr. x/2006, nr. y/2006, nr. z/2006 și nr. x/2006 și a actelor subsecvente și restituirea imobilelor; pârâții D., E. au solicitat respingerea nulității absolute a procurii nr. x/29.08.2001 și a nulității contractelor nr. x/2002, nr. y/2002 și nr. z/2002.

Prin încheierea din 19 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în primul apel, și nerecurată prin cererile de recurs, s-a dispus în temeiul art. 182 alin. (2) C. proc. civ. înlăturarea declarației date de reclamantele B. și A. și apostilate la 23 mai 2017, prin care acestea au arătat că nu ar fi avut intenția de a vinde imobilului din litigiu familiei D., R. și F., prin raportare la art. 184 C. proc. civ. față de împrejurarea că reclamantele A. nu s-au prezentat la instanță pentru luarea probelor de scris și semnătură, astfel că măsura dispusă nu mai poate fi rediscutată în prezentul apel, înscrisul respectiv urmând a fi considerat în continuare înlăturat din probațiune.

Apelantele reclamante A. au depus la 5.03.2019 cerere de înscriere în fals cu privire la procura nr. x/29.08.2001 în privința traducerilor realizate de traducătorul H. din cadrul Curții de Apel a Landului districtului judiciar Köln-Germania, apoi a celor traduse la 12.12.2007 de notarul I. și în 18.12.2007 de notarul J., cereri la care au renunțat, luându-se act de această solicitare prin încheierea din 9.04.2019 a Curții de Apel Brașov. Astfel, prin încheierea de ședință s-a luat act de renunțarea părților la cererea de înscriere în fals în privința semnăturii și a mențiunii "a vendere" din conținutul procurii nr. 2/2001 și de înscrierea în fals cu privire la cele 3 traduceri.

Prin întâmpinarea depusă la 27.03.2019, apelanta-reclamantă S.C. C. S.A. a invocat faptul că procura nr. x/29.08.2001 nu există, mandatul nu există în forma prezentată, iar înscrisul doveditor este un fals, fiind dată pentru revendicarea doar a apartamentului 2 și nu pentru vânzarea imobilului. Se arată că procura prezentată a fost extinsă nepermis și asupra altor construcții, înscrisul fiind falsificat prin mențiunile inserate și prin semnătura sa, fiind necesară înfățișarea înscrisului în original față de declarația dată de reclamante în care au menționat că nu au dat niciodată respectiva procură. Obiectul contractului de mandat nu poate fi considerat licit atâta timp cât nu există, ca înscris sub semnătură privată trebuia analizat în funcție de cuprinsul său explicit și de valoarea probatorie determinată de legislația italiană ca act de notorietate prin care se atestă identitatea și domiciliul nu și consimțământul părților sau conținutul actului. S-a contestat veracitatea semnăturii de pe procură, nu și calitatea părților semnatare. Procura nu produce efecte juridice ca înscris sub semnătură privată fiind încheiat cu încălcarea interdicției legale, mandatul a fost dat doar pentru revendicare nu pentru vânzare. Era necesară exemplificarea conținutului cerinței minimale referitoare la preț cu elemente determinante și determinabile. Pe cale de excepție, s-a invocat nulitatea absolută a actului pentru fraudă la lege în sensul că prin contractele de vânzare-cumpărare s-a urmărit stabilirea unui preț mai mic decât cel real pentru a se evita plata taxelor și impozitelor stabilite prin lege. Reclamantele A. nu au dat un mandat de vânzare, de aceea nu figurează niciun preț, pentru vânzarea terenurilor era nevoie de forma autentică a procurii cerută ad validitatem, prevederile art. 1172 C. civ. nu sunt aplicabile pentru că procura nu a fost iscălită de părțile contractante. Pretinsa ratificare a procurii și a actelor încheiate nu a existat niciodată. Vânzarea bunurilor între soți este un caz de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil și chiar dacă s-a avea în vedere motivele de nulitate relativă, se impune precizarea momentului de curgere a prescripției pentru că acest termen s-a și întrerupt prin litigiile purtate între părți. Prezumția legală a bunei credințe a fost răsturnată prin procura de administrare din 13.08.2007 prin care K. o împuternicesc pe mama apelantei D. să administreze și să închirieze imobilul, prin extrasele și încheierile de carte funciară din x și 2007 din care rezultă pactul de răscumpărare în favoarea soților D., sentința civilă nr. 20783/2010 din care rezultă că mama și fratele apelantei D. locuiesc în continuare în imobil, contractele de închiriere cu S.C. L. S.R.L., veniturile modeste ale soților F., extrasul CF x/2007 referitor la apartamentul 1 care menționează litigiile din 7.01.2004.

Prin încheierea din 9.04.2019 a Curții de Apel Brașov s-a respins excepția inadmisibilității depunerii întâmpinării și s-a admis excepția decăderii părții din dreptul de a depune întâmpinare, mai puțin cu privire la aspectele constituite în motive noi de ordine publică.

Instanța de apel a reținut că sunt motive noi invocate în întâmpinare și neformulate în cererea de apel de către reclamanta S.C. C. S.A. inexistența procurii, extinderea procurii asupra altor construcții, aprecierea procurii conform legislației italiene, lipsa de efecte juridice a procurii ca înscris sub semnătură privată față de încălcarea interdicției legale, neiscălirea procurii de părțile contractante, inexistența ratificării procurii, întreruperea prescripției extinctive în cazul interdicției de vânzare prevăzute de art. 1308 pct. 2 C. civ. Ca urmare a admiterii excepției de decădere din dreptul de a mai formula apărări prin întâmpinare, s-a arătat că aceste motive nu mai pot fi analizate în prezentul apel conform art. 289 alin. (2) C. proc. civ. și art. 103 C. proc. civ.

Ca motiv de ordine publică invocat prin întâmpinare, instanța de apel a reținut excepția nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege, prin stabilirea unui preț mai mic decât cel real, pentru a se evita plata taxelor și impozitelor legale. S-a arătat că această excepție nu constituie un motiv nou, pentru că a fost invocat de reclamantele A. ca argument în justificarea nulității contractelor deduse judecății în dosarul nr. x/2006. În legătură cu acest aspect, s-a arătat că prima instanță a respins ca nedovedită cererea reclamantelor privind nulitatea contractelor încheiate pentru fraudă la lege, prin declararea unui preț pentru evitarea taxelor și impozitelor, iar reclamantele nu au apelat acest motiv de nulitate, nu au formulat aceste apărări în primul ciclu procesual al apelului, nu au formulat apel incident, astfel că soluția primei instanțe a intrat în puterea de lucru judecat.

Prin decizia de casare nr. 1848/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au soluționat irevocabil aspectele legate de nulitatea contractului nr. x/2007, în realitate actul fiind încheiat în anul 2006 și nu în 2007, și a actului subsecvent, încheierea nr. 7965/27.03.2006, și cele privind respingerea excepției autorității de lucru judecat față de sentințele nr. 2823/2005, nr. 3084/2005 și nr. 3083/2005 pronunțate de Judecătoria sect. 1 București.

Prin procesul-verbal din 8.05.2019 s-a predat în original procura nr. x/29.08.2001, fiind atașată la dosar, astfel că au fost îndeplinite cerințele prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul fiind primit în probațiune. S-a reținut că prima instanță a menționat, dintr-o eroare materială, ca dată a semnării procurii data de 28.08.2001, corectă fiind data de 29.08.2001, aceasta fiind data inserată de două ori în cuprinsul actului.

Constatând existența procurii în formă materializată, rezultă că în mod greșit au invocat apelantele reclamante inexistența acesteia. Declarația dată de reclamantele A. și apostilată în 23.05.2007, prin care arată că nu au dat niciodată procura către D., urmează a fi înlăturată față de prezentarea procurii în original. Cu privire la semnăturile de pe procură, s-a reținut că nu s-a mai insistat în procedura înscrierii în fals, după cum nu s-a mai solicitat nici înscrierea în fals asupra mențiunii "a vendere" tradusă prin "a vinde" din conținutul procurii. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că mandatul a fost semnat de reclamantele A., că mandatul se referă la operațiunea de vânzare și nu la cea de revendicare a imobilului din litigiu, aspecte care de altfel nici nu au fost apelate de reclamantele A., intrând astfel în puterea de lucru judecat. Din mențiunile părților și din dispozițiile de retrocedare a imobilului potrivit Legii nr. 10/2001, rezultă că pentru revendicare ar fi existat și procura nr. 8589/1999 dată de reclamantele A. pentru mandatarul D., însă această procură nu se regăsește în prezentul dosar.

În consecință, este nefondată susținerea că lipsește caracterul real al semnăturilor reclamantelor A. de pe procură. S-a renunțat în acest stadiu al procesului și la aspectele legate de pretinsele mențiuni false adăugate în cuprinsul procurii cu privire la celelalte spații în afară de apartamentul 2, astfel că în mod corect a reținut instanța de fond că interpretarea actului juridic se va face după intenția părților potrivit art. 977 C. civ.

Un prim motiv de apel a vizat aplicarea dispozițiilor art. 4 și 7 din Convenția de la Haga din 1961 sub aspectul efectelor produse de lipsa apostilei de pe procura nr. 2/2001. A reținut instanța de casare că "lipsa apostilei nu oferă niciun indiciu cu privire la condițiile în care a fost semnat actul de către părți, la calitatea acestora sau la valabilitatea actului", astfel că lipsa acesteia nu invalidează procura nr. 2/2001 și nu atrage nulitatea absolută a actului juridic cum greșit a reținut instanța de fond. S-a mai reținut de instanța de casare că, în condițiile în care nu poartă apostila, procura produce efectele juridice ale unui înscris sub semnătură privată conform art. 1172 C. civ., astfel că în baza art. 315 C. proc. civ. procura a fost analizată ca înscris sub semnătură privată. În consecință, lipsa apostilei nu reprezintă motiv de nulitate absolută și nici motiv de nulitate relativă a procurii și nici nu afectează valabilitatea actului ca înscris sub semnătură privată, criticile apelanților D. fiind întemeiate sub acest aspect.

Motivul de apel privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 în legătură cu sancțiunea nulității absolute pentru lipsa formei autentice a procurii a fost analizat potrivit art. 315 C. proc. civ., reținându-se că instanța de casare a arătat că "se consideră că mandatarul trebuie să fie împuternicit prin procură autentică numai în cazul în care legea prevede o asemenea formă pentru validitatea actului juridic ce urmează a se încheia prin mandatar, nu însă și atunci când acest act urmează să fie încheiat în formă autentică prin voința părților, fără ca legea să prevadă o atare cerință, cu excepția cazurilor în care legea prevede expres, pentru efectuarea prin mandatar a unui act necesar în vederea opozabilității, cerința procurii autentice".

Instanța de fond a reținut în mod corect că vânzarea spațiilor prin cele 3 contracte din anul 2002 s-a făcut prin acte autentice, cu toate că obiectul vânzării l-au constituit doar construcțiile și dreptul de folosință asupra terenurilor, operațiune pentru care legislația în vigoare la acea dată (Legea nr. 114/1996) nu impunea forma autentică. Aplicând regula simetriei formelor juridice, prima instanță a reținut însă că și procura trebuia încheiată în formă autentică, lipsa formei autentice atrăgând nulitatea absolută a mandatului. Întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 2002, legea nu impunea ad validitatem forma autentică a actului juridic pentru vânzarea de construcții și pentru transmiterea dreptului de folosință pentru terenuri, instanța de apel a arătat că încheierea actelor în formă autentică a fost decisă de părți, pentru opozabilitate față de terți, astfel că procura nr. 2/2001 ca înscris sub semnătură privată nu este lovită de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice, nici de nulitate relativă și nu constituie nici o cauză de ineficacitate a actului juridic. Ineficacitatea unui act juridic presupune lipsirea de efecte juridice a unui act datorită intervenției unor cauze posterioare încheierii sale valabile, sancțiune ce nu se confundă cu nulitatea ce este concomitentă cu încheierea actului. Ori în speță, s-a invocat și instanța de judecată a fost investită cu nulitatea procurii și nu cu ineficacitatea acesteia.

Un alt motiv de apel a vizat modalitatea de interpretare a lipsei caracterului specializat al împuternicirii potrivit art. 1536 alin. (2) C. civ. A reținut prima instanță că pentru înstrăinarea spațiilor construcții se cerea un mandat special sub aspectul obiectului operațiunii juridice și a detaliilor legate de preț, iar lipsa acestor elemente ar duce la constatarea nulității absolute a procurii.

În opinia instanței de apel, procura nr. 2/2001 cuprinde mențiuni referitoare la obiect, fiind precizate datele de identificare, respectiv apartamentul nr. x, mansarda, apartamentul nr. x și demisolul de la adresa str. x, București, astfel cum rezultă și din traducerile depuse la dosar. De asemenea, mențiunea "a vendere" se referă la operațiunea juridică de vânzare, astfel cum rezultă și din traduceri, și nu la operațiunea juridică de revendicare, motiv pentru care instanța de apel a apreciat că reclamantele A. au avut în mod clar reprezentarea asupra operațiunii juridice de vânzare pentru care au întocmit procura.

În conținutul procurii se arată că vânzarea imobilului se face "la prețul și în condițiile stabilite de d-nul D.", deci există exprimată o opțiune a mandatarelor cu privire la preț, acesta fiind lăsat la latitudinea mandatarului. Instanța de casare a arătat că nu s-a exemplificat ce conținut ar fi trebuit să aibă cerințele minimale referitoare la preț și că nici nu s-a realizat încadrarea juridică a sancțiunii nulității, ca absolute sau relative. Instanța de apel a constatat că prima instanță a apreciat că lipsa cerințelor minime referitoare la preț reprezintă motiv de nulitate absolută, întrucât "reclamantele ar fi putut indica un preț minim sau un preț considerat mai favorabil, ori prin lipsa acestor elemente, acestea par a fi dorit să se desisteze de bunul imobil în orice condiții, oricât de dezavantajoase sau împovărătoare ar fi fost pentru ele, ceea ce înseamnă că nu au decis în cunoștință de cauză și că nu au avut control asupra puterilor încredințate mandatarului".

Cu privire la aplicarea sancțiunii nulității absolute pentru lipsa prețului în cuprinsul procurii, instanța a arătat că nu s-a declarat apel, astfel că s-a limitat să analizeze dacă această sancțiune a nulității absolute a fost corect interpretată de prima instanță. S-a arătat că în cuprinsul procurii se menționează că prețul va fi stabilit de mandatar, astfel că nu se poate vorbi de o lipsă totală a mențiunii unor indicii referitoare la preț. Pârâții D. au arătat prin răspunsul la interogatoriu că prețul pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 2002 a fost stabilit de reclamantele A., procura fiind scrisă de mână de reclamanta B. și semnată și de A., în acest sens fiind și declarația dată de D. cuprinsă în rechizitoriul Parchetului Curții de Apel București din 11.04.2006. Corespondența dintre reclamantele A. și mandatarul D. relevă primirea unor sume de bani de la mandatarul D.: la 28.11.2000 și 18.11.2000 primirea sumei de 6000 DM, la 22 mai 1998, 8000 USD la 19.09.2001, 4000 USD la 8.06.2003, 6000 USD la 5.08.2003, 5000 DM la 31.01.2000. De asemenea, mandatarul D. a arătat că ar fi plătit reclamantelor A. suma de 40.000 dolari SUA și a estimat cheltuieli de revendicare a imobilului la 150.000 dolari SUA.

Faptul de a menționa într-o procură că prețul va fi lăsat la aprecierea mandatarului, nu constituie un motiv de nulitate absolută în condițiile în care, așa cum au recunoscut, reclamantele A. se aflau plecate din țară de mulți ani, nu cunoșteau valorile la care se vindeau imobilele și au avut încredere în mandatarul D. pe care-l cunoșteau din 1987- fila x din rezoluția Parchetului Curții de Apel București din 11.04.2006.

A reținut și instanța de casare că "specializarea nu trebuie dusă la extrem fiind suficient dacă se va indica natura operației juridice și obiectul ei, dar termenii să nu fie prea generali, astfel încât să facă procura imprecisă, echivocă". Prin urmare, sub aspectul prețului, procura nu este imprecisă, cu atât mai mult cu cât nu lipsa mențiunii unui preț minim a constituit motiv de contestare a împuternicirii, ci faptul că mandatarul D. nu le-ar fi adus la cunoștință de vânzarea bunului către soția lui și că nu le-ar fi achitat prețul pretins a fi fost încasat. Or, neplata prețului și incapacitatea specială în materia vânzării prevăzută de art. 1308 pct. 2 C. civ., constituie aspecte ce afectează contractele de vânzare-cumpărare și nu condițiile de valabilitate a procurii. În consecință, mențiunea privind prețul din cuprinsul procurii, nu atrage nulitatea absolută a împuternicirii, nici nulitatea relativă a acesteia, cu atât mai mult cu cât apelantele reclamante nu au demonstrat că ar fi fost vătămate prin această mențiune care a fost scrisă chiar de ele, nemulțumirile lor fiind legate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în 2002 de mandatarul D..

Pe de altă parte, prin rezoluția Parchetului Curții de Apel București din 11.04.2006 s-a dispus neînceperea urmării penale față de numiții D. și M. pentru săvârșirea infracțiunii de fals material, uz de fals, fals în declarații cu privire la întocmirea și conținutul procurii nr. 2/2001.

S-a mai arătat că motivele de apel privind greșita aplicare a sancțiunii nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2002, nr. y/2002 și nr. x/2002 prin care reclamantele A., prin mandatar D., în baza procurii nr. 2/2001 au vândut părți din imobilul din litigiu către soția mandatarului, E., prin M., care era fratele cumpărătoarei, pun în discuție aspecte legate de lipsa consimțământului reclamantelor la încheierea actelor, potrivit art. 948 pct. 2 C. civ., încălcarea incapacității speciale de a vinde și cumpăra prevăzută de art. 1308 pct. 2 C. civ. și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Referitor la lipsa totală a consimțământului reclamantelor privind vânzarea imobilului din litigiu potrivit art. 948 pct. 2 C. civ., instanța de fond a arătat că acest consimțământ lipsește în totalitate întrucât procura dată de reclamante era nulă absolut. Întrucât procura nr. 2/2001 a fost greșit considerată ca fiind nulă absolut, nu a putut fi reținută nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 2002 pentru lipsa totală a consimțământului vânzătoarelor, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 948 pct. 2 C. civ. în contextul în care s-a constatat că mențiunea "a vendere" scrisă chiar de reclamante în procură se referă la operațiunea de vânzare a imobilelor. Apelantele reclamante și-au dat consimțământul pentru vânzarea imobilului din litigiu, respectiv a apartamentului nr. x, a mansardei, a părții din demisol împreună cu părțile și dependințele comune (casa scării, holuri, coridoare, terasa, instalații tehnice etc.) și a dreptului de folosință pentru teren. Intenția de a vinde imobilul din litigiu rezultă și din actele juridice încheiate ulterior de apelantele reclamante A., acestea dorind reconstituirea dreptului de proprietate nu pentru a intra în posesia și folosința construcției, ci pentru a vinde această construcție și terenul aferent. Acest aspect rezultă și din procura nr. 1/28.08.2001 încheiată de reclamantele A. cu mandatarul N. pentru apartamentul nr. x, din procurile încheiate cu ceilalți mandatari la 4 aprilie 2005 (mandatar O.), la 17.01.2006 (mandatar P.), la 24 aprilie 2007 (mandatar Q.), de asemenea din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 privind vânzarea unei părți din construcție și a terenului de 276,32 mp către intimații pârâți F., contract menținut prin decizia de casare nr. x/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apoi din vânzarea drepturilor litigioase către P. prin contractul cu nr. x/2004 și către ultima reclamantă S.C. S.C. C. S.A. prin contractul nr. x/2007 cât și din încasarea sumei de 1.200.000 euro de la apelanta S.C. C. S.A., potrivit declarației din 10.04.2008, deși valoarea drepturilor litigioase a fost evaluată la 310.044 euro.

În legătură cu aplicarea art. 1308 pct. 2 C. civ. s-a arătat că instanța de fond a constatat că suntem în prezența unui motiv de nulitate absolută și deci, acțiunea ar fi imprescriptibilă. Nu s-a contestat în apel faptul că pârâtul mandatar D. (cetățean străin) era căsătorit cu pârâta cumpărătoare E. (cetățean român) la data de 14.12.2001, respectiv la momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare nr. x/2002, nr. y/2002 și nr. x/2002 și nici faptul că potrivit art. 30-35 Codul familiei în forma aplicabilă la acea dată, bunurile dobândite de oricare dintre soți, în timpul căsătoriei, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. De asemenea, nu s-a apelat de nicio parte considerentele primei instanțe referitoare la faptul că este lipsită de relevanță împrejurarea că mandatarul pârât D. a fost și este cetățean străin, astfel că și acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat.

Sancțiunea care intervine în cazul nerespectării interdicției înscrise în art. 1308 pct. 2 C. civ. este nulitatea relativă, întrucât interesele ocrotite prin edictarea acestei norme ar fi private. Prin urmare, termenul de prescripție este cel reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv de 3 ani.

Termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 9 din Decretul 167/1958, de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza de anulare sau după expirarea a 18 luni de la încheierea actului. Având în vedere că, în speță contractele invocate a fi nule au fost perfectate în 28.02.2002, în 7.03.2002 și 17.04.2002, termenul de 3 ani începe să curgă fie de la data la care reclamantele A. au cunoscut despre cauza de anulare, fie cel mai târziu de la data expirării a 18 luni de la data încheierii actelor, respectiv de la data 28.08.2003, la 7.09.2003 și la 17.10.2004, termene de la care se poate calcula momentul de curgere a prescripției dreptului la acțiune de 3 ani și care ar expira astfel la 28.08.2006, la 7.09.2006 și 17.10.2007. Potrivit mențiunilor din plângerea penală formulată de reclamantele A. la 6.07.2004, rezultă că acestea au aflat de vânzările efectuate de mandatarul D. către soția lui la 21.05.2004, ocazie cu care ar fi procedat la revocarea împuternicirii prin încheierea procurii nr. x/21.05.2004. Cum acțiunea înregistrată sub nr. x/2006 a fost formulată la 20.06.2006, rezultă că s-a respectat termenul legal de 3 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958 în privința contractelor nr. x/2002 și nr. y/2002, calculat fie de la data de 21.05.2004, fie de la expirarea celor 18 luni, excepția prescripției dreptului la acțiune urmând a fi respinsă ca nefondată.

În cazul contractului nr. x/2002 a cărei nulitate a fost solicitată prin completarea de acțiune din 10.12.2007, peste termenul legal de 3 ani care s-a împlinit cel mai târziu la 17.10.2007, dreptul material la acțiune s-a prescris, astfel că s-a analizat în ce măsură a intervenit o cauză de întrerupere a prescripției potrivit art. 16 din Decretul lege nr. 167/1958. S-a arătat că nu s-a demonstrat și nici nu a intervenit o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, cu atât mai mult cu cât acțiunile promovate de reclamantele A. la 8.06.2004 sub nr. x/2004, nr. y/2004 și nr. z/4.07.2008 cu privire la nulitatea absolută a acelorași contracte din 2002 pentru lipsa consimțământului, lipsa apostilei, încălcarea interdicției de a cumpăra și vânzarea la un preț derizoriu, au fost respinse ca o consecință a renunțării la drept a cumpărătorilor de drepturi litigioase P., R. și S.. Prin urmare, neexistând motive de întrerupere a prescripției, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința contractului nr. x/2002, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrise față de acest petit.

Referitor la prețurile stipulate în contractele de vânzare-cumpărare din 2002 s-a pus în discuție caracterul derizoriu al acestora din cauza legăturii dintre vânzător și cumpărător, cât și declararea unui preț mic pentru evitarea taxelor și impozitelor, apoi cauza ilicită față de valoarea disproporționată față de piața imobiliară din acea perioadă, conform art. 948 pct. 4 C. civ. Prima instanță nu a reținut o parte din aceste motive de nulitate pe care le-a apreciat ca fiind relative, iar instanța de casare a impus analizarea acestor motive funcție de calificarea sancțiunii aplicabile, reținând însă că "ar putea fi calificat ca motiv de nulitate absolută, prețul derizoriu stabilit pentru evitarea taxelor și impozitelor și că disproporția vădită dintre contraprestații ar atrage nulitatea contractului pentru leziune doar în cazul persoanelor minore". A mai reținut instanța de casare că "simplul fapt că prețul imobilului ce face obiectul contractului este mult mai mic decât prețul pieței unui imobil similar nu este suficient pentru a se reține nulitatea absolută a contractului în temeiul art. 1303 C. civ.."

În consecință, aspectele legate de prevederile art. 1303 C. civ., față de existența unui preț derizoriu din cauza legăturii dintre vânzător și cumpărător, se referă la disproporția față de valoarea bunului. Pentru a atrage nulitatea absolută privind neseriozitatea prețului în temeiul art. 1303 C. civ., disproporția dintre valoarea bunului si prețul acestuia stabilit în contract trebuie să fie atât de mare încât prețul să lipsească practic, să nu poată constitui obiectul obligației cumpărătorului și deci, o cauză suficientă pentru vânzător. Astfel, simpla lipsă de echivalență între preț și valoarea bunului nu atrage nulitatea convenției pentru preț neserios. Prețul este serios atunci când corespunde realității și când există o echivalență valorică relativă, raportată atât la valoarea lucrului vândut, cât și la subiectivismul părților contractante.

În speță, nu s-a demonstrat că prețul menționat în contractele din 2002 ar fi încălcat dispozițiile art. 1303 C. civ. nici sub sancțiunea nulității absolute, nici sub sancțiunea nulității relative. Aceste valori au fost stabilite astfel: mansarda -50.000.000 RON vechi, apartamentul nr. x -170.000.000 RON vechi și parte din demisol și teren -100.000.000 RON. Cursul valutar leu-euro de la data încheierii contractelor s-a situat între 2,82-2,86-2,94 RON/euro, prețurile în euro au fost relativ constante în perioada 2000-2003, însă prețurile în RON au avut o pantă crescătoare, datorită devalorizării leului față de euro, astfel că o raportare la prețurile stabilite prin actele subsecvente încheiate în 2006 nu constituie un argument în stabilirea caracterului derizoriu al prețului din anul 2002. Raportul de evaluare efectuat în cauză a vizat stabilirea valorii drepturilor litigioase prin raportare la anul 2008, astfel că în cauză nu s-a dovedit că prețul menționat în contractele din 2002 ar fi fost neserios și disproporționat pentru acea perioadă, în sensul art. 1303 C. civ. și de natură să atragă nulitatea absolută sau relativă a actelor juridice. De asemenea, nu a fost probată existența vreunei simulații a prețului și nici o disproporție vădită între contraprestații care oricum nu ar fi fost incidentă în cauză, leziunea fiind admisibilă doar în cazul persoanelor minore (art. 1165 C. civ.). În realitate, apelantele reclamantele A. au fost nemulțumite de neprimirea prețului pretins a fi fost încasat de mandatarul D. în urma vânzării din 2002, (deși prin rezoluția Parchetului din 11.04.2006 s-a reținut că ele ar fi primit în schimbul imobilelor, sumele de bani corespunzătoare), însă neplata prețului nu constituie motiv de nulitate sau anulabilitate a contractului, ci ține de executarea acestuia, iar aspectele legate de această neexecutare nu pot fi analizate în apel față de obiectul investirii instanței cu nulitatea contractelor și nu cu rezoluțiunea actelor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.

În legătură cu excepția nulității absolute a contractelor din 2002 pentru evitarea plății impozitelor și taxelor legale, s-a reținut că nu s-a dovedit faptul că cele trei contracte ar fi fost încheiate în frauda legii, nefiind arătat care era prețul adevărat și legal, eventual care era prețul agreat de grila notarială din 2002 și nici ce taxe și impozite trebuiau a fi achitate în acea perioadă și care ar fi fost neachitate și fraudate prin operațiunea de vânzare-cumpărare.

De asemenea, pentru spațiile de la demisol, apelantele reclamante A., prin mandatar N. au achitat vânzătoarei T. suma de 50.000.000 RON conform contractului nr. x/2002 încheiat în aceeași zi în care tot reclamantele apelante A. au vândut aceleași spații către intimata E. la un preț dublu de 100.000.000 RON prin contractul nr. x/2002 ce formează obiectul litigiului. De asemenea, pentru mansardă, apelantele reclamante A. au achitat prin mandatarul N. cumpărătorilor U. și V. prețul de 16.678.748 RON conform contractului nr. x/2002 încheiat în aceeași zi în care aceleași reclamante au vândut spațiul către intimata pârâtă E. la un preț triplu de 50.000.000 RON conform contractului nr. x/2002, mandatarul D. predând W. un apartament de 3 camere și o garsonieră și suma de 1500 USD. În consecință, nu s-a demonstrat faptul că prețul contractelor ar fi fost derizoriu, neserios sau disproporționat.

Chestiunea legată de forma autentică a contractelor de vânzare-cumpărare din 2002 și aplicarea principiului conversiunii actului juridic ca înscris sub semnătură privată, nu a fost invocată de apelanți în motivele de apel, însă în temeiul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. s-a constatat că, față de obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv construcții și drept de folosință asupra teren, forma autentică nu era cerută ad validitatem, astfel că indiferent de forma autentică a actelor juridice, acestea erau valabile ca acte autentice, și chiar dacă ar fi existat impedimente privind forma autentică, actele erau valabile ca acte sub semnătură privată, potrivit principiului conversiunii actelor juridice.

Motivele de apel ce vizează contractele de vânzare-cumpărare subsecvente nr. x/2006, nr. y/2006 și nr. z/2006 încheiate între X. și intimații F. pun în discuție buna sau reaua-credință a subdobânditorilor la momentul perfectării actelor.

Întrucât contractele nr. x/2002 și nr. y/2002 au fost considerate anulabile pentru încălcarea interdicției prevăzute de art. 1308 pct. 2 C. civ., instanța de apel a arătat că se impune analizarea atitudinii pârâților F. funcție de prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ. și de principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului și principiul asigurării stabilității circuitului civil doar pentru contractele nr. x/2006 și nr. y/2006. În privința contractului nr. x/2006, ca urmare a respingerii ca prescrise a nulității contractului nr. x/2002, instanța a arătat că se impune respingerea anulării actului subsecvent în contextul menținerii actului principal.

În legătură cu excepția nulității absolute a contractelor din 2006 pentru evitarea plății impozitelor și taxelor legale, s-a arătat că nu s-a dovedit faptul că cele trei contracte ar fi fost încheiate în frauda legii, nefiind arătat care era prețul adevărat și legal, eventual care era prețul agreat de grila notarială din 2006 și nici ce taxe și impozite trebuiau a fi achitate în acea perioadă și care ar fi fost fraudate prin operațiunea de vânzare-cumpărare. De altfel, acest considerent nu a fost apelat de nicio parte și a intrat în puterea de lucru judecat.

Prima instanță a reținut în mod corect că la data perfectării contractelor nr. x/2006 și nr. y/2006, în cartea funciară nr. x nu erau notările din 15.03.2006 și 5.06.2006 privind prezentul litigiu, aceste notări fiind ulterioare momentului încheierii actelor în 22.02.2006. S-a arătat de către părți că ar fi existat notări ale altor litigii încă din 2004, însă din extrasul de carte funciară nr. x/28.11.2007, rezultă că toate înscrierile din foaia de sarcini au fost înregistrate începând cu 27.02.2006, cu 15.03.2006 și 5.06.2006, deci ulterior încheierii contractelor la 22.02.2006. De altfel, din încheierile nr. x/6.01.2006 și nr. x/5.01.2006, rezultă că au fost radiate notările din cartea funciară nr. x și nr. x pentru nr. cadastrale x; 2-apartamentul 2 și nr. x-mansardă și nr. x; 1 demisol, în legătură cu litigiile soluționate prin sentința civilă nr. 3083/1.04.2005 a Judecătoriei sector 1 București prin care s-a luat act de renunțarea la drept privind acțiunea formulată de reclamantele A. având ca obiect nulitatea contractului nr. x/2002 și în legătură cu litigiul nr. x/2004 soluționat prin sentința civilă nr. 2823/2005 a Judecătoriei sectorului 1 în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantele A.

Extrasul de carte funciară nr. x/3.12.2007 București, exhibat de apelanta reclamantă S.C. C. S.A., vizează nu doar o altă carte funciară decât cea în care s-au înscris contractele nr. x/2006 și nr. y/2006 și care priveau cartea funciară nr. x București, ci și un alt apartament, cel cu nr. x și cu nr. cadastral x;1 ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.1997 în beneficiul numiților Y. și Z.. În foaia de sarcini a acestei cărți funciare sub nr. x București, este notată încheierea nr. 181/7.01.2004 în baza certificatului de grefă din 22.06.2005 (cu dată ulterioară încheierii din 2004) în care s-a înscris existența litigiului în favoarea lui R. și S., iar sub nr. x/13.07.2005 litigiul având ca obiect revendicare la cererea reclamanților R. și S.. Totodată, prin încheierea nr. 217/7.01.2004 în baza certificatului de grefă din 13.06.2007 (cu dată ulterioară încheierii din 2004) s-a înregistrat litigiul în favoarea reclamantelor A., iar sub nr. x/19.06.2007, litigiul având ca obiect revendicare la cererea acelorași reclamante. Cum aceste notări din 2004 în baza unor certificate de grefă din 2005 sau 2007 au fost efectuate într-o altă carte funciară, cu alt număr cadastral, cu alți beneficiari existenți încă din 1997 decât X. (respectiv cu proprietarii Y.), rezultă că mențiunile din extrasul de CF nu pot constitui un argument cu privire la reaua credință a soților F. care au cumpărat alte spații în 2006 de la X., cu alte numere cadastrale și înscrise într-o altă carte funciară cu nr. x. Nu s-a demonstrat că K. ar fi avut acces la extrasul de carte funciară cu notările din 2004 și chiar dacă ar fi cunoscut de existența acestor notări, ele nu au aveau nicio relevanță cu privire la spațiile cumpărate prin contractele nr. x/2006 și nr. y/2006 ce aparțineau de cartea funciară nr. x

Lipsa de diligență imputată pârâților F., care nu ar fi consultat istoricul proprietății și nici încheierile de carte funciară nr. x/9.04.2004 și nr. y/15.03.2006, nu reprezintă un argument solid în înlăturarea prezumției de bună-credință având în vedere că în privința contractelor nr. x/2006 și nr. y/2006 nu existau înscrise piedici de carte funciară sau notări de litigii, iar încheierea din 15.03.2006 a fost ulterioară momentului februarie 2006.

Chiar și cererea de eliberare a spațiilor din imobilul din litigiu, formulată de reclamanta S.C. C. S.A. în contradictoriu cu pârâții D. și AA. în dosarul nr. x/2007, a fost depusă după data încheierii contractelor din februarie 2006.

A mai invocat apelanta reclamantă S.C. C. S.A. faptul că aceste contracte cu nr. x/2006, nr. y/2006, nr. z/2006 ar fi nule pentru vânzarea bunului altuia în cunoștință de cauză, reprezentând o operațiune speculativă și deci având o cauză ilicită. Această abordare de nulitate absolută a contractelor a fost făcută pentru prima oară în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. în condițiile în care prin acțiunea inițială s-a cerut nulitatea acestor acte subsecvente, ca efect al nulității actelor principale din 2002.

Invocarea nulității absolute a contractelor din 2006 pentru cauză ilicită și speculativă în baza art. 968 C. civ. față de situația financiară precară a subdobânditorilor F., nu poate fi reținută pentru prima oară în apel întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 294 C. proc. civ. De altfel, nu s-au depus înscrisuri cu privire la situația financiară a pârâților F. la momentul februarie 2006 pentru a se reține caracterul speculativ și pretins ilicit al contractelor încheiate de aceștia. Încheierea din 16.04.2009 prin care s-a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de intimatul F. și cererea de reexaminare formulată de intimații F. privind taxa de timbru se referă la situația financiară a intimaților pârâți F. din 2009 și nu la cea din 2006, constatându-se, de altfel, că aceștia aveau venituri suficiente de vreme ce au achitat taxele notariale și de timbru cu ocazia perfectării contractelor din 2006 și au asigurată asistența judiciară a unui avocat ales și plătit.

Prin contractul nr. x/2006 reclamantele A. au vândut soților F. terenul de 276 mp și diferența de încăperi de la demisol, acest contract fiind încheiat de apelantele reclamante A. după ce în 23.05.2004 au aflat de operațiunile juridice încheiate de mandatarul D.. Cu toate acestea, ele au agreat să vândă intimaților F. părți din imobil, contractul fiind menținut prin decizia de casare nr. 1848/16.05.2018, deși nu erau obligate să mai perfecteze acte cu pârâții F. dacă aveau vreun dubiu cu privire la atitudinea frauduloasă a acestora sau de conivența cu X.. Cum însă contractul nr. x/2006 nu mai poate fi analizat nici sub aspectul intenției reale a părților contractante, nici sub aspectul cauzei ilicite, rezultă că va fi considerat ca atare cu toate efectele juridice produse prin menținerea acestuia. La scurt timp de la încheierea contractului nr. x/2006, aceleași reclamante A. au vândut drepturile litigioase către S.C. C. S.A. prin contractul nr. x/2007, încasând suma de 1.200.000 euro.

Neplata prețului din contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2006, nr. y/2006, nr. z/2006 nu constituie motiv de nulitate absolută în temeiul art. 966 C. civ., ci reprezintă o chestiune legată de executarea contractului. S-a constatat totuși că în cuprinsul contractelor se menționează că la data autentificării a fost achitat un avans de 100.000 euro și diferența de 250.000 euro în 4 rate - cazul contractului nr. x/2006, un avans de 50.000 euro și diferența de 100.000 euro în 4 rate cuantificate însă eronat la 200.000 euro - cazul contractului nr. x/2006, și avans de 30.000 euro cu diferența de 70.000 euro în 4 rate - cazul contractului nr. x/2006. Împotriva mențiunilor părților în fața notarului nu au fost formulate plângeri sau contestații, iar contractele nu au fost anulate pentru fals, dar pe de altă parte, nici nu s-a probat că aceste sume ar fi fost achitate cu adevărat de K., neexistând o atare dovadă la dosar.

Înscrierea privilegiului în favoarea vânzătorilor D. este legală fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1737 C. civ. și conferă creditorului privilegiat doar dreptul de urmărire și de preferință, ceea ce presupune dreptul de a-i fi satisfăcută creanța privilegiată cu prioritate față de ceilalți creditori. Însă părțile au mai inserat în contracte pactul de răscumpărare bazat pe rezoluțiunea contractului de plin drept, fără a fi necesară punerea în întârziere și fără orice notificare prealabilă, la momentul neîndeplinirii obligației de plată a restului de preț, obligație care trebuia finalizată în perioada 22.05.2006-22.01.2007 și care nu a fost realizată nici în prezent, ceea ce prezumă faptul că în realitate imobilul nu a fost cumpărat de cumpărătorii F. pentru a fi dobândit în proprietate, ci pentru a fi folosit de beneficiarii actuali ai familiei D., respectiv fratele și mama intimatei pârâte E..

Părțile contractante au convenit ca preluarea în proprietate să se facă la data autentificării contractului, iar preluarea în posesie la data achitării integrale a prețului. Cum prețul nu a fost achitat nici până în prezent, rezultă că K. nu au intrat în posesia și folosința imobilului, aspect ce se coroborează și cu actele juridice de administrare și închiriere perfectate de pârâții D. în perioada 2007-2011.

Procura de administrare încheiată de K. la 13.08.2007 la un an și jumătate de la încheierea contractelor din februarie 2006, cu AA., mama intimatei E., nu se referă la situația din februarie 2006 și nu dovedește în mod direct interpunerea de persoane din februarie 2006, ci cel mult relevă situația dintre părți din august 2007 cu privire la încrederea și raporturile dintre cele două familii D. și F. la acea dată. Contractele de închiriere spații din imobil încheiate în septembrie 2009 și 2011 de către M., fratele pârâtei E. prezintă situația ulterioară momentului încheierii actelor din februarie 2006, însă relevă și faptul că în prezent imobilul este administrat de X., familia F., cu domiciliul în Constanța, nelocuind în București. Din cartea de imobil depusă la dosar, rezultă ca la demisol a locuit fratele pârâtei E., mandatarul M. încă din 2003, iar la apartamentul nr. x parter, din 1983 familia Y.. Din procesul-verbal de predare-primire încheiat cu familia Y. rezultă că reclamanta S.C. C. S.A. a deținut apartamentul situat la parterul imobilului, iar din adeverința de domiciliu emisă la 7.11.2013 de către municipalitatea Cochem rezultă că K. s-au mutat în Germania la 1.09.2013 acolo unde domiciliază din 1989 și intimatul pârât D. cu familia, potrivit sentinței penale a Tribunalului Traunstein. Prin urmare, de la momentul încheierii contractelor din 2006 și până în prezent, intimații pârâți F. nu au avut posesia și folosința imobilului și nici nu au achitat prețul integral.

În cuprinsul contractelor din 2006, vânzătorii pârâți D. au mai declarat că imobilul nu face obiectul vreunui litigiu judecătoresc, deși în 22.02.2006 existau deja formulate plângeri penale privind pretinsul fals din procura nr. 2/2001, respectiv plângerea depusă în 30.09.2004 de reclamantele A.. Totodată, s-a mai menționat faptul că actele nu au fost încheiate prin intermediul unei agenții imobiliare, ceea ce prezumă faptul că părțile contractante se cunoșteau.

În conturarea unei imagini referitoare la relațiile dintre părțile implicate în acest duel judiciar, cu referire la buna sau reaua-credință a subdobânditorilor intimați pârâți F., s-a reținut că toți participanții s-au cunoscut de mai mult timp: surorile A. care locuiau în Italia îl cunoșteau pe mandatarul D., din 1998 - potrivit plângerii depuse în 30.09.2004 sau din 1987-potrivit mențiunii din rechizitoriul din 11.04.2006. Mandatarul D. a locuit în Spania/Germania din 1982 - adresa x/2004 - Serviciul evidența persoanei București - și s-a cunoscut cu intervenientul P. încă din 1996/1997 - potrivit sentinței Tribunalului Traunstein, iar din 2000 au devenit asociați în afaceri și prieteni, ca ulterior, în 2003, prietenia să degenereze în dușmănie - potrivit plângerilor penale formulate și împotriva lui M. - nr. 430/P/2003 pentru amenințare, dosar nr. x/2007 pentru tentativă de omor, a sentinței Tribunalului Landului Traunstein prin care D. a fost condamnat la 1 an și 3 luni închisoare pentru instigare la vătămare corporală gravă față de partea vătămată P., a plângerii penale formulate de P. împotriva lui D. pentru șantaj. Intervenientul P. le-a cunoscut, tot datorită lui D., pe reclamantele A. care i-au cesionat drepturile litigioase - contract nr. x/2004 desființat prin sentința civilă nr. 1917/2006 a Judecătoriei sectorului 5 București și nr. 272/2005, desființat prin decizia nr. 560/2007 a Tribunalului București, privind dosarele formulate în urma revocării mandatului dat lui D. la 21 mai 2004 - dosar nr. x/2004, dosar nr. x/2004, dosar nr. x/2004. Intervenientul P. a declarat că l-a cunoscut pe intimatul F. încă din 2000, acesta fiind prietenul lui D. cu care a copilărit în Constanța - intimatul D. fiind născut în localitatea Valea Rea din județul Constanța, iar intimatul F. în localitatea Adamclisi județ Constanța. Intervenientul P. a fost director general și administrator al reclamantei S.C. C.- astfel cum rezultă din rechizitoriul din 31.08.2007.

În dosarul constituit pe rolul Tribunalului Covasna, intimatul pârât F. menționează detalii cu privire la istoricul actelor juridice încheiate de reclamantele A. și D. și depune la dosar acte ce se aflau în posesia mandatarului D.- nota din 13.02.2002 privind achitarea sumei de 15.000 USD de D. către fam BB. care ocupa apartamentul nr. x, schimbul de locuințe din 18.01.2001 cu W. intermediată de D., contractul din 7.03.2002 între reclamantele A. și W., contractul nr. x/2002 încheiat între pârâta E. și T.. Intimatul F. a arătat că a fost de bună-credință în anul 2006, dar totuși a recunoscut că a aflat anterior acestei date de drepturile litigioase ce vizau parterul imobilului din dosarul nr. x/2005 și dos. 3288/2005 privind revendicarea spațiilor de la fam. Y. și cu toate acestea a acceptat a prelua drepturile litigioase conform contractului nr. x/2006 și care a fost desființat prin sentința civilă nr. 653/2010 a Judecătoriei sector 6 București și decizia nr. 171/2011 care au reținut reaua-credință a pârâților F..

Din Ordonanța întocmită la 6.08.2008 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța privind pe notarul public CC., care a întocmit contractele de vânzare-cumpărare din 2006, rezultă că K. s-au prezentat la notar cu actele de proprietate în original, schițele cadastrale, încheierile de intabulare, dispoziția primarului nr. 333/20.05.2002 și procesul-verbal nr. x/5.09.2002. Din rezoluția din 16.04.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța din dosarul nr. x/2008 rezultă, potrivit declarației soților F. și G., că aceștia l-au cunoscut pe numitul R. de aproximativ 10 ani având o relație de amiciție, încheind acte cu el în cursul anilor 2003-2004, iar pentru restituirea împrumutului ar fi convenit să cesioneze drepturile litigioase asupra apartamentului din litigiu deținut de familia Y.. R. a încheiat cu soții P. un contract nr. x/2005 de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase asupra parterului imobilului din litigiu, act anulat prin sentința civilă nr. 1917/2006 a Judecătoriei sectorului 5 București.

Chiar dacă prin sentința civilă nr. 653/2010 a Judecătoriei sector 6 București s-au soluționat aspecte legate de desființarea contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase nr. x dintre P. și R., pe de-o parte, și R. și intimații F., pe de altă parte, privind alte părți din imobilul din litigiu, respectiv apartamentul și terenul deținute de familia Y., și această instanță a stabilit reaua-credință a intimaților F. în legătură cu preluarea drepturilor litigioase, față de notările existente în cartea funciară.

Prin urmare, toate părțile implicate în acest litigiu s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractelor din 2006, astfel că subdobânditorii pârâți F. nu au fost de bună-credință la încheierea contractelor din 2006, cunoscându-i pe X. și demersurile făcute de aceștia în legătură cu imobilul din litigiu, asumându-și riscul pierderii dreptului de proprietate atât la momentul încheierii actelor cât și din perspectiva neachitării integrale a prețului ca urmare a activării pactului de răscumpărare.

În consecință, reținând că sunt anulabile contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2002 și nr. y/2002 și ca atare, titlul transmițătorilor nu mai subzistă, iar prezumția de bună-credință a subdobânditorilor i