Decizia nr. 1412/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 18.12.2014 pe rolul Tribunalului Suceava, reclamantul Consiliul Local Suceava, prin primar, a solicitat, în contradictoriu cu A., obligarea pârâtei la plata sumei de 705.883,61 RON, reprezentând total plăți nejustificate în perioada 1 ianuarie 2012-30 iunie 2014. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 254 Codul muncii. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta A. a invocat excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive și a amnistiei salariale, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, atât pe calea excepțiilor cât și ca nefondată, întrucât prejudiciul constatat nu a rezultat din neîndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu, ci din cea a altor angajați ai Creșei nr. 1 Suceava, aflată în subordinea reclamantului. Având în vedere faptul că pârâta, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, a mai achitat o parte din suma datorată, reclamanții au înțeles să-și restrângă acțiunea în sensul solicitării obligării acesteia la plata sumei de 694.415,83 RON. Prin încheierea din 03.06.2015, stabilindu-se cadrul procesual, instanța a introdus în cauză, în calitate de reclamant, și pe Municipiul Suceava, prin primar, alături de Consiliul Local al Municipiului Suceava, iar prin încheierea din data de 02.09.2015, a admis excepția necompetenței materiale și funcționale a secției civile a Tribunalului Suceava - complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă, dosarul fiind trimis spre repartizare aleatorie unui complet specializat în soluționarea fondurilor civile, considerând că este vorba de un litigiu între doi ordonatori de credite.

Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava Prin sentința nr. 1233/23.10.2018, Tribunalul Suceava, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea restrânsă; a constatat că a intervenit amnistia fiscală pentru suma de 391.286 RON; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 54.044,6 RON cu titlu de plăți nejustificate aferente perioadei 01.01. 2012-30.06.2014; a încuviințat onorariu definitiv expert în sumă de 23.826 RON și a obligat-o pe pârâtă să plătească, în contul Ministerului de Justiție - Biroul de Expertize Suceava, pentru expert B., suma de 10.826 RON reprezentând diferență decont de expertiză; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea fiind executorie în ceea ce privește obligarea la plata diferenței de decont.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava Prin decizia nr. 26/18.01.2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II a civilă a admis apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva sentinței, pe care a anulat-o și a reținut cauza pentru rejudecarea fondului, fixând în acest sens termen de judecată cu citare părți. Prin decizia nr. 154/17.05.2019 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secția a II a civilă a admis, în parte, acțiunea, astfel cum a fost restrânsă; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 54.044,6 RON cu titlu de despăgubiri civile; a obligat-o pe pârâta să plătească în contul Ministerului Justiției - Biroul de Expertize Suceava, pentru expert B., suma de 10.826 RON reprezentând diferență de onorariu pentru efectuarea expertizei.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanții Consiliul Local Suceava, Municipiul Suceava, prin primar și pârâta A.. Recurenții-reclamanți au susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Au formulat următoarele critici: - În mod nelegal, instanța de apel a constatat că a intervenit amnistia pentru suma de 391.286 RON, motivat de faptul că art. 2 din Legea nr. 124/2014 prevede că se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială pe care personalul trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control. Au arătat că în perioada 14 iulie 2014-30 septembrie 2014, comisia constituită prin Dispoziția nr. 1452/2014 a verificat întreaga activitate financiar-contabilă și administrativă a Creșei nr. 1 Suceava, perioada supusă controlului fiind 1 ianuarie 2012-30 iunie 2014, iar în urma controlului, printre altele, s-a constatat nerespectarea prevederilor legale privind salarizarea personalului bugetar. În opinia recurenților, prevederile Legii nr. 124/2014, intrată în vigoare la data de 27 septembrie 2014, nu sunt aplicabile speței, având în vedere că exonerarea la plată prevăzută de art. 2-3 din lege este aplicabilă în cazul recuperării sumelor reprezentând venituri de natură salarială acordate cu crearea de prejudicii de la personalul ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite eronat, or, în speță, este vorba de încălcarea prevederilor legale de către directorul Creșei nr. 1 în calitate de ordonator terțiar de credite și de răspunderea patrimonială a acestuia. Mai mult decât atât, recurenții au arătat că pârâta nu a contestat cuantumul cheltuielilor nejustificate cu plata salariilor, ci doar scăderea acestei sume din totalul prejudiciului produs pe calea legii amnistiei. - În mod greșit instanța de apel a constatat că suma stabilită prin raportul de expertiză contabilă, respectiv 164.272,72 RON este cea datorată de către pârâtă, fără a lua în seamă argumentele invocate de către reclamanți referitoare la erorile din raportul de expertiză. Au apreciat astfel că hotărârea atacată este nemotivată parțial sub aspectul fundamentării legale a cuantumului despăgubirilor de care a fost lipsită instituția reclamantă prin admiterea acțiunii, hotărârea fiind dată astfel cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Prezentând considerații teoretice, rezultate inclusiv din doctrină și din jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, referitoare la un proces echitabil, recurenții au solicitat a se observa că niciuna dintre hotărârile pronunțate în cauză nu este motivată sub aspectul temeiului juridic ce a stat la baza stabilirii de către expertul contabil a sumelor datorate către instituția reclamantă cu titlu de despăgubiri civile. Astfel, în opinia recurenților, deficiențele semnalate au fost interpretate de expert din alt punct de vedere, considerându-se a fi necesare bunurile/serviciile achitate chiar dacă nu există niciun document justificativ, uneori nici documentul cu care a fost efectuată plata. Totodată, potrivit recurenților, pe lângă încălcarea prevederilor legale, nu a fost respectată a doua fază în procesul execuției bugetare, iar în raportul de expertiză contabilă au fost considerate justificate și acceptate la plată sume de bani pentru care nu a fost găsită dispoziția de plată. In final, recurenții-reclamanți au considerat că în condițiile inexistenței documentelor legale, încălcării în mod repetat și în totalitate a prevederilor legale referitoare la conformitatea, regularitatea și legalitatea tuturor operațiunilor care au condus la efectuarea de plăți din fonduri publice, nu se poate anula obligația ordonatorului terțiar de credite de a respecta legislația în vigoare. Recurenta - pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamanți, astfel cum a fost restrânsă, cu consecința exonerării sale de la plata sumei de 54.044,6 RON, respectiv de la plata sumei de 10.826 RON cu titlu de onorariu expert (diferența). A învederat următoarele aspecte: - Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la condițiile antrenării răspunderii contractuale - art. 969 din vechiul C. civ. și, respectiv, la contractul de mandat: condiții de existență, obligațiile mandatarului, cauze exoneratoare de răspundere a mandatarului - art. 1532, art. 1539 din vechiul C. civ., raportate la art. 10 alin. (1), (2), (4) din Legea nr. 82/1991, art. 2 și art. 9 pct. 6 și 8 din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999, art. 1542 din vechiul C. civ., dar și la instituția chemării în garanție (art. 72 C. proc. civ.) și la principiul ne bis in idem - efectele dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. asupra posibilității de (re)analizare a pretențiilor ulterioare, separate, de natură civilă, dezbătute și în dosarul penal. A considerat că nu sunt incidente, în ceea ce o privește, dispozițiile art. 969 din vechiul C. civ., cum greșit a reținut curtea de apel, întrucât răspunderea civilă contractuală este o răspundere care se fundamentează pe existența unui contract, or, între părți nu există un contract de natura unei convenții de mandat, contract care să fi generat raporturi juridice complete sau incomplete, tipice sau atipice, deci nu se poate discuta despre existența unei fapte contractuale ilicite, culpabile și personale a sa (răspunderea contractuală fiind o răspundere personală), săvârșită în legătură cu atribuțiile în calitate de director al Creșei nr. 1 Suceava, faptă care să fi avut drept consecință producerea unui prejudiciu reclamanților. Pornind de definiția contractului de mandat în accepțiunea art. 1532 din vechiul C. civ., recurenta a opinat că subordonarea ordonatorului terțiar față de ordonatorul principal de credite, în condițiile Legii nr. 273/2006 nu echivalează cu existența unui contract (de mandat), nici fișa postului, Regulamentul intern al Creșei sau ROF-ul neținând loc de atare contract. Din interpretarea art. 1532 și art. 1539 din vechiul C. civ., a rezultat, pentru recurentă, că mandatarul are obligația de a îndeplini atribuțiile delegate de la mandant. Cum recurenta nu avea atribuții legate de organizarea evidenței creanțelor și a obligațiilor patrimoniale, de evidența angajamentelor bugetare și legale, de îndeplinire a atribuțiilor privind controlul financiar preventiv propriu, de asigurare a integrității patrimoniului unității, de organizare a evidenței generale a elementelor de activ și pasiv deținute de unitate și cum efectuarea acestor evidențe și, respectiv, luarea de măsuri legate de rezultatele evidenței întocmite, al cărei scop era de a se cunoaște starea patrimoniului unității, erau atribuții care incumbau contabilului-șef, a susținut că nu i se poate imputa, în cadrul răspunderii contractuale reglementate de art. 969 din vechiul C. civ. nicio culpă legată de atribuțiile trasate prin fișa postului, deci nu este îndeplinită cerința faptei ilicite care să se constituie în premiza atragerii răspunderii contractuale. Deși au fost nesocotite dispozițiile art. 4.2 din Ordinul nr. 522/2003, organigrama unității este aprobată de ordonatorul principal de credite - Primăria Suceava, care ar fi trebuit să se sesizeze că nu se respectă prevederile legale cu privire la controlul financiar preventiv. În aceeași ordine de idei, a prevederilor greșit aplicate sau interpretate de instanța de apel, recurenta a susținut că au fost nesocotite dispozițiile art. 10 alin. (1), (2) și 4 din Legea nr. 82/1991. Raportat la aceste dispoziții, în opinia recurentei, contabilului-șef, care a acordat și viza controlului financiar preventiv, îi reveneau atribuții referitoare la asigurarea integrității patrimoniului unității, respectarea prevederilor legale și a reglementărilor interne incidente activității economico-financiare a unității si creșterea eficienței în utilizarea resurselor alocate (obligații neîndeplinite de contabilul-șef și pentru care doar acesta răspunde) și nu directorului unității, ale cărui atribuții țin strict de organizarea activității financiar-contabile (pe care o coordonează, controlează și îndrumă contabilul șef) și care răspunde pentru păstrarea și apărarea integrității patrimoniului unității (obligații îndeplinite). A arătat că hotărârea atacată face referire repetitiv (dar, în același timp, nejustificat) la o pretinsă faptă ilicită săvârșită de recurentă, constând în încălcarea atribuțiilor delegate de către reclamanții mandanți, în raport de care s-ar justifica incidența art. 969 din vechiul C. civ. Numai că aceste statuări, în opinia recurentei, nu țin cont de Ordonanța Guvernului nr. 119/1999, respectiv de prevederile cuprinse la art. 2 și art. 9 pct. 6 și

Recurenta a înțeles a se prevala și de art. 1542 din vechiul C. civ., care nu a fost deloc analizat de către instanța de apel, susținând aplicarea greșită a regulilor privind mandatul și a cauzelor exoneratoare de răspundere a mandatarului. A mai arătat că faptul că nu a declarat apel împotriva soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive nu echivalează cu recunoașterea sau cu asumarea obligației de plata a prejudiciului pretins cauzat reclamanților. De asemenea, în opinia recurentei, nu se impunea (în mod obligatoriu, după cum a sugerat instanța de apel) nici lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză de către pârâtă a persoanelor răspunzătoare de prejudiciu (pe calea unei eventuale cereri de chemare în garanție). A criticat decizia și pentru interpretarea și aplicarea greșită și a dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și a principiului ne bis in idem. Textul sus-amintit prevede că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. În ceea ce privește sintagma "hotărâre definitivă", aceasta trebuie înțeleasă nu doar în sensul existenței unei hotărâri a instanței penale prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, ci ca o soluție prin care se stinge definitiv acțiunea penală. Incidența principiului ne bis in idem și autoritatea de lucru judecat pot opera inclusiv în cazul soluțiilor dispuse de procuror, prin care se stinge definitiv acțiunea penală, cum este și Ordonanța de clasare întemeiată pe art. 16 lit. a) C. proc. pen. (situația din speță). Făcând referire la Hotărârea din 18 mai 2017 din cauza Johannesson și alții împotriva Islandei (cererea nr. x/11) a Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenta a susținut, că mutatis mutandis, lipsa condamnării sale penale, pe motiv că fapta imputată nu există, împiedică aplicarea unor sancțiuni patrimoniale, materiale, în cadrul răspunderii civile de drept comun, contractuale (potrivit Curții de Apel Suceava) pentru aceeași faptă. Interpretând per a contrario soluția CEDO în cauza Lungu c. României, în opinia recurentei rezultă că și în această speță ne aflăm în ipoteza încălcării dreptului la un proces echitabil, atâta timp cât în procedura penală s-a stabilit că subiectul urmăririi penale nu este vinovat de săvârșirea faptelor indicate de către reclamanți, care nu există. În ceea ce privește soluția de obligare la plata diferenței de onorariu expert în cuantum de 10.826 RON, în rejudecare, ca efect al admiterii prezentului recurs și în raport de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a solicitat exonerarea de la plata acestei sume, care va trebui imputată reclamanților. În plus, în acord cu același temei legal, a considerat că se va impune obligarea reclamanților și la plata sumei de 13.000 RON, achitată deja cu titlu de onorariu expert. 5. Procedura de filtru Prin încheierea din 11 martie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 154 din 17 mai 2019 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă și a constatat neîncadrarea criticilor recursului promovat de reclamanții Municipiul Suceava, prin Primar și Consiliul local Suceava împotriva aceleiași decizii în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cu sancțiunea aplicabilă prevăzută de art. 489 din cod. A fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 13 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Prin rezoluția din 27 mai 2020, în temeiul art. 42 alin. (8) din anexa 1 la Decretul nr. 195/2010 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, din oficiu, instanța a stabilit un nou termen de judecată la data de 8 iulie 2020. 6. Apărările formulate în cauză La 18.10.2019, în termen legal, recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat și admiterea recursului propriu, astfel cum a fost formulat. Au susținut că instanța de apel a apreciat corect că între părți există un raport juridic atipic, pretențiile deduse judecății îmbrăcând forma răspunderii civile contractuale a administratorului-mandatar, pentru daune cauzate mandantului prin încălcarea îndatoririlor față de acesta. In ceea ce privește apărarea recurentei-pârâte potrivit căreia răspunderea pentru întreaga activitate financiar-contabilă aparține contabilului șef, au solicitat respingerea acesteia în condițiile în care pârâta și-a asumat calitatea procesuală pasivă în cadrul procesual reprezentat de dreptul comun în materia răspunderii civile, prin achiesarea implicită la soluția din 15 octombrie 2015 și nu a înțeles să procedeze la delegarea în favoarea respectivei persoane a atribuțiilor de ordonator terțiar de credite, operațiune translativă de răspundere. Referitor la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și a principiului ne bis in idem, au considerat că reținerile din ordonanța de clasare nu sunt de natură a înlătura răspunderea civilă a administratorului, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru angajarea acesteia. La aceeași dată, în termen legal, a formulat întâmpinare și recurenta-pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. A solicitat a se observa că instanța de apel a motivat amnistia fiscală. A precizat că prin adoptarea Legii nr. 124/2014, legiuitorul a acceptat implicit ca patrimoniul instituțiilor bugetare să nu mai fie îndestulat cu sumele reprezentând drepturi salariale avansate necuvenit, încercarea reclamanților de a recupera aceste sume de la angajator circumscriindu-se unei îmbogățiri fără justă cauză, ceea ce nu poate fi primit. Referitor la critica privind nemotivarea niciunei hotărâri pronunțate în cauză, a arătat că recurenții nu au formulat reale obiecțiuni la raportul de expertiză și că invocă aceleași apărări pe care le-a prezentat și anterior, fără a recunoaște chiar propria culpă în producerea pagubei. La 05.11.2019, în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat de reclamanții Consiliul local Suceava și Municipiul Suceava, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, statuând prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, legiuitorul a impus părții interesate obligația de a dezvolta motivele pentru care apreciază incidența acestui motiv de recurs. O atare cerință nu se consideră a fi îndeplinită în condițiile în care partea recurentă reproduce prin memoriul de recurs motivele de apel, fără a indica în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material astfel cum acestea au fost aplicate de instanța de apel în dezlegarea motivelor de apel. În speță, astfel cum s-a constatat prin raportul din 22 ianuarie 2020, motivele recursului declarat de reclamanți, deși s-a pretins că sunt subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiau în întregime motivele de apel care și-au găsit deja o rezolvare jurisdicțională prin hotărârea pronunțată de instanța de apel. Prin același raport s-a constatat că reclamanții, prin memoriul de recurs, au criticat decizia atacată și pentru nemotivarea parțială a acesteia, critică ce s-ar fi putut circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în condițiile în care ar fi fost dezvoltată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ceea ce însă nu s-a identificat în cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții omițând să indice, în concret, în ce anume constă nemotivarea hotărârii pronunțate în apel, respectiv care sunt motivele pretins contradictorii ori străine de natura cauzei. În atare condiții, prin încheierea dată în 11 martie 2020, Înalta Curte a constatat că motivele invocate de reclamanții Municipiul Suceava, prin Primar și Consiliul local Suceava împotriva deciziei instanței de apel nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. În consecință, în baza dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune anularea recursului declarat de reclamanți împotriva deciziei instanței de apel. Analizând recursul declarat de partea pârâtă, A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat. Cu titlu prealabil, este de menționat că statuarea asupra aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probatoriile administrate de părțile litigante, este sarcina judecătorilor fondului și că aceste statuări nu fac obiect al controlului jurisdicțional exercitat de instanța de recurs. În acest sens sunt dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, părțile nu pot pretinde, prin intermediul recursului, reevaluarea probatoriilor administrate la judecata în fond a cauzei, cu consecința unor statuări radical diferite de cele ale instanței de apel asupra chestiunilor de fapt ale litigiului, întrucât nu este permis de dispozițiile legale menționate. Totodată, se impune observația potrivit căreia este în sarcina judecătorului fondului obligația de a da calificare juridică actelor și faptelor deduse judecății, aceasta fiind impusă prin dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. În cadrul acestei operațiuni, de calificare a acțiunii deduse judecății, sunt relevante și dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) C. proc. civ., potrivit cărora: Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii, respectiv, Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității. Rezultă că atunci când nu există o reglementare legală precisă a unui anumit raport juridic atipic, instanța de judecată nu poate refuza soluționarea pretențiilor deduse judecății, ci are a analiza pricina în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare ori, după caz, în baza principiilor generale ale dreptului. În speță, stabilind cadrul procesual, instanțele de fond au reținut că sunt învestite cu soluționarea unei cereri în despăgubire prin care partea reclamantă urmărește recuperarea prejudiciului ce i-a fost cauzat de pârâtă prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor deținute în calitatea sa de ordonator terțiar de credite în perioada în care a îndeplinit funcția de director al Creșei nr. 1 Suceava. În baza probatoriilor administrate, instanța de apel a statuat că pârâta, deși, în exercitarea împuternicirilor conferite de partea reclamantă, avea obligația de a se asigura că fondurile bugetare alocate trebuiau folosite potrivit destinației prevăzute în bugetul alocat, a aprobat plata unor sume de bani pentru servicii care nu au fost prestate sau care nu se justificau, aspecte constatate prin verificările efectuate de Comisia de control a activității financiar-contabile a Creșei nr. 1 Suceava, sub aspectul conformității, regularității și legalității operațiunilor. Instanța de apel a constatat că pârâta, care nu a avut niciodată calitatea de salariat al părții reclamante, angajată fiind a Spitalului Județean Suceava și transferată în interesul serviciului în funcția de director al Creșei nr. 1 Suceava, și-a desfășurat activitățile specifice funcției menționate în baza unui raport juridic atipic, într-o structură organizatorică care presupunea o anumită ierarhie funcțională prestabilită, având, printre altele, obligația de a acționa în limitele însărcinărilor primite de la partea reclamantă. Aceste aspecte de fapt ale litigiului nu pot face obiect al analizei instanței de recurs, prin reevaluarea acelorași probatorii, anume a mențiunilor din Fișa postului de "Medic-Director", Regulamentul intern al Creșei nr. 1 sau ROF-ul, astfel cum eronat solicită pârâta prin recurs, cu consecința statuării asupra inexistenței unor obligații în sarcina sa în ceea ce privește activitatea financiar-contabilă a instituției și a inexistenței unui raport de subordonare față de partea reclamantă, contrar celor stabilite în acest sens de instanța de apel. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu reexaminarea aspectelor de fapt ale litigiului statuate de instanțele de fond. Cât privește raportul juridic atipic în baza căruia pârâta a îndeplinit atribuțiile de director al Creșei nr. 1 Suceava și de ordonator terțiar de credite, contrar celor invocate de pârâtă, instanța de apel a constatat că nu este reglementat prin dispoziții legale specifice. În aceste condiții, instanța de apel a statuat că răspunderea pârâtei pentru neîndeplinirea obligațiilor izvorâte din acest raport juridic se impune a fi analizată din perspectiva normelor de drept care reglementează răspunderea contractuală, în general, a normelor care reglementează contractul de mandat, în particular, cu trimitere la dispozițiile art. 969 și ale art. 1532 și 1539 din vechiul C. civ. Prin critica de nelegalitate formulată, pârâtă pretinde ca fiind greșit raționamentul instanței de apel în ceea ce privește statuările asupra normelor de drept apreciate a fi incidente raportului de despăgubire dedus judecății în procesul pendinte. Anume, pârâta susține că în lipsa unor dispoziții legale precise și în lipsa unuui contract de natura unei convenții de mandat, contract care să fi generat raporturi juridice complete sau incomplete, tipice sau atipice, instanța de apel nu putea angaja răspunderea sa contractuală în legătură cu modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor specifice funcției încredințate de partea reclamantă, aceea de director al Creșei nr. 1 Suceava, iar în ceea ce privește activitatea financiar contabilă a instituției, că răspunderea pentru eventualele prejudicii cauzate părții reclamante era în sarcina contabilului-șef. Critica nu poate fi primită. Verificând lucrările dosarului, se constată că instanța de apel nu a statuat că părțile litigante ar fi încheiat un contract de mandat în temeiul dispozițiilor art. 1359 din vechiul C. proc. civ., nici în ceea ce privește funcția de director, nici în ceea ce privește calitatea de ordonator terțiar de credite, astfel eronat pretinde pârâta. Considerentele deciziei recurate evidențiază că instanța de apel a reținut, astfel cum s-a arătat, că pârâta și-a desfășurat activitatea în baza unui raport juridic atipic încheiat cu partea reclamantă, raport care nu beneficiază de o reglementare proprie și care, astfel date fiind constatările dintr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu cade în sfera jurisdicției muncii, motiv pentru care eventualele pretenții născute în executarea acestui raport se impun a fi analizate din perspectiva normelor civile de drept comun. În aceste condiții, instanța de apel a procedat la verificarea conținutului raportului juridic intervenit între părți, statuând asupra drepturilor și obligațiilor convenite de părți, cu luarea în considerare a mențiunilor din fișa postului pârâtei și a celor din Regulamentul de Organizare și funcționare a Creșei nr. 1 Suceava, aprobat prin Hotărârea nr. 283/2004 a Consiliului Local al Municipiului Suceava. Totodată, instanța de apel a analizat natura obligațiilor convenite de părți cu ocazia încredințării pârâtei a funcției de director al Creșei nr. 1 Suceava, conform hotărârilor nr. 127/29 iunie 2001 și 107/28.06.2002 ale Consiliului Local al Municipiului Suceava, (pentru perioada 2001 - 2014), instituție publică aflată în subordinea reclamantului Consiliul Local al Municipiului Suceava . În ceea ce privește funcția de ordonator terțiar de credite, instanța de apel a stabilit că aceasta nu a fost delegată contabilului-șef al instituției. Rezultat al acestor verificări, instanța de apel a reținut că raportul juridic intervenit între partea reclamantă și pârâtă îmbracă forma unui raport de mandat sui generis, caz în care răspunderea pârâtei se impune a fi analizată din perspectiva prevederilor art. 1539 din vechiul C. civ., care prevăd că "mandatarul este îndatorit a executa mandatul atât timp cât este însărcinat, și este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui." Concluzia s-a impus, întrucât pârâta, medic - director al instituției, astfel cum a constatat instanța de apel, a asigurat conducerea curentă a creșei prin transpunerea în practică a prevederilor legale în materie medicală și administrativă, în limita competențelor stabilite potrivit legislației în vigoare prin fișa postului, aprobată de primarul municipiului, cu scopul realizării și îmbunătățirii activității specifice (art. 10), exercitând totodată și funcția de ordonator terțiar de credite, calitate în care s-a aflat în raport de subordonare cu primarul municipiului Suceava - ordonator principal de credite (art. 11) - dosar fond. Or, astfel cum s-a arătat, calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății este impusă judecătorului fondului de dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., caz în care, în mod corect instanța de apel a procedat în sensul celor mai sus menționate. Împrejurarea că nu exista o reglementare legală precisă a acestui raport juridic atipic intervenit între reclamantă și pârâtă nu împiedica instanța de judecată să analizeze pretențiile deduse judecății pentru un astfel de considerent (al inexistenței unor norme de drept speciale), astfel cum eronat pretinde pârâta. Dimpotrivă, în astfel de cazuri, în aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) C. civ., judecătorul are obligația de a judeca cauza în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, astfel cum corect a procedat instanța de apel, prin trimitere la dispozițiile art. 969 din vechiul C. civ., în general, și la dispozițiile art. 1532 și 1539 din vechiul C. civ., care reglementează o situație asemănătoare raportului juridic dedus judecății. Așa fiind, Înalta Curte constată că nu poate primi critica prin care pârâta pretinde că în lipsa unei reglementări legale speciale a raportului juridic în baza căruia a îndeplinit funcția de director al Creșei nr. 1 Suceava, răspunderea sa civilă nu putea fi angajată, cu consecința respingerii cererii în despăgubire deduse judecății. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte nu poate primi nici apărarea pârâtei potrivit căreia subordonarea ordonatorului terțiar față de ordonatorul principal de credite, în condițiile Legii nr. 273/2006 nu echivalează cu existența unui contract (de mandat), sub motiv că fișa postului, Regulamentul intern al Creșei sau ROF-ul nu țin loc de contract de mandat, invocată de pârâtă în același scop, al exonerării sale de orice răspundere în legătură cu modalitatea de executare a obligațiilor statuate în sarcina sa prin raportul juridic încheiat cu partea reclamantă. Cât privește critica privind omisiunea instanței de apel de a analiza apărarea potrivit căreia răspunderea sa civilă se impunea a fi înlăturată în aplicarea prevederilor art. 1542 din vechiul C. civ., în considerarea faptului că atribuțiile referitoare la asigurarea integrității patrimoniului unității nu erau în sarcina sa ci, potrivit dispozițiilor Legii nr. 82/1991 a contabilității și ale O.G. nr. 119/1999 privind auditul intern și controlul financiar preventiv, în sarcina contabilului șef, care avea a răspunde personal pentru prejudiciul suferit de partea reclamantă, Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondată. Verificând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanța de apel a statuat că nu poate primi această apărare cât timp pârâta (care a acoperit parțial prejudiciului pretins de partea reclamantă) și-a asumat în litigiul pendinte calitatea procesuală pasivă, neînțelegând să critice prin apel soluția pronunțată cu privire la această chestiune litigioasă prin încheierea de ședință din 15.10.2015. Acest considerent nu a fost combătut prin recurs, pârâta rezumându-se să afirme că soluția definitivă prin care s-a statuat cu privire la calitatea sa procesuală pasivă nu echivalează cu o recunoaștere a pretențiilor părții reclamante, ceea ce însă nu a statuat instanța de apel, care a reținut, în mod corect, că soluția primei instanțe în ceea ce privește calitatea sa procesuală pasivă în procesul pendinte a rămas definitivă prin neapelare, caz în care nu mai poate face obiect al analizei în apel. Cât privește solicitarea pârâtei de a se constata că răspunderea pentru activitatea financiară revenea contabilului-șef și nu directorului instituției, instanța de apel a statuat că angajarea răspunderii pârâtei a avut în vedere atribuțiile ce îi reveneau în calitate de ordonator terțiar de credite, atribuții care au fost exercitate de pârâtă și care nu au fost delegate contabilului-șef, operațiune ce ar fi fost translativă de răspundere. În aceste condiții, dispozițiile art. 1542 din vechiul C. civ. se dovedesc a nu fi incidente raportului juridic dedus judecății. Înalta Curte constată ca fiind nefondată, de asemenea, și critica privind interpretarea și aplicarea greșită și a dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și a principiului ne bis in idem. Dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Ori, cu privire la faptele care fac obiectul analizei în procesul pendinte nu este pronunțată o astfel de hotărâre iar interpretarea propusă de pârâtă a fi dată sintagmei "hotărâre definitivă", în sensul că aceasta trimite nu doar la existența unei hotărâri a instanței penale prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, ci și la o soluție a organelor de urmărire penală prin care se stinge definitiv acțiunea penală, nu poate fi primită, întrucât adaugă nepermis la textul de lege menționat. Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că ordonanța de clasare a unei acțiuni penale având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru aceste fapte nu se înscrie în categoria hotărârilor definitive, cerință impusă de textul de lege arătat. Principiul ne bis in idem stabilește că nimeni nu poate fi urmărit și pedepsit de două ori pentru aceeași faptă, ceea ce nu s-a probat ori dovedit în prezenta cauză. Ori, în lipsa aplicării în procesul penal a vreunei sancțiuni pârâtei pentru faptele ce fac obiectul procesului pendinte, invocarea de către pârâtă a principiului ne bis in idem se dovedește a fi străină cauzei. Trimiterea pârâtei la Hotărârea din 18 mai 2017 din cauza Johannesson și alții împotriva Islandei (cererea nr. x/11) a Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune o altă concluzie, întrucât, spre deosebire la circumstanțele procesului pendinte, în cauza menționată instanța de contencios european a reținut o dublare a procesului și a pedepsei (cât timp infracțiunile pentru care au fost urmăriți și condamnați reclamanții s-au bazat pe același set de fapte ca cele pentru care li s-au impus penalități). În același sens, ca fiind străină cauzei pendinte, de dovedește și trimiterea la Hotărârea pronunțată la 21 octombrie 2014 în Cauza Lungu contra României, prin care Curtea europeană a reținut existența unei violări a art. 6 par. (1) din Convenție pornind de la împrejurarea că derularea simultană și în paralel a două proceduri independente cu privire la aceleași fapte, care a condus secția penală a Curții de Apel la o nouă apreciere a acestor fapte, radical diferită de hotărârea anterioară a secției comerciale de la aceeași Curte de Apel, a adus atingere principiului securității raporturilor juridice. Ori statuarea că faptele săvârșite de pârâtă impun obligația de despăgubire a părții prejudiciate conform regulilor răspunderii civile contractuale nu se constituie într-o apreciere radical diferită de constatarea organelor de urmărire penală care, în legătură cu aceste fapte, cercetate sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de delapidare și abuz în serviciu ori complicitate la aceste infracțiuni, au statuat că nu sunt prevăzute de legea penală, motiv pentru care nu pot atrage răspunderea penală, știut fiind că, spre deosebire de răspunderea penală care poate fi angajată în mod excepțional, în condițiile restrictive prevăzute de normele de drept penal, în materie civilă părțile răspund și pentru cea mai ușoară culpă. Întrucât criticile formulate cu privire la fondul litigiului nu au fost primite, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată și solicitarea pârâtei de exonerare de la plata diferenței de onorariu expert și de obligare a părții reclamante la plata în întregime a cheltuitelor ocazionate cu efectuarea expertizei la judecata în fond a cauzei. Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.