ÎCCJ, decizie (scj.ro #211738)

Conflict negativ. Acțiune de divorț. Pârâtă cu locuința situată pe teritoriul altui stat.

Prestarea de către reclamant a unor activități cu caracter

lucrativ pe perioade determinate în străinătate. Competență teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești

Index alfabetic: divorț

ultimul domiciliu comun al soților

contract de muncă sezonier

C.proc.civ., art. 915 alin. (1)

Faptul că partea pârâtă locuiește în străinătate, iar reclamantul lucrează cu caracter temporar pe teritoriul altui stat, fără a-și stabili în mod efectiv locuința în afara țării, nu reprezintă elemente de natură a conduce la concluzia că, în determinarea instanței competente teritorial să soluționeze acțiunea de divorț, este aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 915 alin. (2) C.proc.civ., câtă vreme domiciliu reclamantului se află în România.

Prin urmare, competența teritorială de soluționare a cererii de divorț aparține instanței de la domiciliul reclamantului, fiind incidente dispozițiile art.915 alin. (1) teza finală C.proc.civ.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 791 din 11 mai 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași – Secția civilă, în data de 20.10.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiată de părți, din culpa exclusivă a pârâtei, exercitarea autorității părintești  privind minorul, în comun de către ambii părinți,  stabilirea locuinței minorului la tată, precum și revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. b), art. 383 și  art. 400 alin.(1) C.civ.

Prin sentința civilă nr. 9892 din 30.09.2022, Judecătoria Iași – Secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 915 C.proc.civ., arătând că acest text procedural stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce privește competența teritorială, alin. (1) al articolului conferă o competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare.

S-a mai reținut că, din probatoriul administrat în cauză, respectiv din cuprinsul înscrisurilor depuse,  dar și din precizările mandatarului convențional al reclamantului, rezultă că ambele părți locuiesc în Germania, iar noțiunea de „locuință” trebuie înțeleasă ca element de identificare al persoanei fizice, interesând adresa unde persoana locuiește efectiv, iar nu locuința statornică și principală.

Concluzionând, apreciind că are caracter absolut competența prevăzută de art. 915 C.proc.civ., reclamantul neavând un drept de opțiune între instanțele menționate în cadrul acestui articol, față de lipsa unui acord expres cu privire la alegerea unei instanțe competente să soluționeze cererea de divorț, în temeiul art. 915 alin. (2) din cod, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat cauza, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 1596 din 20.02.2023, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamant, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

În motivare, această instanță a reținut că, din coroborarea prevederilor art. 129 și art. 126 alin. (1) C.proc.civ., interpretat

per a contrario

, rezultă că, în materia divorțului, competența teritorială este exclusivă.

S-a mai arătat că potrivit susținerilor reclamantului coroborate cu înscrisurile, reprezentând contracte de muncă, rezultă că, la data de 20.10.2021, data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul locuia în Iași, la locuința situată în sat Cîrniceni, iar pârâta locuia în străinătate. Faptul că, ulterior acestei date, reclamantul a plecat temporar în străinătate, cu scopul de a lucra sezonier pentru a-și întreține familia, nu produce efecte cu privire la competența instanței, iar potrivit contractelor de muncă încheiate de către reclamant, acesta lucrează pe perioade determinate în străinătate, întorcându-se ulterior finalizării acestor contracte la locuința sa din Iași.

Astfel, reținând incidența dispozițiilor art. 915  alin. (1) teza finală C.proc.civ., instanța a avut în vedere că locuința reclamantului la data introducerii cererii era în Iași, neavând relevanță locuința ulterioară, de la momentul pronunțării hotărârii.

În acest sens, această instanță a apreciat că Judecătoria Iași este competentă să soluționeze cererea de desfacere a căsătoriei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie cererea de divorț cu cererile accesorii, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., în cuprinsul căreia reclamantul a arătat că pârâta a părăsit domiciliul conjugal în anul 2017, iar în prezent are informații că aceasta locuiește în Germania.

În speță, instanțele în conflict au interpretat diferit prevederile art. 915 C.proc.civ., prin raportare la domiciliul părților, prima instanță sesizată, respectiv Judecătoria Iași, a reținut că părțile locuiesc în străinătate și că sunt incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) C.proc.civ., iar Judecătoria Sectorului 5 București a reținut că la data introducerii cererii de divorț reclamantul locuia în Iași, fiind incidente dispozițiile art. 915 alin. (1) teza finală din cod, neavând relevanță în stabilirea competenței teritoriale faptul că reclamantul lucrează sezonier în străinătate pentru a-și întreține familia.

Potrivit art. 915 C.proc.civ.,

„(1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.”

Astfel cum rezultă din aceste dispoziții legale, regula generală în materie de divorț este aceea că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea este cea în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, și anume ca cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe, iar doar în ipoteza în care părțile nu au locuința în țară și nu au stabilit de comun acord instanța la care să introducă cererea de divorț, este competentă Judecătoria Sectorului 5 București.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că ultimul domiciliu comun al părților a fost situat în comuna Țigănași, sat Cîrniceni, județul Iași, aflat în raza teritorială a Judecătoriei Iași, unde reclamantul locuia și la momentul introducerii cererii de divorț, respectiv 20.10.2021.

De asemenea, din contractele de muncă depuse de reprezentantul convențional al reclamantului la dosarul Judecătoriei sectorului 5 București, rezultă că acesta lucrează temporar în Germania, respectiv a avut încheiat un contract de muncă pentru perioada 19 octombrie 2020- 18 octombrie 2021, apoi un alt contract pentru perioada 8 februarie 2022- 7 februarie 2023.

În aceste condiții, împrejurarea că reclamantul lucrează cu caracter temporar în străinătate, fără a-și stabili în mod efectiv locuința în afara țării, nu reprezintă un element de natură a conduce la concluzia că, în speță, este aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 915 alin. (2) C.proc.civ.

În ceea ce o privește pe pârâtă, reclamantul a precizat în cererea introductivă că aceasta locuiește în Germania, adresă la care Judecătoria Sectorului 5 București a citat-o pentru termenul din 20.02.2023, pârâta primind și semnând citația în data de 27.01.2023, potrivit confirmării de primire din dosarul Judecătoriei Sectorului 5 București.

La solicitarea Judecătoriei Iași, IPJ Iași– Postul de Poliție al Comunei Țigănași a efectuat verificări în scopul identificării domiciliului pârâtei. Astfel, în procesul-verbal din dosarul Judecătoriei Iași, s-a consemnat că pârâta este plecată la muncă în Germania din primăvara anului 2021 și nu se știe când va reveni la domiciliul din comuna Țigănași, sat Cîrniceni.

Prin urmare, reținând că, la data sesizării primei instanțe învestite, domiciliul reclamantului era în România, în județul Iași, iar pârâta locuiește în Germania, sunt incidente dispozițiile art.915 alin. (1) teza finală C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit, în temeiul art. 135 C.proc.civ., competența în favoarea Judecătoriei Iași, instanță de la domiciliul reclamantului.

Notă: În același sens este și decizia nr. 734 din 31 martie 2022, pronunțată de Secția I civilă a I.C.C.J., prin care s-a reținut că noțiunea de ,,locuință” din cuprinsul art. 915 alin. (1) C.proc.civ. trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând așadar, locuința statornică și principală a persoanei sau adresa unde locuiește efectiv, astfel că, în cazul deplasărilor în afara țării unde persoana își are domiciliul, realizate chiar și pentru o durată mai lungă de timp, de câteva luni, cum este situația activităților de muncă sezoniere, nu se poate reține producerea efectelor în ceea ce privește locuința persoanei, cu excepția situației în care există o manifestare expresă în acest sens.

Prin urmare, în pronunțarea regulatorului de competență, instanța supremă a reținut că, întrucât la momentul sesizării instanței cel puțin una dintre părți are locuința în România, este suficient pentru a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) C.proc.civ., care impun drept condiție

sine qua non

ca niciunul dintre soți să nu mai aibă locuința în țară la momentul sesizării instanței.