ÎCCJ, decizie (scj.ro #211709)

A. Cerere de amânare pentru lipsă de apărare. Condiții de admisibilitate în raport cudispozițiile art. 222 alin. (1) Cod procedură civilă

B. Inaplicabilitatea dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 Cod procedură civilă în situația în care reclamantul a învestit instanța cu noi pretenții

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Judecata

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Reziliere

Contract de prestări servicii

Cerere de amânare a judecății

Lipsă de apărare

Modificarea cuantumului obiectului cererii

Dreptul la apărare

C. proc. civ., art. 13 alin. (1), alin. (3), art. 204 alin. (2) pct. 2, art. 222 alin. (1),

art. 255 alin. (1), art. 477 alin. (1)

Convenția europeană, art. 6

Potrivit prevederilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ.,

„Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei”.

În cazul în care solicitarea de amânare pentru lipsa de apărare a fost motivată de împrejurarea că reprezentantul convențional al reclamantei a fost depistat Covid pozitiv, iar buletinul de analize eliberat în urma repetării testului, la un interval de 2 săptămâni, a menționat rezultatul „echivoc”, nu constituie un motiv temeinic, în sensul legii, de natură să justifice admiterea cererii, ținând cont de vechimea buletinului de analize inițial și de rezultatul celui ulterior depuse în dovedire.

Conform dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., „... nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când: 2. reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii;”.

În cazul în care prin cererea intitulată „de majorare a cuantumului obiectului acțiunii introductive” reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri materiale pentru perioada ulterioară celei menționate în acțiunea inițială, nu suntem în prezența unei majorări a cuantumului obiectului cererii inițiale, ci a unei modificări a obiectului acesteia, prin solicitarea de reparare a unor prejudicii distincte, neavute în vedere la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În consecință, solicitarea unor despăgubiri pentru prejudicii produse într-un alt interval temporar, ulterior celui menționat în acțiunea inițială, nu reprezintă o majorare a câtimii obiectului inițial al cererii, ci o adăugare a unui obiect nou, concluzia în același sens a instanței de apel fiind formulată cu respectarea prevederilor art. 204 C. proc. civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1954 din 5 octombrie 2023

, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B., C. S.A. și D. S.R.L., rezilierea contractului de prestări servicii nr. DRCC 5319 din 30.03.2018, din culpa exclusivă a entităților pârâte, precum și obligarea solidară a pârâtelor la plata sumei de 234.131 lei, care include inflația medie anuală de 4,2%, cu titlu de daune materiale și a sumei de 88.900, cu titlu de daune morale.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1270 și 1350 C. civ.

Prin încheierea din data de 09 iunie 2021, instanța a admis excepția netimbrării și a anulat capătul de cerere privind daunele morale, ca netimbrat.

Prin cererea depusă la 26 octombrie 2021, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la suma de 335.418 lei, cu titlu de daune materiale pentru perioada 2018-2021.

Prin încheierea din 27.10.2021, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare formulată de reclamantă, față de împrejurarea că ultimul test invocat de avocatul reclamantei a fost efectuat la 14.10.2021, dată de la care avea posibilitatea efectuării unui nou test pentru a observa dacă infecția subzistă, în condițiile în care analiza inițială era din data de 01.10.2021. De asemenea, instanța a reținut că cererea de majorare a cuantumului obiectului acțiunii introductive este de fapt o cerere modificatoare și constatând dezacordul pârâtei față de modificarea cererii de chemare în judecată, a reținut incidența dispozițiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3124 din 08.12.2021, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a

respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

considerând soluția de respingere a acțiunii introductive ca fiind vădit neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2 din 9 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea ambelor hotărâri pronunțate în fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta invocă faptul că instanța de apel a omis să analizeze, prin raportare la prevederile art. 21 din Constituție, art. 6 C. civ. și art. 6 C.E.D.O., motivul de nelegalitate a sentinței apelate referitor la caracterul inechitabil al procedurii derulate în fața primei instanțe.

De asemenea, reclamanta pretinde că ar fi fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 222 alin. (1) C. proc. civ., în soluționarea cererii de amânare a judecății formulate de parte pentru termenul din 26.10.2021, pentru imposibilitatea de prezentare a reprezentantului convențional al acesteia.

Consideră reclamanta că argumentele care au fundamentat respingerea cererii de amânare nu au ținut cont de contextul general în care a fost formulată aceasta, caracterizat prin teama persoanelor în vârstă, categorie din care făcea parte și avocatul părții, de a se expune pericolului îmbolnăvirii.

Totodată, reclamanta apreciază că instanța de apel a respins în mod greșit criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de către prima instanță, invocând omisiunea indicării sumei cu care s-a solicitat majorarea pretențiilor, în condițiile în care textul de lege nu impune o astfel de obligație, ci face vorbire despre „cuantumul obiectului cererii”, care poate fi reprezentat și de alte bunuri sau valori, determinate sau determinabile.

Referitor la proba cu expertiză contabilă, reclamanta critică argumentele care au condus la respingerea probei, arătând că obiectivele acesteia se regăseau în cuprinsul memoriului de apel, iar singurul în măsură să aprecieze asupra competenței de a răspunde obiectivelor propuse era expertul însuși.

În sfârșit, în ceea ce privește soluția pe fond, se arată că este greșită interpretarea instanței de apel, în sensul că nu exista o obligație contractuală a pârâtelor de a atribui lucrări de evaluare reclamantei, precum și faptul că nu este dovedit pretextul invocat de pârâte, care ar fi justificat scăderea numărului de lucrări atribuite, acela al existenței unor rapoarte de evaluare care nu corespundeau standardelor de calitate convenite.

Prin întâmpinarea înregistrată la 25 mai 2023, intimata C. S.A. a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Prin întâmpinările înregistrate la 29 mai 2023, intimatele B. S.A. și D. S.R.L. au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare iar, pe fond, au solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În cauza de față, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni în pretenții, întemeiate pe răspunderea contractuală, prin intermediul căreia reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. S.A. și D. S.R.L., rezilierea contractului de prestări servicii nr. 5319/30.03.2018, din culpa exclusivă a pârâtelor, precum și obligarea în solidar a acestora la plata unor despăgubiri materiale aferente perioadei 2018 - 2020, pentru încălcarea obligației contractuale de a aloca reclamantei, în mod ritmic, lucrări de evaluare a proprietăților imobiliare rezidențiale și nerezidențiale, fără distincție în raport cu zona geografică în care sunt situate.

Reținând inexistența unei obligații a pârâtelor de a aloca un anumit număr de lucrări reclamantei, precum și respectarea clauzelor contractuale în privința modalității concrete de atribuire a lucrărilor către aceasta în perioada de referință, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, această soluție fiind menținută în apel.

Reclamanta critică decizia din apel, susținând, în esență, că instanța de prim control judiciar a omis să soluționeze motivul de apel privind caracterul inechitabil al procedurii desfășurate în fața primei instanțe, a aplicat greșit prevederile art. 222 alin. (1) și art. 204 C. proc. civ., a respins tot astfel solicitarea de administrare în apel a probei cu expertiza contabilă și a stabilit o situație de fapt greșită, ca urmare a interpretării eronate a prevederilor contractuale și a probelor administrate în cauză.

Critica referitoare la omisiunea instanței de apel de a soluționa motivul referitor la caracterul inechitabil al procedurii desfășurate în fața primei instanțe, care va fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este întemeiată.

Se observă, din lecturarea memoriului de apel, că nu a existat un motiv distinct de nelegalitate în sensul arătat de parte, referirea la caracterul inechitabil al procedurii derulate în fața primei instanțe, făcută în preambulul cererii, fiind menită să sintetizeze criticile de nelegalitate dezvoltate în continuare, în cadrul punctului I.

Astfel, reclamanta a pretins prin cererea de apel că există suficiente temeiuri pentru a caracteriza procesul ca fiind vădit inechitabil, în acest sens invocând încălcarea dreptului la apărare al părții, prin respingerea cererii de amânare a judecății, dar și a prevederilor art. 204 C. proc. civ., referitoare la condițiile în care poate interveni majorarea cuantumului obiectului cererii.

Or, instanța de apel a analizat ambele critici de nelegalitate într-o manieră exhaustivă, răspunzând argumentat susținerilor reclamantei, cu trimiteri la prevederile legale incidente, astfel încât nu se poate reține lipsa motivelor care au condus la înlăturarea criticilor respective.

Susținerea recurentei, în sensul că se impunea ca instanța de apel să se raporteze în analiza motivului de apel în discuție și la prevederile art. 21 din Constituție, art. 6 C. civ. și art. 6 C.E.D.O., nu poate fi primită, întrucât examinarea motivelor de apel a avut loc în limitele stabilite expres de către apelantă, în acord cu dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora devoluțiunea în apel operează în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ., care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât privește încălcarea unor reguli de procedură, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat.

Prealabil, se constată că solicitarea de amânare pentru lipsa de apărare, formulată pentru termenul de judecată din data de 26.10.2011, a fost motivată de împrejurarea că reprezentantul convențional al reclamantei a fost depistat Covid pozitiv la data de 01.10.2021, iar buletinul de analize eliberat în urma repetării testului în data de 15.10.2021 a menționat rezultatul „echivoc”.

Nu există în cuprinsul cererii de amânare nicio referire la contextul generat de pandemia de Covid sau la teama reprezentantului convențional al părții de a se expune unei noi contaminări.

În aceste condiții, raportat la motivele care au fundamentat solicitarea de amânare și la înscrisurile doveditoare depuse în susținerea acesteia, respingerea cererii de amânare și, implicit, a motivului de apel prin care se critică această măsură, au avut loc cu respectarea prevederilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei”.

În mod evident, situația invocată de parte pentru a obține amânarea judecății nu a constituit un motiv temeinic, în sensul legii, de natură să justifice admiterea cererii, ținând cont de vechimea și de rezultatul buletinului de analiză depus în dovedire.

Motivul de recurs privitor la încălcarea prevederilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de către instanța de apel, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondat.

Se susține de către recurenta-reclamantă că instanța de apel a calificat în mod greșit cererea depusă în fața primei instanțe pentru termenul din data de 26.10.2021 drept o cerere modificatoare depusă tardiv, deși prin aceasta partea își majora cuantumul obiectului cererii, astfel că nu era ținută de vreun termen.

Într-adevăr, potrivit textului de lege de care se prevalează recurenta-reclamantă, „... nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când:

Cu toate acestea, lecturând conținutul cererii intitulate de parte „de majorare a cuantumului obiectului acțiunii introductive”, Înalta Curte constată că prin aceasta reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri materiale pentru perioada ulterioară celei menționate în acțiunea inițială, și anume ianuarie - septembrie 2021.

Prin urmare, nu suntem în prezența unei majorări a cuantumului obiectului cererii inițiale, care a privit despăgubiri pentru prejudicii suferite în perioada anilor 2018 - 2020, ci a unei modificări a obiectului cererii, prin solicitarea de reparare a unor prejudicii distincte, neavute în vedere la momentul formulării acțiunii de chemare în judecată.

Argumentul invocat în cererea de recurs, în sensul că despăgubirile solicitate prin cererea ulterioară au fost calculate după aceleași criterii ca și cele inițiale, nu este de natură să conducă la altă concluzie cu privire la natura cererii, întrucât legea operează cu un alt criteriu în raport de care se califică o cerere drept adițională, și anume cel al obiectului, în înțelesul de pretenție concretă dedusă judecății, în cazul de față fiind vorba despre despăgubiri pentru prejudicii produse într-o anumită perioadă de timp.

În consecință, solicitarea unor despăgubiri pentru prejudicii produse într-un alt interval temporar, chiar calculate după aceleași criterii, nu reprezintă o majorare a câtimii obiectului inițial al cererii, ci o adăugare a unui obiect nou, concluzia în același sens a instanței de apel fiind formulată cu respectarea prevederilor art. 204 C. proc. civ.

Motivul de recurs privitor la încălcarea de către instanța de apel a dreptului la apărare al reclamantei, prin respingerea probei cu expertiză contabilă, nu poate fi primit.

Într-adevăr, potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ., „dreptul la apărare este garantat”.

Dezvoltând conținutul dreptului la apărare în procesul civil, art. 13 alin. (3) C. proc. civ. stabilește că „Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege”.

Corelativ dreptului la apărare al părților, în componenta referitoare la posibilitatea propunerii de probe, legea nu instituie însă o obligație în sarcina judecătorului, de a încuviința toate probele solicitate, fără un examen asupra utilității acestora în soluționarea pricinii deduse judecății.

Aceasta pentru că „judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv din perspectiva admisibilității probelor.

Or, art. 255 alin. (1) C. proc. civ. statuează că „probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului”.

Prin urmare, în măsura în care se constată că proba nu este pertinentă sau concludentă, neavând legătură cu obiectul procesului ori purtând asupra unor împrejurări care nu sunt de natură să conducă la rezolvarea cauzei, judecătorul va respinge solicitarea de încuviințare a probei, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare al părții care a propus proba respectivă.

Această facultate este recunoscută și în privința instanței de apel, care „poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”, neadministrate în fața primei instanțe, fără a fi obligată să procedeze astfel, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Modul concret în care alege să procedeze instanța de prim control judiciar, în calitate de instanță superioară de fond, constituie o problemă de fapt, lăsată la libera ei apreciere, care excede controlului de legalitate pe care instanța de recurs este îndreptățită să îl efectueze, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauza de față, instanța de apel a apreciat că proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă nu este utilă raportat la obiectivele propuse pentru aceasta (verificarea respectării de către intimate a modalității de atribuire a lucrărilor de evaluare, prin intermediul aplicației X, precum și calcularea prejudiciului suferit de parte) și la împrejurarea că verificările solicitate prin primul obiectiv exced competențelor unui expert contabil, care este chemat să examineze documentele primare și înregistrarea evenimentelor și tranzacțiilor în contabilitatea societății, și nicidecum modul de utilizare a unei aplicații informatice, iar cuantumul daunelor materiale pretinse prin acțiune nu a fost criticat de intimate.

Față de argumentele care au fundamentat concluzia instanței de apel asupra admisibilității probei cu expertiză contabilă, reținând și că instanța de apel, în calitate de instanță de fond, are plenitudine de apreciere nu numai cu privire la probatoriul administrat, ci și cu privire la utilitatea acestuia, Înalta Curte constată că nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare al reclamantei, prin respingerea probei, motivul de recurs invocat nefiind întemeiat.

Referitor la criticile care vizează modul de interpretare a prevederilor contractuale și a probelor administrate în cauză, prin care se combat concluziile instanței de apel, în sensul inexistenței unei obligații a intimatelor de a atribui un anumit număr de lucrări de evaluare recurentei și al respectării modalității de atribuire a lucrărilor convenite prin contract, Înalta Curte arată că nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie.

Or, astfel cum s-a arătat deja, instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate și la schimbarea situației de fapt reținute de instanțele de fond.

Această statuare este fundamentată pe dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

În considerarea celor evocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2 din 9 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.