- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 19 iulie 2007
- Stat pârât
- DEU
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Excepție preliminară
- Încălcare — Articolul 6
- Restul cererii — inadmisibil
- Prejudiciu moral — sumă acordată
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Freitag împotriva Germaniei
Traducere în română Auto
Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește în Colonia în Germania. Reclamantul este managerul M GmbH (“M-Company”) și a deținut acțiuni înregistrate ale V-Holding AG („societate titlică”), o companie de asigurare care s-a asezat la Berlin. La 1 și 2 decembrie 1997, reuniunile acționarilor au aprobat combinarea societății țintă în cadrul E-Versicherungsgruppe AG („societatea de achiziționare”), care stătea la Hamburg. Acționarii societății țintă au fost obligați să primească acțiuni în societatea de achiziționare. La 25 februarie 1998, fuziunea celor două societăți a fost anunțată în temeiul articolului 19 alineatul (3) din Legea de reorganizare (Umwandlungsgesetz, a se vedea dreptul intern relevant, mai jos) în Buletinul Oficial al Municipiului Hamburg (Amtlicher Anzeiger der Stadt Hamburg).
Între timp, la 28 ianuarie 1998, un acționar al societății vizate a depus o propunere la Curtea Regională de Berlin (Landgericht) în scopul alocarii unui număr suplimentar de acțiuni. Având informat că nu are o astfel de creanță în temeiul legii aplicabile, acționarul și-a retras cererea la 15 iulie 1998. La 5 martie 1998, societatea M, reprezentată de avocat, a depus o cerere împotriva societății care achiziționează în fața Curții Regionale de Hamburg în scopul obținerii unei compensații (bare Zuzahlung) pentru presupusa pierdere a valorii acțiunilor suportate de fuziune în temeiul articolului 15 din Legea de reorganizare. Compania a solicitat în plus Curtea Regională să ordone părții acuzate să prezinte data cele mai recente anunțări ale fuziunii în buletinul public.
În cele din urmă, societatea a solicitat instanței Hamburg să transfere dosarul la instanța competentă în cazul în care nu ar trebui să aibă competență. 10. La 12 martie 1998, Curtea Regională de Hamburg a informat ambele părți că, în conformitate cu art. 306 § 1 din Legea de reorganizare, instanța de la sediul societății vizate, care nu era Hamburg, pare a fi competentă la nivel local. Curtea Regională a invitat ambele părți să își prezinte observațiile în termen de patru săptămâni. Această scrisoare a fost transmisă la 20 martie 1998 la M-Company. 11. Prin telefax din 21 martie 1998, reclamantul a susținut că Curtea Regională de Hamburg ar trebui considerată competentă. În cazul în care Curtea Regională nu ar trebui să urmeze acest aviz, reclamantul a solicitat în mod alternativ să transfere dosarul la Curtea Regională de Berlin.
12. Avocatul reclamantului a declarat, de asemenea, că a depus toate cererile în cadrul procedurii în curs, de asemenea, în numele reclamantului, deoarece nu era clar dacă acțiunile erau deținute de societatea M sau de solicitantă personal. 13. La 9 aprilie 1998, societatea care achiziționează a solicitat o prelungire a termenului până la 27 aprilie 1998 în ceea ce privește sărbătorile de Paște viitoare. 14. La 14 aprilie 1998, Curtea Regională de Hamburg, fără să fi auzit reclamantul, a acordat prelungirea solicitată. Avocatul reclamantului a fost informat de această decizie prin scrisoarea de la tribunal din 15 aprilie 1998. 15. Prin scrisoarea din 24 aprilie 1998, care a ajuns la Curtea Regională de la Hamburg la 27 aprilie 1998, societatea de achiziționare a susținut că, în conformitate cu dispozițiile relevante, Curtea Regională de Berlin ca instanță de la sediul societății țintă a fost competentă local.
Acesta a subliniat, de asemenea, faptul că acțiunea a fost depusă din termenul statutar de două luni de la anunțul final al fuziunii într-un buletin oficial, care a expirat la 27 aprilie 1998. Având în vedere că propunerea a fost depusă la o instanță incompetentă, aceasta nu a fost depusă în mod corespunzător în termenul respectiv. 16. La 5 mai 1998, reclamantul a răspuns că societatea de achiziționare a acționat într-o credință proaspătă, deoarece este singura parte în cadrul procedurii care știa despre expirarea iminentă a termenului și a întârziat în mod intenționat procedura. 17. Prin ordinul din 5 iunie 1998, Curtea Regională de Hamburg a transferat cazul la Curtea Regională de Berlin, în cazul în care a sosit la 1 iulie 1998. 18. La 2 septembrie 1998, Curtea Regională de Berlin a declarat acțiunile depuse în numele societății M și al reclamantului inadmisibil pentru a fi depuse în afara termenului legal.
Curtea respectivă a remarcat că înregistrarea fuziunii celor două societăți a fost anunțată în numele Registrului Comercial Berlin la 12 februarie 1998 prin publicarea în Bulletinul Federal și într-un ziar ziar din Berlin și în numele Registrului Comercial Hamburg la 20 februarie 1998 în Bulletinul Federal și la 25 februarie 1998 în Bulletinul Oficial al Comunității Hamburg. Curtea Regională a remarcat că reclamanții și-au depus cererile în termenul legal la Curtea Regională de Hamburg. Cu toate acestea, având în vedere că această instanță a transferat cazul la Curtea Regională de Berlin competentă numai după expirarea termenului, aceasta nu a fost depusă în timp.
În conformitate cu Curtea Regională de Berlin, secțiunea 281 din Codul de Procedură Civilă, care prevede că un costum de lege a rămas în suspensie chiar dacă acesta a fost transferat de la o instanță care nu era competentă, nu se aplică procedurii de stabilire a compensației unui acționar (aktienrechtliches Spruchstellenverfahren). 19. La 10 septembrie 1998, reclamantul a depus o plângere cu scopul de a-și declara acțiunea admisibilă. În alternativa, el a solicitat să fie acordată reintegrării în cadrul procedurii (Wiedereinsetzung in den vorigen Stand) în ceea ce privește termenul. În consecință, el nu ar fi putut ști la data în care termenul va expira. Curtea regională de Hamburg aștepta depunerea părților apărătoare fără a trimite cazul la Curtea regională de Berlin, astfel cum a solicitat reclamantul.
În aceste circumstanțe, reclamantul a susținut că art. 281 din Codul de Procedură Civilă ar trebui să fie aplicabil prin analogie în ceea ce privește faptul că depunerea la Tribunalul Regional din Hamburg trebuia considerată suficientă pentru a respecta termenul legal. În alternativa, reclamantul a susținut că ar trebui acordată o reintegrare în cadrul procedurii în ceea ce privește faptul că întârzierile care au avut loc în fața Curții Regionale de Hamburg înainte de transferul cauzei la Curtea Regională de Berlin nu au fost imputabile acestuia. În cele din urmă, reclamantul a susținut că Curtea Regională de Berlin nu a anunțat public cererea depusă de celălalt acționar la 28 ianuarie 1998 și că nu a desemnat un reprezentant comun pentru a proteja drepturile celorlalți acționari externi.
20. La 22 noiembrie 1999, Curtea de Apel din Berlin (Kammergericht) a respins plângerea reclamantului, menționând că fuziunea a fost anunțată la 20 februarie 1998 în Bulletinul Federal și la 25 februarie 1998 în Buletinul Oficial al Comunității de Hamburg. Confirmând concluzia Curții Regionale privind expirarea termenului statutar și aplicabilitatea articolului 281 din Codul de Procedură Civilă, Curtea Regională a considerat că numai o aplicare strictă a articolelor 305 și 306 din Legea de reorganizare a garantat că acționarii ar putea avea anumite cunoștințe într-un termen scurt privind dacă compensarea ar fi plătită.
Curtea de Apel a mai considerat că cererea depusă de celălalt acționar în ianuarie 1998 este inadmisibilă, în consecință, această cerere nu a permis depunerea unei cereri de urmărire în termenul de la art. 307 § 3. 21. Curtea de Apel și-a exprimat îndoielile în ceea ce privește dacă normele privind restabilirea în cadrul procedurii se aplică prezentei proceduri. În orice caz, reclamantul nu a fost împiedicat să respecte termenul statutar, fără nici o vină a sa. Deși art. 305 § 1 din Legea de reorganizare conține o dispoziție clară și neechilibrată privind competența, el a insistat că Curtea Regională de la Hamburg a fost competentă. 22. La 2 august 2000, Curtea Constituțională Federală, ședința în calitate de grup de trei judecători, a refuzat să accepte plângerea constituțională a reclamantului.
Potrivit acestei instanțe, plângerea reclamantului nu a avut o importanță constituțională fundamentală. Nici nu a fost acceptarea plângerii indicate în vederea aplicării drepturilor constituționale pe care reclamantul a susținut le-a fost încălcat. Deși nu ar putea fi exclus faptul că Curtea de Apel din Berlin, atunci când decidea cu privire la cererea de restituire a reclamantului în cadrul procedurii, nu a reușit într-un mod constituțional suficient de discutabil pentru a lua în considerare comportamentul Curții regionale de la Hamburg, reclamantul – care a aflat în timp despre prelungirea termenului acordat pârâtului la 14 aprilie 1998 – nu a solicitat o reducere a acestei subsidiarități de timp prelungite.
Restul plângerii nu au avut nici o perspectiva de succes, deoarece argumentele reclamantului nu au dezvăluit o încălcare a drepturilor sale în temeiul Legii de bază. Această decizie a fost transmisă reclamantului la 14 august 2000. 23. Fuziunea societăților acționare a fost, în momentul respectiv, reglementată de Legea de reorganizare (Umwandlungsgesetz), care prevede următoarele: Potrivit secțiunii 15, un acționar ar putea solicita compensații (bare Zuzahlung) dacă valoarea acțiunilor pe care le-a fost alocat în societatea de achiziționare nu a echivalit cu valoarea acțiunilor pe care le-a deținut în societatea-țintă. Secțiunea 19 prevede că fuziunea a două societăți trebuie înregistrată în primul rând în registrul comercial la sediul societății-țintă și, ulterior, în registrul comercial la sediul societății care achiziționează.
Fiecare înregistrare a fost anunțată prin publicarea în Bulletinul Federal și într-un alt periodic. Cel de-al doilea organ de publicare a fost ales de instanța comercială până în decembrie pentru anul următor și făcut public prin notificarea, printre altele, a camerei de comerț.
Fuziunea a trebuit considerată ca fiind anunțată public până la sfârșitul zilei ultimei publicări (a se vedea secțiunea 19 § 3). Dispozițiile privind procedura se citesc după cum urmează: Secțiunea 305 Limita de timp „O cerere de hotărâre a instanței în temeiul articolului 15... trebuie depusă în termen de două luni de la data anunțării publice a înregistrării în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.” Secțiunea 306 Curtea competentă „(1) Curtea competentă este instanța regională la sediul societății ale căror acționar are dreptul de a depune moțiune.” Secțiunea 307 Procedura Curții „(1) Procedura este reglementată de legea privind chestiunile de jurisdicție necontențioasă (freiwillige Gerichtsbarkeit)...
(2) Propunerea trebuie depusă împotriva societății care achiziționează... (3) Curtea Regională trebuie să anunțe propunerea în Buletinul Federal (Bundesanzeiger) și, dacă statutul societății respective astfel prevede, în alte buletine publice.Alți acționari pot depune propunerile proprii în termen de două luni de la publicare. Acest lucru trebuie subliniat în publicație. O cerere depusă după expirarea acestui termen este inadmisibilă...” Secțiunea 308 Reprezentantul comun „(1) Curtea regională trebuie să numească un reprezentant pentru a proteja drepturile acționarilor externi care nu au depus o propunere proprie...” 24. În cadrul procedurii reglementate de Codul de Procedură Civilă, o acțiune respectă un termen chiar dacă a fost depusă cu o instanță incompetentă și este transferată la instanța competentă (art. 281 din Codul de Procedură Civilă).
25. În procedura separată, Curtea Federală de Justiție (Bundesgerichtshof, cauza nr. II ZB 26/04) a decis, la 13 martie 2006, că art. 281 din Codul de Procedură Civilă ar trebui să se aplice, de asemenea, prin analogie, procedurilor care vizează determinarea compensației unui acționar, această decizie se bazează pe considerații de certitudine juridică și pe interesul unei accelerații a procedurii. Curtea Federală de Justiție a remarcat, de asemenea, faptul că, în general, o instanță a fost obligată să informeze părțile în mod rapid despre lipsa sa de competență și să tradeze rapid o cerere de transfer al cazului către instanța competentă.
4. The applicant was born in 1954 and lives in Cologne in Germany.
The applicant is the manager of the M GmbH (the “M-Company”). He held registered shares of the V-Holding AG (the “target company”), an insurance company which was seated in Berlin.
On 1 and 2 December 1997, respectively, the shareholder's meetings approved the merging of the target company into the E-Versicherungsgruppe AG (the “acquiring company”), which was seated in Hamburg. The shareholders of the target company were to receive shares in the acquiring company.
On 25 February 1998 the merger of the two companies was announced pursuant to section 19, subsection 3 of the Law of Reorganisation (Umwandlungsgesetz, see relevant domestic law, below) in the Official Bulletin of the Municipality of Hamburg (Amtlicher Anzeiger der Stadt Hamburg). The applicant maintains that he was unaware of this publication.
Meanwhile, on 28 January 1998 a shareholder of the target company lodged a motion with the Berlin Regional Court (Landgericht) with the aim of being allocated an additional number of shares. Having been informed that he did not have such a claim under the applicable law, the shareholder withdrew his request on 15 July 1998.
On 5 March 1998 the M-Company, which was represented by counsel, lodged a motion against the acquiring company before the Hamburg Regional Court with the aim of obtaining compensation (bare Zuzahlung) for the alleged loss of value of the shares incurred by the merger pursuant to section 15 of the Law of Reorganisation. The company further requested the Regional Court to order the defendant party to submit the date of the most recent announcement of the merger in the public bulletin. Finally, the company requested the Hamburg court to transfer the case-file to the competent court in case it should lack jurisdiction.
On 12 March 1998 the Hamburg Regional Court informed both parties that, pursuant to section 306 § 1 of the Law of Reorganisation, the court at the seat of the target company, which was not Hamburg, appeared to be locally competent. The Regional Court invited both parties to submit their comments within four weeks. This letter was served on the M-Company on 20 March 1998.
By telefax of 21 March 1998 the plaintiff maintained that the Hamburg Regional Court should be regarded as having jurisdiction. In case the Regional Court should not follow this opinion, the plaintiff alternatively requested to transfer the case-file to the Berlin Regional Court.
The applicant's counsel further declared that he lodged all requests in the pending proceedings also on behalf of the applicant, as it was not clear whether the shares were owned by the M-Company or by the applicant personally.
On 9 April 1998 the acquiring company requested an extension of the time-limit until 27 April 1998 with regard to the upcoming Easter holidays.
On 14 April 1998 the Hamburg Regional Court, without having heard the applicant, granted the requested extension. The applicant's counsel was informed of this decision by court-letter dated 15 April 1998.
By letter dated 24 April 1998, which reached the Hamburg Regional Court on 27 April 1998, the acquiring company maintained that, according to the relevant provisions, the Berlin Regional Court as the court at the seat of the target company was locally competent. It further pointed out that the action had been lodged out of the statutory time-limit of two months following the final announcement of the merger in an official bulletin, which had expired on 27 April 1998. As the motion had been lodged with an incompetent court, it had not been properly lodged within that time-limit.
On 5 May 1998 the applicant replied that the acquiring company had been acting in bad faith as it was the only party to the proceedings which knew about the impending expiry of the time-limit and had purposefully delayed the proceedings.
By order of 5 June 1998 the Hamburg Regional Court transferred the case to the Berlin Regional Court, where it arrived on 1 July 1998.
On 2 September 1998 the Berlin Regional Court declared the actions lodged on behalf of the M-Company and of the applicant inadmissible for having been lodged outside the statutory time limit. That court noted that the registration of the two companies' merger had been announced on behalf of the Berlin Commercial Register on 12 February 1998 by publication in the Federal Bulletin and in a Berlin daily newspaper and on behalf of the Hamburg Commercial Register on 20 February 1998 in the Federal Bulletin and on 25 February 1998 in the Official Bulletin of the Municipality of Hamburg. It followed that the two month time-limit started to run on 25 February 1998. The Regional Court noted that the plaintiffs had filed their requests within the statutory time-limit with the Hamburg Regional Court. However, as that court had transferred the case to the competent Berlin Regional Court only after expiry of the time-limit, it had not been lodged in time. According to the Berlin Regional Court, Section 281 of the Code of Civil Procedure, which provided that a law-suit remained pending even if it was transferred from a court which lacked jurisdiction, did not apply to the proceedings aimed at determining a shareholder's compensation (aktienrechtliches Spruchstellenverfahren).
On 10 September 1998 the applicant lodged a complaint with the aim to declare his action admissible. Alternatively, he requested to be granted reinstitution into the proceedings (Wiedereinsetzung in den vorigen Stand) with respect to the time-limit. The applicant pointed out that he had not known at which date the merger had been announced in the official bulletin. Accordingly, he could not have known at which date the time-limit would expire. The Hamburg Regional Court had awaited the defending parties' submissions without referring the case to the Berlin Regional Court, as requested by the applicant. Under these circumstances, the applicant claimed that section 281 of the Code of Civil Procedure should be applicable by analogy to the effect that the lodging with the Hamburg Regional Court had to be regarded as sufficient in order to comply with the statutory time-limit. Alternatively, the applicant claimed that he should be granted a reinstitution into the proceedings with regard to the fact that the delays which had occurred before the Hamburg Regional Court before the case was transferred to the Berlin Regional Court were not imputable to him. Finally, the applicant maintained that the Berlin Regional Court had failed to publicly announce the request filed by the other shareholder on 28 January 1998 and to appoint a joint representative in order to safeguard the other external shareholders' rights. He further maintained that his complaint should be declared admissible as a follow-up request to the first request lodged in January 1998.
On 22 November 1999 the Berlin Court of Appeal (Kammergericht) rejected the applicant's complaint. It noted that the merger had been announced on 20 February 1998 in the Federal Bulletin and on 25 February 1998 in the Official Bulletin of the Municipality of Hamburg. Confirming the Regional Court's finding relating to the expiry of the statutory time-limit and to the applicability of section 281 of the Code of Civil Procedure, the Regional Court considered that only a strict application of sections 305 and 306 of the Law of Reorganisation guaranteed that the shareholders could have certain knowledge within a short period of time as to whether compensation would be paid. The Court of Appeal further considered that the request lodged by the other shareholder in January 1998 was inadmissible. Accordingly, this request did not allow to file a follow-up request within the time-limit of section 307 § 3.
The Court of Appeal expressed its doubts as to whether the rules on reinstitution into the proceedings were applicable to the present proceedings. In any event, the applicant had not been hindered to comply with the statutory time-limit through no fault of his own. Even though section 305 § 1 of the Law of Reorganisation contained a clear and unambiguous provision on jurisdiction, he had insisted that the Hamburg Regional Court had been competent.
On 2 August 2000 the Federal Constitutional Court, sitting as a panel of three judges, refused to accept the applicant's constitutional complaint. According to that court, the applicant's complaint did not have fundamental constitutional significance. Neither was the acceptance of the complaint indicated in order to enforce the constitutional rights which the applicant claimed had been violated. While it could not be excluded that the Berlin Court of Appeal, when deciding on the applicant's request for reinstitution into the proceedings, failed in a constitutionally questionable way sufficiently to consider the conduct of the Hamburg Regional Court, the applicant – who had learned in time about the extension of the time-limit granted to the defendant on 14 April 1998 – had failed to apply for a reduction of that extended time-subsidiarity. The remainder of the complaint did not have any prospect of success, as the applicant's submissions did not disclose a violation of his rights under the Basic Law. This decision was served on the applicant on 14 August 2000.
The merging of shareholder companies was, at the relevant time, governed by the Law of Reorganisation (Umwandlungsgesetz), which provided as follows: According to section 15, a shareholder could request compensation (bare Zuzahlung) if the value of the shares he was allocated in the acquiring company did not equal the value of the shares he held in the target company. Section 19 provided that the merger of two companies had to be registered first in the commercial register at the seat of the target company and, subsequently, in the commercial register at the seat of the acquiring company. Each registration had to be announced by publication in the Federal Bulletin and in one further periodical. The second publication organ was chosen by the commercial court by December for the following year and made public by notifying, inter alia, the chamber of commerce. The merger had to be regarded as being publicly announced by the end of the day of the latest publication (see section 19 § 3). The provisions on procedure read as follows: Section 305 Time-limit “A motion for a court decision pursuant to section 15...has to be lodged within two months following the date on which the registration has been publicly announced pursuant to the provisions of this law.” Section 306 Competent court “(1) The competent court is the Regional Court at the seat of the company whose shareholder is entitled to lodge the motion.” Section 307 Court proceedings “(1) The proceedings are governed by the law on matters of non-contentious jurisdiction (freiwillige Gerichtsbarkeit)... (2) The motion has to be lodged against the acquiring company... (3) The Regional Court has to announce the motion in the Federal Bulletin (Bundesanzeiger) and, if the statutes of the respective company so provide, in other public bulletins. Other shareholders may lodge their own motions within two months following publication. This has to be pointed out in the publication. A request lodged after expiry of this time-limit is inadmissible...” Section 308 Joint representative “(1) The Regional Court has to appoint a representative in order to safeguard the rights of those external shareholders who did not lodge an own motion...”
In proceedings governed by the Code of Civil Procedure, an action complies with a time-limit even if it has been lodged with an incompetent court and is only later on transferred to the competent court (section 281 of the Code of Civil Procedure).
In separate proceedings the Federal Court of Justice (Bundesgerichtshof, case no. II ZB 26/04) ruled on 13 March 2006 that section 281 of the Code of Civil Procedure should also apply by analogy to proceedings aimed at determining a shareholder's compensation. This decision was based on considerations of legal certainty and the interest of an acceleration of the proceedings. The Federal Court of Justice further noted that a court was generally obliged rapidly to inform the parties about its own lack of jurisdiction and swiftly to process a request to transfer the case-file to the competent court.