ÎCCJ, Decizia nr. 69/2023

Ședința publică din data de 30 octombrie 2023

Asupra apelului de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 461 din data de 20 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 69/RC din data de 31 ianuarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

A fost obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

Prin decizia penală nr. 69/RC din data de 31.01.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 3 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I penală în dosarul nr. x/2017.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, analiza de legalitate nefiind însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate, ca atare, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În speță, s-a observat că recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., dispoziții din a căror interpretare rezultă că se circumscriu cazului de casare menționat acele situații în care este înfrânt principiul legalității pedepsei, printre altele, prin depășirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care, fie depășește limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depășește sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.

Așadar, prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală a constatat că, prin sentința penală nr. 804/2020, pronunțată de Tribunalul București – secția I penală în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia recurată, inculpatul A. a fost condamnat la următoarele pedepse principale: 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 41 alin. (1) din C. pen. și, respectiv, 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen.

Astfel, în temeiul art. 38 și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, sporită cu 10 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani și 10 luni închisoare.

De asemenea, reținându-se săvârșirea faptelor în stare de recidivă, în temeiul art. 43 alin. (1) și (2) din C. pen., instanța de apel a adăugat pedeapsa rezultantă de 3 ani și 10 luni închisoare la restul rămas neexecutat de 346 de zile, dispunându-se ca inculpatul A. să execute, în final, pedeapsa principală rezultantă de 3 ani, 10 luni și 346 zile de închisoare.

S-a reținut că, în concret, în temeiul cazului de casare invocat, recurentul inculpat A. a criticat hotărârea curții de apel, întrucât nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, apreciindu-se astfel că, fără a se reține incidența prevederilor legale menționate cu privire la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă în cazul formulării unui denunț, au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În susținerea acestor afirmații, recurentul inculpat a arătat că la dosarul cauzei se regăsesc adresele Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în original, precum și trimise prin mail de acesta, din care rezultă îndeplinirea condițiilor pentru reținerea art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce îl privește, însă nu au fost luate în considerare de către instanțe.

Așadar, recurentul inculpat A. a criticat, prin intermediul căii extraordinare de atac promovate, faptul că pedepsele stabilite sunt în afara limitelor legale, ca urmare a nereținerii de către instanța de apel a unei cauze de reducere a pedepsei.

Înalta Curte a apreciat că nu poate avea în vedere critica recurentului inculpat A. referitoare la neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, întrucât aceasta nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casație invocat, și anume cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ca urmare a faptului că reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanței, fie în primă instanță, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

Deopotrivă, a reținut că încadrarea juridică dată faptelor, reținerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanțelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura recursului în casație, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel. Așa cum s-a arătat, fiind prevăzut ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual penală. Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

S-a considerat că aceeași este concluzia nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci și la cele care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator. Totodată, s-a apreciat că, în cazul unor manifestări de voință ale inculpaților intervenite pe parcursul procesului penal, orientate spre obținerea unui tratament sancționator mai blând, conținutul obiectiv al acestora nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casație, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reținute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoașterii acestuia direct pe calea recursului în casație.

S-a reținut că aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă, este o chestiune de fond, ce trebuia avută în vedere de instanță la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv. Aplicarea acestor prevederi legale are consecințe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea dedusă judecății, în sensul reducerii la jumătate a acestora și al stabilirii unei pedepse între aceste limite în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei.

S-a apreciat că, potrivit legii, dar și practicii judiciare, critica recurentului inculpat în sensul că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru care, în opinia recurentului, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, nu se circumscrie cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege. Astfel de susțineri nu urmăresc să supună cenzurii Înaltei Curți legalitatea pedepsei aplicate în speță, prin raportare la particularitățile faptice reținute prin decizia recurată, ci tind la o reevaluare a însuși conținutului acestor particularități, în scopul recunoașterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancționator, ceea ce excede scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și art. 447 din C. proc. pen.

Înalta Curte a arătat că, dacă în cauză instanța de apel ar fi reținut incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și nu ar fi redus, în mod corespunzător, limitele de pedeapsă ca urmare a acestor prevederi, atunci s-ar fi putut considera că s-ar fi aplicat o pedeapsă nelegală, în accepțiunea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.. Or, această situație nu se regăsește în contextul cauzei, întrucât instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor mai sus invocate de către recurent. Așa cum a reieșit din decizia atacată în cauză, instanța de apel a menționat că "nu sunt incidente nici dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în cazul inculpatului A., întrucât din adresele înaintate în mod oficial instanței de control judiciar, urmare a solicitărilor efectuate, nu a rezultat valorificarea denunțurilor formulate de inculpat, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de aceste prevederi legale".

Prin urmare, s-a apreciat că aplicarea acestor dispoziții legale, pe calea recursului în casație, ar excede cadrului legal al acestei căi extraordinare de atac.

Totodată, Înalta Curte a constatat că pedepsele stabilite inculpatului A. prin decizia penală atacată, pentru fiecare dintre fapte, dar și pedeapsa rezultantă aplicată, sunt în limite legale, sub aspectului cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, de altfel recurentul inculpat necriticând acest aspect, ci doar împrejurarea că instanța de apel nu a procedat la valorificarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În concret, având în vedere că toate argumentele formulate pe calea recursului în casație au vizat individualizarea pedepselor aplicate, ca urmare a nereținerii unei cauze de reducere a pedepsei, recursul în casație formulat a fost apreciat ca nefondat.

Împotriva acestei decizii penale condamnatul A. a formulat contestație, solicitând, în esență, admiterea căii de atac și desființarea deciziei penale nr. 69/RC din 31 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală.

În esență, a precizat că limitele pedepsei reținute prin decizia penală nr. 685/A din data de 3 iunie 2022, de Curtea de Apel București – secția I penală, prin care s-a dispus condamnarea sa, sunt nelegale.

În ceea ce privește nelămurirea ce rezultă din decizia penală atacată, a arătat că, în raport de încadrarea juridică a infracțiunii de cumpărare de influență, de dispozițiile art. 308 alin. (1) și alin. (2) din C. pen., respectiv art. 19 din Legea nr. 682/2002, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2018, Decizia Curții Constituționale nr. 67/2015 și Decizia nr. 1/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, limitele de pedeapsă se situează, în cauză, între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare.

Examinând contestația formulată de contestatorul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, Înalta Curte a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestația la executare este un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare și executarea propriu-zisă a hotărârilor penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Dispozițiile art. 598 din C. proc. pen. prevăd, în mod expres, cazurile în care poate fi promovată contestația la executare, prin a căror limitare legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive, putând fi vizate exclusiv aspecte ce se referă la executarea hotărârii intrate în puterea lucrului judecat, fără a se putea aduce modificări în ceea ce privește soluția.

Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Potrivit dispozițiilor art. 166 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, "instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, pronunță una din următoarele soluții:

a) dispune, prin sentință, executarea în România a pedepsei aplicate de instanța statului emitent;

b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare, adaptează, prin sentință, pedeapsa aplicată de instanța statului emitent, potrivit alin. (8) și (9); [...]"

În acest context, Înalta Curte a constatat că, prin sentința penală nr. 804 din data de 17.07.2020, pronunțată de Tribunalul București – secția I penală în dosarul nr. x/2017, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., cu antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 41 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 292 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen.

Prin decizia penală nr. 685/A din data de 03.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 804 din data de 17.07.2020, pronunțată de Tribunalul București – secția I penală în dosarul nr. x/2017.

A fost desființată, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare, cu privire la inculpatul A., s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 292 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență.

În temeiul art. 38, art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, sporită cu 10 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani și 10 luni închisoare.

În temeiul art. 43 alin. (1) și (2) din C. pen., s-a adăugat pedeapsa rezultantă de 3 ani și 10 luni închisoare la restul rămas neexecutat de 346 zile, dispunându-se ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală de 3 ani, 10 luni și 346 zile de închisoare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03.06.2022, a formulat recurs în casație inculpatul A., iar prin decizia penală nr. 69/RC din data de 31.01.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 3 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I penală în dosarul nr. x/2017.

În cuprinsul deciziei penale atacate, evaluând cauza din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că pedepsele stabilite în sarcina inculpatului A., pentru fiecare dintre fapte, dar și pedeapsa rezultantă aplicată, sunt în limite legale, sub aspectului cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, apreciind că aspectele referitoare la încadrarea juridică a faptei și, respectiv, reținerea sau nereținerea unei cauze legale de reducere, în speță art. 19 din Legea nr. 682/2002, nu pot fi analizate de instanța de recurs în casație.

În acest context, analizând contestația la executare prin prisma considerațiilor expuse, Înalta Curte a constatat că, prin cererea formulată, contestatorul condamnat a criticat, în fapt, împrejurarea că instanța de recurs în casație nu a dispus reținerea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 și nu a procedat la schimbarea de încadrare juridică a faptei prin reținerea art. 308 din C. pen., ambele aspecte având ca efect reducerea limitelor de pedeapsă și, implicit, a pedepsei stabilite și aplicate de instanța de apel.

Or, în raport de considerentele deciziei penale atacate, Înalta Curte a reținut că aspectele invocate de contestatorul condamnat prin cererea formulată au fost tranșate cu prilejul soluționării cauzei având ca obiect recursul în casație promovat împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 3 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I penală în dosarul nr. x/2017 și, de asemenea, că nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile limitativ prevăzute de lege pentru a fi examinate în cadrul contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

A fost avut în vedere că nelămurirea cu privire la hotărârea ce se execută – caz de contestație la executare prevăzut de teza I a art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., invocat în cauză de către contestator, trebuie să vizeze limitele în care se execută hotărârea contestată, iar nu însăși valabilitatea acesteia în privința soluției pe care o conține, care a intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel cum rezultă din însăși reglementarea legală a instituției juridice a contestației la executare, aceasta este un mijloc procesual, cu caracter jurisdicțional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, în cursul executării și chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea acesteia, care poate fi promovat în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, fără însă a putea fi analizate sau reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanțe la momentul soluționării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituții de drept, cu reglementare distinctă.

Prin urmare, s-a reținut că, pe calea contestației la executare, nu se poate schimba sau modifica soluția care a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel cum, în realitate, a solicitat contestatorul.

Împotriva deciziei penale nr. 461 din data de 20 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2023, a declarat apel contestatorul A., care a fost înregistrat pe rolul Completului de 5 Judecători al instanței supreme sub nr. x/2023.

La termenul din data de 30 octombrie 2023, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității apelului, calea de atac fiind exercitată împotriva unei hotărâri definitive.

Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, de apărătorul desemnat din oficiu apelantului contestator și cuvântul acestuia din urmă au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că prezentul apel este inadmisibil, pentru considerentele care urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), competența de a soluționa contestația revine instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește exercitarea căii de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluționată contestația la executare fundamentată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., analiza trebuie să aibă ca punct de plecare, pe de o parte, dispozițiile art. 129 din legea fundamentală, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 35 și următoarele din C. proc. pen., care reglementează competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei, a instanțelor judecătorești și, în fine, dispozițiile art. 409 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (potrivit cărora, poate face apel orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare).

Astfel, potrivit art. 129 din Constituția României, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Textul invocat cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale și netemeinice, iar a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii.

Această a doua teză are în vedere reguli de procedură referitoare la termene, instanța la care se depune cererea, competența și modul de judecare. Totodată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Prin art. 40 din C. proc. pen., se prevede că: "(1) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe; (2) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție; (...); (5) Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege."

Totodată, dispozițiile art. 597 alin. (7) din C. proc. pen. prevăd în mod expres că "Hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare." Așadar, în conformitate cu prevederile legale menționate, calea de atac împotriva hotărârilor care se pronunță în materia executării (însă exclusiv în primă instanță) o reprezintă contestația la instanța ierarhic superioară.

Or, în cauză, hotărârea criticată (decizia penală nr. 461 din data de 20 iunie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția penală) nu face parte din categoria celor reglementate de dispozițiile art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., întrucât nu a fost pronunțată în primă instanță, în materia executării, prin aceasta fiind soluționată contestația la executare promovată de contestatorul A. împotriva unei decizii prin care instanța supremă a soluționat recursul în casație declarat de acesta împotriva unei alte decizii, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I penală în calea de atac a apelului, hotărârea dobândind, astfel, caracter definitiv.

Înalta Curte – Completul de 5 Judecători reține, în acest sens, că legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice, luând în considerare efectele principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, principiul privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală și exigențele stabilite prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, revine părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Procesul penal se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legale, iar hotărârile judecătorești sunt supuse doar acelor căi de atac prevăzute de lege.

Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din CEDO impune existența unei căi judiciare efective, care să permită părții de a beneficia de o cale de atac, dreptul de acces la o instanță fiind un element inerent al garanțiilor consacrate de acest articol și oferă instanței posibilitatea ca, în fiecare caz, să procedeze la o evaluare în lumina particularităților procedurii, pentru ca, în aplicarea normelor de procedură, să se evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor și o flexibilitate excesivă care ar conduce la eliminarea condițiilor procedurale stabilite de lege.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, calea de atac denumită "apel" împotriva unei decizii penale definitive, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept. Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor. Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Astfel, dacă s-ar recunoaște promovarea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalității căilor de atac, consfințit prin art. 129 din Constituție, ceea ce este inadmisibil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza finală din C. proc. pen., Înalta Curte – Completul de 5 Judecători va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 461 din data de 20 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2023.

În baza dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., apelantul contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 461 din data de 20 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2023.