ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 991/2023

Ședința publică din data de 22 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub număr de dosar x/2021, la data de 28.09.2021, reclamanta Municipiul Constanța, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare Fiscală/Direcția Evidență și Colectare din cadrul Administrației Fondului pentru Mediu, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

(1) Anularea deciziei nr. 28 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu, Direcția Juridică - Serviciul Insolvență și Soluționare Plângeri Prealabile, prin care a fost respinsă contestația reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. x/07.04.2021 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/07.04.2021;

(2) Anularea Deciziei de impunere nr. x/07.04.2021 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală;

(3) Anularea Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/07.04.2021;

(4) Suspendarea Deciziei de Impunere și a Raportului de inspecție fiscală, până la soluționarea în fond a cererii în anulare;

(5) Obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 254 din 07 decembrie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Constanța, prin primar, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Generală de Administrare Fiscală - Direcția Evidență și Colectare, ca nefondată.

Reclamantul Municipiul Constanța a formulat recurs, invocând faptul că sentința recurată nu este motivată sub aspectul respingerii cererii de suspendare (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

De asemenea, a susținut că sentința recurată contravine prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), întrucât sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de acest text legal.

În cadrul cererii de recurs îndreptată împotriva soluției de respingere a acțiunii în anulare, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciind recurentul că instanța de fond nu a cerut clarificări de natură a-i schimba optica și ar fi avut posibilitatea de a solicita administrarea unor probe din oficiu, rolu activ fiind reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs constă în susținerea că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, învederează că sentința contravine prevederilor art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005, reținând în mod greșit că trebuie luate în considerare deșeurile menajere de la persoanele juridice.

O altî critică constă în susținerea că sentința este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a Ordinului nr. 2413/2016. Instanța de fond și-a întemeiat susținerea doar pe calculele prezentate de pârâtă și nu a făcut aplicarea modificărilor legislative care au intervenit odată cu adoptarea Ordinului, modul în care se efectuează plata fiind diferit.

Susține că sentința contravine prevederilor art. 2 alin. (4) pct. 2,3 și 4 din Legea nr. 101/2016, raportat la art. 17 alin. (3) și anexa 1 la Legea nr. 211/2011.

Astfel, instanța nu ar fi interpretat corect efectele modificării definiției deșeurilor municipale, fiind fără echivoc, în opinia recurentului, faptul că până la data de 19.07.2018, în cadrul deșeurilor municipale erau incluse și deșeurile de producție, agricultură. Silvicultură, pescuit, fose septice și rețeaua de canalizare și tratare, inclusiv nămolul de epurare, vehiculele scoase din uz și deșeurile provenite din activități de construcție și desființări, neputându-se sancționa municipiul Constanța pentru modalitatea de colectare și reciclare a deșeurilor din perioada 2015-2018 în baza unei prevederi legale adoptate la finalul anului 2018.

Cu privire la modificarea procentului privind obiectivul anual de reciclare, susține că instanța de fond a ignorat principiile aplicării legii în timp, apreciind nelegal că nici anterior și nici ulterior adoptării O.U.G. nr. 74/2018 în noțiunea de "deșeuri municipale" nu au intrat deșeurile provenite din construcții și desființări și deșeurile provenite din activitățile de reamenajare interioară și/sau exterioară a locuințelor.

Instanța nu a cenzurat faptul că Municipiul Constanța a fost sancționat pentru modalitatea de colectare și reciclare a deșeurilor în perioada 2015-2018 în baza unei prevederi legale adoptate la finalul anului 2018.

În ceea ce privește includerea în noțiunea de "deșeuri municipale", contrar celor reținute de prima instanță, și deșeurile provenite din activitățile de reamenajare interioară și/sau exterioară a locuințelor, cel puțin în perioada 01.01.2015-19.07.2018, se încadrau în această categorie, în baza legislației în vigoare la acel moment.

În perioada ulterioară adoptării O.U.G. nr. 74/2018 instanța de fond nu a avut în vedere diferența dintre regimul deșeurilor provenite din activități de construcții și desființări și între regimul deșeurilor provenite din acitivitățile de reamenajare și reabilitare interioară și/sau exterioară a locuințelor.

În ceea ce privește regimul deșeurilor provenite din activități de construcții și desființări, aceasta nu mai face parte din categoria "deșeurilor municipale", pe când deșeurile provenite din activitățile de reamenajare și reabilitare interioară și/sau exterioară a locuințelor fac parte din categoria deșeurilor municipale sau deșeurilor asimilabile acestora.

Instanța de fond în mod nelegal nu a corelat dispozițiile actelor normative menționate și a reținut greșit că, nici anterior și nici ulterior adoptării O.U.G. nr. 74/2018 în noțiunea de "deșeuri municipale" nu intrau deșeurile provenite din construcții și deființări și deșeurile provenite din activitățile de reamenajare interioară și/sau exterioară a locuințelor.

Mai susține recurentul că sentința contravine prevederilor Anexei nr. 1 a Legii nr. 211/2011.

Pornind de la această eroare, instanța de fond nu a avut în vedere că operațiunea de rambleiere reprezintă o operațiune de valorificare a deșeurilor, aptă să reducă implicit cantitățile de deșeuri depozitate. Instanța trebuia să facă distincția între reciclare și depozitare și, deși există o legătură între aceste operațiuni, ele nu sunt interdependente exclusiv. În cocnret, reducerea deșeurilor depozitate se poate realiza nu doar prin reciclare, ci și prin alte metode de valorificare.

În cadrul ultimei critici, recurentul învederează că sentința contravine prevederilor art. 6 alin. (1) din C. civ., fiind ignorat principiul neretroactivității aplicării legii în timp.

A depus la dosar înscrisuri.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursurilor iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, apreciind că sentința a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speță.

II. Soluția instanței de recurs

În ceea ce privește excepția nulității recursurilor, Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Instanța constată că, motivele de nelegalitate despre care face vorbire dispoziția legală anterior menționată se referă, in primul rând, la indicarea considerentelor pentru care partea apreciază că hotărârea recurată este nelegală, lipsa acestora atrăgând sancțiunea nulității.

Sub aspectul temeiului de drept procesual, se reține că partea are obligația de a indica, în cuprinsul cererii de recurs, motivele de nelegalitate pe care le apreciază că sunt incidente însă este suficientă indicarea considerentelor pentru care hotărârea recurată este apreciată a fi nelegală, încadrarea în drept a acestora, într-unul dintre motivele de la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. putând fi făcută chiar de către instanța de control judiciar din oficiu.

În speță, se constată că în cuprinsul cererilor de recurs recurentul reclamant a indicat aspecte care pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită a normelor de drept material astfel că instanța de control judiciar poate trece la analiza incidenței acestora.

Față de cele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității în baza prev.art. 489 alin. (2) C. proc. civ..

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce urmează.

Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurent este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă și contradictorie a hotărârii primei instanțe.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe răspunde la argumentele prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (și) "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În conformitate cu jurisprudența CEDO, chiar dacă dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.

În speță, nu sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, tocmai pentru faptul că prima instanță a respins acțiunea privind anularea actelor, ca neîntemeiată iar soluția a fost însușită de instanța de control judiciar astfel că nu se poate pune problema unei nemotivări corespunzătoare asupra cererii de suspendare a executării actului iar actele contestate au fost constatate ca fiind legale.

Argumentele invocate de recurent vizând interpretarea normelor legale incidente deduc controlului judiciar al instanței de recurs legalitatea soluției instanței de fond prin prisma dreptului substanțial, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, acest motiv de nelegalitate al hotărârii recurate nu va fi reținut ca întemeiat.

În ceea ce privește recursul pe fond, examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Motivul de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat, instanța de fond lămurind circumstanțele de fapt ale cauzei deduse judecății.

În ceea ce privește probatoriul administrat, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Chiar recurentul recunoaște faptul că nu consideră necesară administrarea unor probe noi astfel că nu se poate reproșa instanței care are dreptul de apreciere asupra probelor administrate, faptul că nu ar fi ordonat probe din oficiu.

Nu se identifică o încălcare a normelor de procedură a căror nerespectare ar atrage nulitatea hotărârii iar faptul că nu a fost suplimentat probatoriul de către instanță nu constituie un motiv de casare, dat fiind dispozițiile speciale ale art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază drept neîntemeiate și criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

Susține recurentul faptul că instanța ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005.

Potrivit acestor dispoziții legale, veniturile Fondului pentru mediu se constituie din "o contribuție de 50 RON/tonă, datorată de unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale muncipiilor, în cazul neîndeplinirii obiectivului anual de reducere cu procentul prevăzut în anexa nr. 6 a cantităților de deșeuri eliminate prin depozitare din deșeurile municipale, plata făcându-se pentru diferența dintre cantitatea corespunzătoare obiectivului anual și cantitatea efectiv încredințată spre reciclare și alte forme de valorificare. Pentru unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviunile administrativ-teritoriale ale municipiilor care nu au organizat serviciul public de salubrizare, contribuția se calculează pentru întreaga cantitate de deșeuri municipale estimate ca fiind generate potrivit indicilor prevăzuți în Planul național de gestionare a deșeurilor, respectiv de 233 kg/locuitor/an în mediul urban și 105/kg/locuitor/an în mediul rural".

Contrar susținerilor recurentului, instanța de fond a reținut în mod corect că pentru calculul contribuției datorate de acesta Fondului de mediu trebuiau luate în considerare și deșeurile menajere de la persoanele juridice, atâta timp cât recurentul este o unitate administrativ-teritorială care a organizat serviciul public de salubrizare, ceea ce înseamnă că îi sunt aplicabile prevederile tezei I a art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005 care stipulează obligația de plată a contribuției menționate pentru diferența dintre cantitatea de deșeuri municipale corespunzătoare obiectivului anual și cantitatea efectiv încredințată spre valorificare, iar, în lipsa unei stipulații legale contrare, noțiunea de deșeuri municipale include atât deșeurile provenite de la persoanele fizice, cât și cele de la persoanele juridice.

Nu pot fi primite aserțiunile recurentului potrivit cărora această interpretare ar echivala cu o aplicare discriminatorie a legii, un asemenea aspect putând fi invocat numai prin intermediul unei excepții de neconstituționalitate a prevederilor tezei I a art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005. Aceasta în condițiile în care, printr-o jurisprudență constantă a Curții Constituționale s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentului conform cărora sentința atacată ar fi fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a Ordinului nr. 2413/2016, atâta timp cât prin acest ordin se procedează doar la o detaliere a modului de calcul a contribuției prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 196/2005, text legal care reglementează în mod explicit faptul că plata contribuției se face pentru diferența dintre cantitatea corespunzătoare obiectivului anual de reducere a cantităților de deșeuri eliminate prin depozitare din deșeurile municipale și cantitatea efectiv încredințată spre reciclare și alte forme de valorificare. Or, recurentul nu susține că modul de calcul al contribuției ar fi încălcat această prevedere legală cu forță juridică superioară celei a Ordinului nr. 2413/2016.

Sunt neîntemeiate și criticile recurentului prin care se susține încălcarea de către instanța fondului a prevederilor art. 2 alin. (4), pct. 2, 3 și 4 din Legea nr. 101/2006, precum și ale anexei 1 la Legea nr. 211/2011. Înalta Curte are în vedere că, pe de o parte, în considerentele sentinței atacate s-a reținut că recurentul nu ar avea niciun folos practic dacă deșeurile provenite din construcții ar intra în categoria deșeurilor municipale (pg. 15 par. 3 din sentință), considerente ce nu au fost recurate. Pe de altă parte, judecătorul fondului a reținut motivat că nici anterior O.U.G. nr. 74/2018, deșeurile provenite din construcții nu puteau fi considerate deșeuri municipale, întrucât nu erau comparabile cu deșeurile menajere, argumentație care, de asemenea, nu a fost criticată în mod explicit de către recurent.

Ca atare, Înalta Curte apreciază drept lipsite de relevanță susținerile recurentului privitoare la deșeurile provenite din activitățile de reamenajare și reabilitare a locuințelor și la operațiunea de rambleiere.

În fine, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate nici criticile prin care se susține încălcarea principiului neretroactivității legii civile, dat fiind că aprecierea judecătorului fondului potrivit căreia nici anterior O.U.G. nr. 74/2018, deșeurile provenite din construcții nu puteau fi considerate deșeuri municipale nu a fost întemeiată pe prevederile acestui act normativ, ci pe cele ale art. 2 alin. (4) din Legea nr. 101/2006.

În acest context, nu prezintă relevanță înscrisurile depuse la dosarul de recurs.

Față de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursurilor.

Respinge recursurile formulate de reclamantul Municipiul Constanța împotriva sentinței nr. 254 din 07.12.2021 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.