ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4293/2024

Ședința publică din data de 2 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 04.01.2023, reclamanta A. S.A., în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator judiciar B.. și prin administrator special, doamna C., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor - Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Generală de Administrare Fiscală, Direcția de evidență și colectare, anularea Deciziei nr. 42 din data de 04.07.2022 (de respingere a plângerii prealabile) și implicit a Deciziei de impunere nr. x/6.05.2022 și a sancțiunii ce o cuprinde, respectiv penalitatea de întârziere de în valoare de 44.471.451 RON, stabilită de către pârât în temeiul art. 9 alin. (1). lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2001, raportat la situația de fapt concretă și la particularitățile care o caracterizează, precum și raportat la conduita de bună credință a reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 91 din 18 mai 2023 Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar B. și prin administrator special C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor - Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Generală de Administrare Fiscală - Direcția de Evidență și Colectare.

Împotriva sentinței a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A. - prin administrator special C. și administrator judiciar B., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului s-a arătat, după expunerea situației de fapt relevante, că reclamanta intră sub incidența prevederilor H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, iar în funcție de cantitatea de combustibil consumată în anul 2021 a rezultat o cantitate de emisii de gaze cu efect de seră de 147.011 tone C02, pentru care avea obligația de a achiziționa și de a restitui restituie un număr de 147.011 certificate de emisii de gaze cu efect de seră, până la data de 30.04.2022. Din totalul de 147.011 certificate de emisii de gaze cu efect de seră, A. S.A. a avut alocate cu titlu gratuit un număr de 25.784 certificate C02 (în conformitate cu prevederile H.G. nr. 287/2021) care se regăsesc în Registrul Unic European, privind Gazele cu efect de seră (RUEGES) si un număr de 29.679 certificate C02 alocate gratuit pentru anul 2022 utilizate pentru conformarea aferentă anului 2021.

A arătat recurenta că pentru îndeplinirea integrală a obligației de conformare, a achiziționat restul de certificate în baza contractului de operațiuni la data de 27.04.2022 (5.000 certificate C02, în valoare de 2.008.448,50 RON), la data de 28.04.2022 (5.450 certificate C02, în valoare de 2.205.061,28 RON). Prin urmare, la data de 29.04.2022, societatea a transmis/restituit în contul din RUEGES un număr de 65.913 certificate C02, diferența de 81.098 certificate fiind restituită integral în RUEGES, în perioada imediat următoare, peste termenul limită de 30 aprilie 2022, respectiv: la 04.05.2022 și 06.05.2022 câte un nr. de 20.000 de certificate, iar la 10.05.2022 restul de 41.098 certificate.

Așadar, la data de 10.05.2022 s-a îndeplinit integral obligația legală de restituire/transmitere a numărului total de 147.011 certificate C02.

Recurenta a invocat faptul că s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a achiziționa în bloc numărul de certificate necesar conformării, din cauze neimputabile societății (situație care ilustrează un adevărat caz fortuit ce nu poate atrage răspunderea sau sancționarea sa, având în vedere că a depus toate diligentele posibile si necesare pentru obținerea fondurilor aferente achiziționării restului de certificate de CQ2. În acest sens, încă din data de 14.04.2022, anticipând lipsa lichidităților datorată faptului că principalul beneficiar al energiei termice, Termoficare Constanța S.R.L., nu a achitat sumele restante datorate, a transmis către Guvernul Romââniei, Ministerul Energiei si Primăriei Municipiului Constanta un memoriu prin care a informat asupra necesității achiziționării unui număr de 121.227 certificate C02, până la data limită de conformare, 30.04.2022.

Memoriul întocmit atestă buna credință, dar si lipsa culpei, dat fiind că au fost informate punctual autoritățile centrale și locale (Primul Ministru, Ministrul Energiei și pe Primarul Municipiului Constanța) că A. S.A. se află în situația de imposibilitate obiectivă de a asigura resursele financiare necesare pentru îndeplinirea obligației de achiziție de certificate CQ2 si că neconformarea va atrage aplicarea unei penalități de 100 euro/certificat nerestituit.

Cu adresa nr. x/29.04.2022 înaintată intimatei Administrația Fondului de Mediu aceasta a fost informată despre situația de fapt, despre existența cazului fortuit și lipsa culpei sale în neîndeplinirea obligației solicitând prelungirea cel puțin cu 5 zile a termenului limită de conformare, motivat de aceea că UAT - Municipiul Constanța urma să aloce sume către Termoficare Constanța S.R.L., pentru achitarea creanțelor curente, sumele urmând a fi utilizate exclusiv pentru achiziția de certificate C02, aspect consemnat în Convenția de plată încheiată între Termoficare Constanta S.R.L., A. S.A. si D..

Același demers a fost întreprins și față de Municipiul Constanta, sens în care a fost emisă adresa nr. x/29.04.2022, transmisă Administrației Fondului de Mediu.

Cu toate acestea însă, fără a se tine cont de situația descrisă, AFM-Direcția Generală de Administrare Fiscală/Direcția de Evidență și Colectare) a emis Decizia de impunere nr. x/06.05.2022, care în mod nelegal a fost menținută de instanța de fond.

În susținerea criticilor de nelegalitate, recurenta a arătat că instanța de fond a analizat și a concluzionat în mod nelegal asupra existenței cazului fortuit.

În realitate, toate condițiile reglementate de lege pentru incidența cazului fortuit sunt îndeplinite.

În acest sens, condiția imprevizibilității constă în lipsa disponibilităților bănești, dat fiind că încă din 14.04.2022, anticipând lipsa lichidităților, reclamanta a transmis către Guvern, Ministerul Energiei și Primăriei Municipiului Constanța, Memoriul nr. 2897/14.04.2022 prin care a informat cu privire la imposibilitatea obiectivă, neimputabilă, în care se află.

Demersurile întreprinse atestă faptul că nu a rămas în pasivitate, promovând acțiuni în justiție în contradictoriu cu debitoarea Termoficare Constanța S.R.L., în vederea recuperării debitelor restante, de natură a-și asigura lichiditățile necesare acoperirii propriilor obligații legale. Ulterior, au fost depuse demersuri pentru informarea Administrației Fondului pentru Mediu cu privire la situația de fapt, dar și cu privire la lipsei culpei sale, solicitând, într-o primă etapă, suspendarea pe durată determinată a obligației de conformare în RUEGES, iar, ulterior, acordarea unui termen de 5 zile, peste data limită impusă de lege, având în vedere că A. S.A. nu se putea încadra în termenul legal, dar cu certitudinea că va primi banii necesari achiziționării în vederea restituirii, a diferenței de certificate C02.

Situația imprevizibilă este așadar probată cu înscrisurile administrate în cauză, astfel că devin aplicabile prevederile art. 1351 lin.(3) C. civ.. În mod nelegal instanța de fond a apreciat că normele speciale, respectiv prevederile H.G. nr. 780/2006, aplicabile cu prioritate, nu prevăd posibilitatea de exonerare.

In speță, norma cu caracter derogatoriu este cea prevăzută de art. 1351 lin.(3) C. civ., motiv pentru care sentința atacată este nelegală.

Prin întâmpinare, intimata Administrația Fondului pentru Mediu (A.F.M.) a solicitat anularea recursului pentru nemotivare și, în subsidiar, respingerea ca nefondat a acestuia.

A arătat intimata că prin Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2013 s-a implementat la nivelul Uniunii Europene un sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității, pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod rentabil și eficient din punct de vedere economic, actul fiind implementat la nivel național prin H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, sancționarea abaterilor fiind reglementată prin O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu.

Referitor la apărările reclamantei cu privire la existența cazului fortuit și a îndeplinirii integrale a obligației legale de restituire a întregii cantități de certificate de C02, a arătat intimata că potrivit art. 3 lit. b) din H.G. nr. 780/2006, certificatul de emisii de gaze eu efect de seră este definit ca "titlul care conferă dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon echivalent într-o perioadă definită, valabil numai pentru îndeplinirea scopului prezentei hotărâri si care este transferabil în condițiile prevăzute de prezenta hotărâre ". Potrivit art. 18 alin. (2),. Operatorul fiecărei instalații are obligația de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de ia instalația respectivă în anul calendaristic anterior, altul decât numărul de certificate pentru aviație, verificate potrivit dispozițiilor art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior."

Ținând cont de prevederile art. 28 alin. (1), care reglementează aplicarea unei penalități de 100 Euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de aeronave nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, Administrația Fondului pentru Mediu s-a conformat obligațiilor reglementate de lege procedând la stabilirea și impunerea penalității pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

În mod legal instanța de fond a statuat că susținerile reclamantei privind aplicarea penalității sunt nefondate și nu au la bază prevederi legale care să le susțină, în condițiile în care textul legii este clar ți în mod imperativ impune ca obligația de restituire să fie îndeplinită până la termenul limită din 30.04.

Referitor la adresa recurentei, prin care a solicitat prelungirea cu 5 zile a termenului limită pentru restituirea integrală a certificatelor de C02 de către A., s-a arătat că A.F.M a adus la cunoștință că recurenta trebuia să se adreseze Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

În ceea ce privește formula de calcul, aceasta este una corectă, fiind cea reglementată art. 63 din Metodologia de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru Mediu, aprobată prin Ordinul nr. 578/2006. Recurenta reclamantă nu a luat în considerare raportul dintre indicele anual armonizat al prețurilor de consum aferent anului în care se aplică penalitatea (2021) și indicele anual armonizat al prețurilor de consum aferent anului 2012.

Administrația Fondului pentru Mediu a avut în vedere la calcul penalității valoarea indicelui anual armonizat al prețurilor de consum aferent anului 2021, respectiv 108,82 și valoarea indicelui anual armonizat al prețurilor de consum în anul 2012, respectiv 98,19, așa cum rezultă din extrasul Eurostat de pe site-ul http://appsso.eurostat.ec.europa.eu.

În ceea ce privește susținerile din cererea de chemare în judecată, referitoare la încălcarea principiului legal al proporționalității, s-a arătat prin întâmpinare că acestea sunt nefondate, în condițiile în care nu a fost indicat un text de lege în temeiul căruia acest principiu să devină aplicabil. Penalitatea a fost stabilită prin acte normative care au transpus legislația U.E., H.G. nr. 780/2006 transpunând în legislația internă dispozițiile Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2003/87/CE din 13 octombrie 2003 privind stabilirea unei scheme de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității, care modifică Directiva 96/61/CE privind prevenirea și controlul integrat al poluării, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.O.U.E.) nr. L275/2003, și Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/101/CE privind modificarea Directivei 2003/87/CE privind stabilirea unei scheme de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității, cu privire la mecanismele flexibile prevăzute de Protocolul de la Kyoto, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.O.U.E.) nr. L338 2004.

Așadar, penalitatea a fost reglementată la nivel național pe baza legislației UE., iar aceasta nu a indicat vreo reglementare din această legislație care să permită o dozare - în temeiul principiului proporționalității - a penalității stabilite conform art. 9 alin. (1), lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu.

În mod corect a apreciat instanța de fond lipsa caracterului abuziv al sancțiunii, aceasta fiind întemeiată pe dispoziții legale clare și previzibile.

În ceea ce privește existența unui caz fortuit rezultat din imposibilitatea de a achiziționa certificatele din cauza lipsei încasărilor și disponibilităților bănești, s-a arătat prin întâmpinare faptul că dispozițiile legale aplicabile nu prevăd posibilitatea exonerării de la îndeplinirea obligațiilor de achiziționare a certificatelor verzi aferente emisiilor de C02.

La termenul de judecată din 19.09.2024, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuție incidența în cauză a dezlegărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-148/14, sub aspectul proporționalității sancțiunii aplicate prin decizia de impunere, în considerarea faptului că aceste critici au fost formulate de recurentă inclsiv în fața instanței de fond și ele au legătură cu aplicarea normelor de drept european și a dezlegărilor obligatorii ale instanțelor europene în legătură cu acestea.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul nelegalei interpretări și aplicari a dispozițiilor art. 1351 alin. (3) C. civ., ce definește cazul fortuit, precum și sub aspectul greșitei aprecieri asupra modului de evaluare a demersurilor întreprinse în scopul îndeplinirii obligației legale de restituire a certificatelor și a lipsei culpei în neîndeplinirea acestei obligații.

În legătură cu aceste critici, precum și în considerarea faptului că în fața instanței de fond, în considerarea lipsei unei culpe a debitorului și în raport de caracterul excesiv al sancțiunii, ce trebuia apreciat în funcție de buna credință de care acesta a dat dovadă, reclamanta a invocat inclusiv nerespectarea principiului proporționalității, Înalta Curte la rândul său a pus în discuție, din oficiu, aplicarea jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene și, în special, a considerentelor Hotărârii pronunțate în cauza C-148/14, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesverwaltungsgericht (Germania), privind interpretarea articolului 16 alin. (3) și (4) din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 octombrie 2004.

Așadar, în cele ce urmează, vor fi analizate ambele critici de nelegalitate, astfel cum au fost invocate atât de recurenta reclamantă cât și de instanță din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

a/În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante, referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1351 alin. (3) C. civ., Înalta Curte va reține că acestea sunt neîntemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 1351 alin. (1) și (3) C. civ., "(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. (…) (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs."

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1351 alin. (3) C. civ., în condițiile în care nu se probează existența unui eveniment "care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de cel chemat să răspundă".

În acest sens, obligația de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră reprezintă o obligație legală anuală, reglementată de dispozițiile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, această obligație fiind prevăzută de lege sub sancțiunea aplicării unei penalități de 100 Euro pentru fiecare tonă de CO2 emisă pentru care nu s-au restituit certificate, atât obligația cât și sancțiunea fiind norme clare, previzibile, ce nu comportă dificultăți de interpretare și aplicare.

Pe cale de consecință, în scopul conformării, debitorii obligației de restituire sunt ținuți să asigure în bugetele proprii fondurile necesare ducerii acesteia la îndeplinire, sursa acestor fonduri neprezentând relevanță. Totodată, se constată că pentru ducerea la îndeplinire a obligației, legiuitorul a pus la dispoziție acestor debitori, pe lângă durata de monitorizare permanentă a emisiilor de gaze din cursul anului calendaristic, un interval de timp suplimentar de 4 luni, în care aceștia au posibilitatea asigurării fondurilor necesare restituirii cerificatelor.

Evenimentul pretins imprevizibil, invocat de recurenta-reclamantă în susținerea incidenței cazului fortuit, constă în lipsa disponibilităților bănești, rezultată în urma neîndeplinirii de către terțul Termoficare Constanța S.R.L. a obligațiilor de plată restante.

Or, lipsa disponibilităților bănești necesare achitării unor obligații legale nu reprezintă situație imprevizibilă și care nu ar fi putut fi împiedicată de recurenta-reclamantă, dat fiind că, odată cu demararea propriei activități economice, aceasta a avut cunoștință inclusiv de existența acestor obligații legale, fiind ținută deci ca, la întocmirea bugetelor să asigure toate fondurile bănești necesare, ori să își calibreze activitatea în scopul asigurării fondurilor necesare. Faptul că partenerii contractuali nu și-au îndeplinit propriile obligații de plată către recurenta-reclamantă, în condițiile în care aceștia sunt terți față de raportul de drept fiscal în considerarea căruia au fost stabilite debitele contestate, ori dificultățile financiare cu care se confruntă recurenta-reclamantă, nu constituie evenimente imprevizibile și care nu puteau fi înlăturate de aceasta, pentru a se reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 1351 alin. (3) C. civ., astfel că în mod legal și cu corecta aplicare a acestor dispoziții instanța de fond a înlăturat argumentele reclamantei privind incidența cazului fortuit, ca neîntemeiate.

b/În ceea ce privește aplicarea principiului proporționalității cu ocazia determinării cuantumului penalității, Înalta Curte va observa că dispozițiile H.G. nr. 780/2006 ce reglementează sistemul de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, reprezintă implementarea la nivel național a prevederilor Directivei 2003/87/CE, care în art. 16 dispune inclusiv cu privire la sancțiunile aplicabile operatorilor care nu restituie până la data de 30 aprilie a fiecărui an cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior: "(3) Statele membre garantează că orice operator care nu restituie, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depășirea emisiilor. Amenda pentru depășirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalația respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depășirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligația de a restitui un număr de cote egal cu depășirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic."

Or, în legătură cu interpretarea dispozițiilor art. 16 alin. (3) al Directivei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-148/14 Bundesrepublik Deutschland împotriva E., în sensul că:

"Articolul 16 alin. (3) din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 octombrie 2004, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unui operator care restituie un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră care corespunde emisiilor din anul anterior, astfel cum au fost raportate și verificate conform articolului 15 din această directivă, în cazul în care se dovedește, în urma unei verificări suplimentare efectuate de autoritatea națională competentă după expirarea termenului de restituire, că s-a raportat o cantitate mai mică a acestor emisii, astfel încât numărul cotelor restituite este insuficient.

Revine statelor membre sarcina să stabilească sancțiunile care pot fi impuse într-o astfel de situație conform art. 16 alin. (1) din Directiva 2003/87, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/101".

Relevante pentru litigiul de față sunt, în special, considerentele acestei decizii, prin care Curtea analizează obligația operatorilor de a restitui înainte de data de 30 aprilie a anului în curs, în vederea anulării, un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră egal cu emisiile acestora din cursul anului calendaristic anterior, și în special rigoarea deosebită cu care se aplică normele ce instituie această obligație. Astfel, reține Curtea:

"(...) 41. Interpretarea domeniului de aplicare al articolului 16 alin. (3) din Directiva 2003/87, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 38 din prezenta hotărâre, se impune de asemenea având în vedere principiul proporționalității. (...)

Având în vedere aceste observații ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și în considerarea caracterului obligatoriu al jurisprudenței Curții, vor fi înlăturate așadar acele susțineri ale intimatei AFM potrivit cărora obligația de calcul a penalității și de emitere a deciziei de impunere pentru cuantumul rezultat din aplicarea formulei de calcul determinate prin lege nu ar putea fi, sub nicio formă, supusă propriei aprecieri, fiind indiferent comportamentul operatorului economic debitor, buna credință a acestuia ori demersurile întreprinse în scop de conformare.

În realitate, în aplicarea principiului proporționalității, autoritatea publică era ținută la a evalua în mod efectiv argumentele expuse de recurenta reclamantă în dovedirea eforturilor întreprinse de aceasta în scop de conformare, precum și a evenimentelor cu care s-a confruntat și care au contribuit la neîndeplinirea obligației de plată, cu consecința determinării efectelor pe care le-ar putea produce asupra modului de stabilire a cuantumului penalității.

Procedând la astfel de verificări, în raport de aspectele invocate de recurenta-reclamantă în dovedirea bunei sale credințe și a lipsei unei intenții frauduloase în neîndeplinirea obligației legale de restituire a certificatelor de emisii CO2, Înalta Curte va reține relevanța demersurilor justificate cu înscrisurile administrate în fond, constând în formularea de solicitări către Ministerul Energiei, Guvernul României, către autoritatea publică locală, prin care reclamanta a adus la cunoștință dificultățile financiare cu care se confruntă, determinate de comportamentul culpabil al propriilor parteneri contractuali, unii dintre aceștia intrând în insolvanță, a învederat existența unor dificultăți în asigurarea propriilor resurse necesare continuării activității, solicitând adoptarea de măsuri care să îi permită îndeplinirea obligațiilor prevăzute de H.G. nr. 780/2006.

De asemenea, recurenta A. S.A. s-a adresat inclusiv intimatei Administrația Fondului pentru Mediu, emitenta actului contestat, aducând la cunoștința acesteia dificultățile financiare cu care se confruntă și solicitând prelungirea termenului limită pentru restituirea diferenței de certificate aferente anului 2021.

Nu în ultimul rând, înscrisurile administrate în cauză probează demersurile recurentei, realizate în scopul redirecționării propriilor încasări de la terți către traderul de certificate de emisii de gaze cu efect de seră D. S.R.L., în același scop al îndeplinirii obligațiilor legale reglementate de H.G. nr. 780/2006, sens în care la data de 03.05.2022 a fost încheiată Convenția de plată 3250, între Termoficare Constanța S.R.L., A. S.A. și D. S.R.L., prin care s-a convenit plata sumelor datorate de Termoficare Constanța S.R.L. direct către traderul de certificate, în scopul achiziției de certificate de emisii de gaze cu efect de seră.

Relevant este și faptul că, în cele din urmă, obligația legală a fost integral dusă la îndeplinire, iar întârzierea față de termenul legal de scadență a fost de doar 10 zile, la data de 10.05.2022 recurenta restituind întreaga diferență de certificate.

Toate aceste dovezi atestă buna sa credință, derivând din faptul că a recunoscut în mod constant existența obligației de plată, că a întreprins eforturi susținute în scopul ducerii sale la îndeplinire, astfel că nu se poate aprecia existența unei intenții frauduloase, ori manifestarea unei neglijențe în îndeplinirea obligațiilor legale la termen.

În consecință, în aplicarea principiului proporționalității, Înalta Curte va aprecia că stabilirea unei penalități de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, calculată pentru perioada 01.05.2022 – 10.05.2022, rezultând un debit total în cuantum de 44.471.451 RON, reprezintă o sancțiune excesivă, impunându-se diminuarea sa.

În privința proporției în care penalitatea ar putea fi redusă, Înalta Curte va observa totuși că nu se va putea proceda la o înlăturare integrală a obligației, astfel cum s-a solicitat în recurs, în condițiile în care, după cum s-a arătat anterior, deși recurenta nu a manifestat rea-credință justificând într-o oarecare măsură întârzierea în restituirea integrală a certificatelor, totuși aceasta nu poate fi absolvită de orice vină.

Astfel, nu poate rămâne neobservat faptul că recurenta-reclamantă, deși avea cunoștință de Raportul de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră încă din data de 12.01.2022, demersurile întreprinse în scopul respectării integrale a obligațiilor au fost demarate abia începând cu luna aprilie 2022, ceea ce la rândul său a contribuit la întârzierea cu 10 zile în obținerea fondurilor și, implicit, în achiziționarea restului de certificate neachiziționate până la data de 31.04.2022.

În concluzie, în aplicarea principiului proporționalității, se va reține că reprezintă o măsură adecvată diminuarea până la 20.000.000 RON a cuantumului penalității (de la suma de 44.471.451 RON stabilită prin decizia de impunere nr. x/06.05.2022), sens în care, în rejudecare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rap. la art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va anula în parte decizia nr. 42 din data de 4.07.2022 privind soluționarea contestației și decizia de impunere nr. x/6.05.2022 și va reduce corespunzător cuantumul penalității determinate prin cele două acte administrative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. - prin administrator special C. și administrator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 91 din data de 18 mai 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator special C. și administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor - Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția generală de administrare fiscală - Direcția de evidență și colectare

Anulează în parte decizia nr. 42 din data de 4.07.2022 privind soluționarea contestației și decizia de impunere nr. x/6.05.2022 emise de pârât.

Reduce cuantumul penalității stabilite în sarcina reclamantei la suma de 20.000.000 RON .

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 2 octombrie 2024.