ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 950/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București la data de 26.10.2020, cu nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea pârâtului la soluționarea sesizării transmise cu email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43 (inclusiv la toate judecătoriile din România), precum și daune morale în sumă de 1 EURO, sumă calculată în RON la cursul BNR din ziua plății. 1.

Prin sentința civilă nr. 706 din data de 05.02.2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată pe rolul secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe la data de 05.04.2021. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 773 din data de 18 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității și a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la punctul I.2. de mai sus a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise, în esență, motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. A solicitat recurentul admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului la soluționarea sesizării transmise cu email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43 și la comunicarea unui răspuns cu privire la modul în care a soluționat sesizarea. De asemenea, recurentul a cerut obligarea CSM să îi plătească daune morale simbolice de 1 EURO, dat fiind prejudiciul adus timpului privat prin generarea contextului ce l-a determinat pe recurent să aloce timp prezentei judecăți (întocmire acțiune instanță, răspuns întâmpinare, prezența în sala de judecată, întocmire recurs). Pe fondul unei succinte prezentări a aspectelor evocate prin sesizarea adresată doamnei B. - Președintele Consiliului Superior al Magistraturii, prin email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43, a situației de fapt aferente manierei în care CSM a tratat solicitarea recurentului, a aspectelor solicitate prin cererea de chemare în judecată și a considerentelor sentinței atacate, recurentul - reclamant a criticat, prin argumentele evocate în susținerea căii de atac exercitate, raționamentul primei instanțe prin care aceasta, deși a reținut că nu există dovada comunicării unui răspuns al CSM către recurent, a concluzionat că reclamantul ar fi luat la cunoștință de răspunsul CSM într-o împrejurare care nu poate fi identificată. A mai arătat recurentul că este eronată concluzia judecătorului fondului potrivit căreia în sarcina pârâtului nu se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului, câtă vreme, din probele de la dosar, rezultă că CSM, deși a întocmit un răspuns către reclamant, nu a făcut dovada comunicării acestuia către recurent. A mai învederat recurentul că instanța de fond a procedat în mod eronat la interpretarea și la aplicarea prevederilor Legii nr. 554/2004 și a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și a aplicat în mod eronat aceste norme de drept la situația dedusă judecății. În opinia sa, instanța de fond a concluzionat în mod netemeinic că reclamantul are cunoștință de respectivul răspuns și a soluționat în mod greșit cauza prin respingerea cererii sale pe motiv ca este nefondată, prin furnizarea unei motivări contradictorii. A mai arătat recurentul că, prin răspunsul la întâmpinare, a demonstrat că CSM a fost complice la încheierea protocoalelor dintre SRI și justiția română și, deși CSM ar fi trebuit să protejeze independența justiției, CSM a nu i-a anchetat pe vinovați, fiind, în acest fel, complice la compromiterea independentei justiției. În opinia recurentului, CSM a simulat întocmirea unui răspuns la sesizarea sa, fiind încălcate, cu vinovăție, prevederile art. 3, art. 4, art. 5, art. 8 alin. (1) și art. 9 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca temeinică și legală. În esență, intimatul a susținut că soluția pronunțată de prima instanță este motivată în condiții de conformitate, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar demersul de redirecționare a sesizării recurentului către alte instituții ce, în opinia sa, aveau competențele legale spre a o soluționa, nu reprezintă refuz de soluționare.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare depus în cauză, recurentul - reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat, apreciind drept nereale afirmațiile prin care acesta a susținut că nu s-a făcut dovada unui refuz nejustificat de soluționare a sesizării, raportat la prevederile Legii 544/2001. Reiterând aspectele învederate prin memoriul de recurs și cererea de chemare în judecată, recurentul - reclamant a mai arătat că nu a contestat soluția de respingere a excepției tardivității și nici nu are un interes în contestarea acestei soluții, însă acest aspect nu poate duce la ignorarea faptului că motivarea hotărârii judecătorești cuprinde argumente contradictorii. În opinia recurentului, lipsa dovezii comunicării răspunsului CSM către acesta este elementul cheie în probarea vinovăției intimatului, CSM invocând nejustificat propria culpă a recurentului, de a nu-și fi ridicat corespondența de la adresa: Oficiul Postal 49, căsuța poștala 48. Mai arată recurentul că pretinsul borderou din data de 11.12.2018, la care face referire intimatul, nu a fost depus nici la prima instanță de judecată și nu a fost comunicat nici cu ocazia depunerii întâmpinării în recurs, iar un astfel de borderou nu ar putea fi acceptat drept probă, chiar dacă ar exista, în lipsa unei confirmări de primire sau a dovezii returnării plicului în care se presupune ca ar fi fost transmisă corespondența.

Procedura de soluționare a recursului 6.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 30 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. 6.2. Prin încheierea din data de 8 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea recurentului-reclamant A. privind preschimbarea termenului de judecată acordat la data de 22 februarie 2022. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Răspunzând punctual criticilor aduse de recurentul - reclamant sentinței atacate, Înalta Curte le apreciază nefondate pe cele subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputându-se reține că motivarea dată de prima instanță cuprinde motive ce ar avea un caracter contradictoriu ori că hotărârea nu ar fi motivată. Înalta Curte reține că prima instanță și-a îndeplinit obligația de a motiva hotărârea atacată în conformitate cu art. 425 C. proc. civ.. Instanța de fond a stabilit, în considerentele hotărârii, situația de fapt (pe care a expus-o în detaliu), dar și încadrarea acesteia în drept, fiind examinate argumentele părților și exprimat punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant al acestora, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată fiind unul clar, concis și concret, fără elemente de contradictorialitate și în deplină legătură cu natura cauzei. Aspectele considerate de recurent ca fiind contradictorii vizează, în realitate, două paliere distincte de analiză a aceleiași situații de fapt, fiecare palier implicând parametrii diferiți de verificare. Astfel, pe de o parte, chestiunea modului în care reclamantul a luat sau nu cunoștință de informarea emisă de intimat (privind redirecționarea petiției recurentului către alte autorități) a fost analizată de prima instanță din perspectiva criteriilor de identificare a momentului de la care curge termenul de formulare a acțiunii în contencios administrativ (necesar a fi verificate în demersul de soluționare a excepției tardivității, invocată de pârât), iar pe de altă parte, aceeași chestiune a fost analizată, în mod distinct, din perspectiva criteriilor relevante în planul analizei impuse de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, referitoare la materia refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri. Cele două raționamente logico - juridice sunt distincte, motiv pentru care argumentele evocate de instanță nu pot fi calificate drept motivare contradictorie. De asemenea, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu, și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării. Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția EDO, astfel că sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, nefondate sunt și criticile prin care recurentul evocă incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că reclamantul A. a învestit instanța de judecată cu cererea privind obligarea Consiliul Superior al Magistraturii ("CSM") la emiterea unui răspuns favorabil sesizării transmise cu email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43, susținând că pârâtul nu i-a comunicat un răspuns. Prima instanță a ajuns la concluzia că acțiunea formulată de reclamant este neîntemeiată, considerând, în esență, că nu se poate reține, în sarcina pârâtului, un refuz nejustificat de soluționare a cererii, câtă vreme, în raport de limitele competențelor legale atribuite CSM, aceasta a apreciat că se impune redirecționarea petiției reclamantului către Inspecția Judiciară și către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Această soluție a primei instanțe este corectă în raport atât de prevederile Legii nr. 554/2004 cât și în raport de cele ale O.G. nr. 27/2002, astfel cum se va argumenta în cele ce urmează. Cât privește prevederile Legii nr. 544/2001, Înalta Curte observă că, deși în diverse paragrafe ale memoriului de recurs reclamantul a evocat o nerespectare a dispozițiilor unui astfel de act normativ, acesta nu a indicat care sunt prevederile concrete ale actului normativ în discuție ce au fost încălcate de judecătorul fondului, motiv pentru care evocarea unei greșite aplicări a prevederilor Legii nr. 544/2001 are caracter pur formal, neconstituind o critică efectivă în recurs. De altfel, Înalta Curte observă că, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată - refuz soluționare petiție- relevante sunt prevederile O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor (iar nu cele ale Legii nr. 544/2001). Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002: "Prezenta ordonanță are ca obiect reglementarea modului de exercitare de către cetățeni a dreptului de a adresa autorităților și instituțiilor publice petiții formulate în nume propriu, precum și modul de soluționare a acestora." Procedura de soluționare a petițiilor este detaliată în conținutul art. 6 și art. 6 1 din același act normativ, după cum urmează: "Art. 6 - (1) Autoritățile și instituțiile publice prevăzute la art. 2 sunt obligate să organizeze un compartiment distinct pentru relații cu publicul, care să primească, să înregistreze, să se îngrijească de rezolvarea petițiilor și să expedieze răspunsurile către petiționari. (2) Compartimentul prevăzut la alin. (1) înaintează petițiile înregistrate către compartimentele de specialitate, în funcție de obiectul acestora, cu precizarea termenului de trimitere a răspunsului. (3) Compartimentul prevăzut la alin. (1) este obligat să urmărească soluționarea și redactarea în termen a răspunsului. (4) Expedierea răspunsului către petiționar se face numai de către compartimentul pentru relații cu publicul, care se îngrijește și de clasarea și arhivarea petițiilor. Art. 6 1 - Petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta." Relevante în soluționarea prezentei cauze sunt și dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 27/2002, potrivit cărora: "(1)Autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să comunice petiționarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiției, răspunsul, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă. (2) Pentru soluționarea petițiilor transmise, potrivit art. 6^1, de la alte autorități sau instituții publice, termenul de 30 de zile curge de la data înregistrării petiției la autoritatea sau instituția publică competentă." Înalta Curte reține că, prin sesizarea adresată Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii prin email-ul din data de 07.12.2018, ora 07:43, reclamantul a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004, destituirea din funcție a unor "magistrații acoperiți din justiție", precum și, în temeiul prevederilor art. 7 alin. (4) din același act normativ, dispunerea începerii urmăririi penale față de "șefii câmpului tactic din justiție". În cuprinsul sesizării, reclamantul a nominalizat atât magistrați - procurori, cât și magistrați judecători, a căror investigare a solicitat-o (în acest sens paragrafele finale ale sesizării). Prin adresele emise la data de 10.12.2018, intimatul-pârât a înaintat petiția recurentului - reclamant către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și către Inspecția Judiciară, în vederea soluționării acesteia. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că, față de obiectul sesizării formulate de recurent, intimatul-pârât a apreciat că petiția se circumscrie atribuțiilor legale aparținând sus indicatelor autorități, procedând la înaintarea cererii către organele competente să o soluționeze, conform dispozițiilor art. 6 indice 1 din O.G. nr. 27/2002. În consecință, având în vedere obiectul specific al petiției formulate de reclamant, nu subzistă, în sarcina intimatului-pârât, obligația prevăzută de art. 8 din O.G. nr. 27/2002, respectiv aceea de a răspunde petiției reclamantului, ci obligațiile stipulate de art. 6 1 din acest act normativ, referitoare la înaintarea cererii către forul competent, în termen de 5 zile de la înregistrare și la aducerea acestei măsuri la cunoștința petentului (CSM având, în acest context, o obligație de informare). Înalta Curte reține și faptul că reclamantul a luat cunoștință de adresa nr. x/2018 emisă de CSM, prin care pârâtul l-a informat asupra faptului că petiția sa a fost transmisă antereferitelor autorități, cel mai târziu la momentul comunicării acesteia drept anexă a întâmpinării depuse de pârât la data de 11.12.2020 în dosarul Tribunalului București. Contrar celor afirmate de recurent, instanța de control judiciar constată că aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii, de către intimat, anterior unui astfel de moment, a obligației de informare reglementată de teza a II-a a art. 6 indice 1 din O.G. nr. 27/2002, nu poate conduce la admiterea acțiunii reclamantului (prin care acesta solicită constatarea refuzului nejustificat de soluționare a petiției sale), câtă vreme finalitatea reglementată de art. 6 indice 1 teza a II-a din O.G. nr. 27/2002 a fost atinsă fie și prin comunicarea informării în cadrul litigios pendinte. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Corelarea acestor dispoziții legale cu întregul context normativ în care se exercită dreptul la acțiune al persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică (potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), conferă consistență concluziei primei instanțe de respingere a acțiunii reclamantului, în contextul în care, în contenciosul administrativ subiectiv, conduita culpabilă a autorității publice este sancționată doar în măsura în care are ca efect o lezare a reclamantului într-un drept sau într-un interes legitim. Or, nu îi poate fi imputată intimatului - pârât împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil recurentului-reclamant, câtă vreme petiția acestuia a fost înaintată autorităților competente să o soluționeze, iar asupra acestui aspect recurentul a fost informat (nefiind relevant momentul informării sale), astfel încât recurentul-reclamant nu a fost vătămat în dreptul de petiționare prevăzut de art. 51 din Constituția României și de O.G. nr. 27/2002. Prin urmare, câtă vreme intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii nu se face vinovat de refuzul nejustificat de a soluționa cererea reclamantului, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, acesta procedând în conformitate cu normele prevăzute de art. 6 indice 1 din O.G. nr. 27/2002, dezlegarea dată litigiului de către prima instanță reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente, neputând fi reținută vreo încălcare a prevederilor art. 3, art. 8 și art. 9 din O.G. nr. 27/2002, or a prevederilor Legii nr. 554/2004. De asemenea, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanță în cauza pendinte dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 27/2002, ce reglementează aspectul răspunderii directe a conducătorilor autorităților și instituțiilor publice prevăzute la art. 2 de buna organizare și desfășurare a activității de primire, evidențiere și rezolvare a petițiilor ce le sunt adresate, precum și de legalitatea soluțiilor și comunicarea acestora în termenul legal, și nici cele ale art. 5 din același act normativ, conform cărora pentru soluționarea legală a petițiilor ce le sunt adresate conducătorii autorităților și instituțiilor publice sesizate vor dispune măsuri de cercetare și analiză detaliată a tuturor aspectelor sesizate. În concluzie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.