ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 861/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13.02.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Spitalul Clinic de Recuperare Medicală Băile Felix, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei nr. 18065 din 16 ianuarie 2019 emisă de Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraților și a tuturor actelor subsecvente acesteia; obligarea Comisiei speciale de a emite un alt act administrativ prin care să analizeze cerere de plată formulată de unitate și prin care să dispună plata acestor sume; obligarea Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) la plata sumei de 5.150 RON reprezentând despăgubiri solicitate în temeiul titlului executoriu sentința penală nr. 186/23.10.2014 pronunțată de Judecătoria Huedin, în dosarul penal nr. x/2013, definitivă prin decizia penală nr. 613/A/2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj și a unor cheltuieli de executare silită.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 513 din data de 10 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii de repunere în termen. A respins cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, ca inadmisibilă. A respins cererea, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 513 din data de 01 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul - pârât a precizat că soluția instanței de fond este legală și temeinică în ce privește soluția de respingere a contestație în ce privește tardivitatea cererii de plată formulată de intimatul-reclamant și în ce privește constatarea inadmisibilității cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, dar, în ce priveste cel de-al doilea motiv de respingere a cererii de plată, respectiv lipsa creanței de asigurare/a calității de creditor de asigurare, instanța a pronunțat o soluție nelegală. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul - pârât a arătat că, instanța de judecată a interpretat greșit legislația aplicabilă respectiv prevederile din Legea nr. 213/2015. Legea nr. 213/2015 prevede că, Fondul de garantare a asiguraților asigură efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, potrivit condițiilor și plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege. Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia. Unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care acestea sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice. Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător(formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoana păgubită prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri. Cheltuielile de spitalizare, cele care sunt solicitate de unitățile medicale, nu reprezintă un prejudiciu direct cauzat prin accidentul de circulație, între fapta conducătorului auto și acest prejudiciu neexistând o relație cauzală directă, prejudiciul pretins demonstrat de Spitalul Clinic de Recuperare Medicală Băile Felix fiind consecința acordării asistentei si a îngrijirilor medicale către persoana vătămata în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, și nu urmarea directă a accidentului rutier. Unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-si recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, așa cum de altfel se reține și în hotărârea ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii. Unitățile medicale se constituie ca părți civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de acționa în instanța civila asigurătorul, ci numai dreptul de a acționa vinovatul de producere a accidentului, adică pe asiguratul RCA, așa cum rezultă în mod expres și din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006. Astfel, precizăm că, nici asigurătorul de răspundere civila auto nu face parte din categoria vizata de dispozițiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicala acordată. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 22/2017 ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, a stabilit că autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților. În interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situatia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant Spitalul Clinic de Recuperare Medicală Băile Felix a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente: În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanță a interpretat condițiile legale de aplicare a prevederilor din Legea nr. 213/2015. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 18065/16.01.2019, Fondul a respins solicitarea petentului formulată prin cererea de plată cu motivarea că Spitalul Clinic de Recuperare Medicala Băile Felix a înțeles sa formuleze si sa depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asigurătorul A. S.A. in faliment si, totodată petentul nu are calitatea de creditor de asigurare conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților coroborate cu prevederile art. 22 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Prin sentința recurată, Curtea de Apel a reținut, în esență, că în baza prevederilor art. 17 din Legea nr 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, însă procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015 nu este condiționată de înscrierea creanței la masa credală. În ceea ce privește calitatea de creditor de asigurare a reclamantului Spitalul Clinic de Recuperare Medicală Băile Felix, curtea reține că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015: "creditorii de asigurări sunt: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă". Conform art. 2214 din C. civ., "în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Prin cererea de recurs, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut că intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Recuperare Medicala Băile Felix nu are calitatea de creditor de asigurare și, mai mult, nici creanța solicitată pe această cale, nu este o creanță de asigurare. Înalta Curte constată că această critică este nefondată. Cât privește categoria creditorilor de asigurări, dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că în această categorie se include și persoana păgubită, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 atribuie creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a constatat instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, astfel cum a fost reținut și prin sentința penală nr. 186/2014, efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare a fost cauzată de vătămarea corporală produsă unei persoane din vina asiguratului RCA la A.. Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare, motiv pentru care creanța solicitată îndeplinește condiția de a fi considerată o creanță de asigurare, contrar celor reținute în decizia nr. 18065/16.01.2019. În raport cu aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic de Recuperare Medicala Băile Felix are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților. Prin urmare, contrar celor susținute de către recurentul-pârât, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment. Pentru a stabili dacă reclamantul este creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este o creanță de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresate FGA. Or, despăgubirea solicitată prin cererea de plată reprezintă un prejudiciu pe care reclamantul l-a suportat ca urmare a producerii riscului asigurat (accidentul auto) și a cărui reparare cădea în sarcina asigurătorului falit. În) temeiul obligației de garanție legală, în cazul falimentului unui asigurător, pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale judiciară. Înalta Curte mai reține că, deși pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în litigiul penal, dezlegările instanței îi sunt opozabile și acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății A. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015. De asemenea, hotărârea pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea prevederilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, invocată de către recurentul-pârât, nu este relevantă în cauză, Decizia nr. 22/2017 dezlegând o problemă de drept diferită de cea care constituie esența raportului juridic litigios de față. Astfel, prin recursul în interesul legii s-a stabilit că FGA nu este parte responsabilă civilmente în procesul penal. În cauza de față, plata despăgubirii nu are la bază o astfel de calitate a FGA, ci dreptul unităților spitalicești de a-și vedea satisfăcute creanțele în baza calității de creditori de asigurări. Recurentul-pârât a mai susținut că plata despăgubirii nu se poate face către unitatea medicală, ci, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., se realizează în mod direct către terța persoană prejudiciată, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat sau către asigurat, în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată. Însă, acest argument al intimatului pornește de la ipoteza inexactă că unitatea medicală nu are calitatea de terță persoană păgubită, contrar celor anterior reținute de instanța de recurs, care a constatat că reclamantul Spitalul Clinic de Recuperare Medicala Băile Felix este persoana prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate ca urmare a faptei ilicite, care reprezintă un risc asigurat, nu a fost făcută. Din perspectiva acelorași considerente anterior relevate, nu se poate reține nici critica recurentului-pârât conform căreia contractul de asigurare de răspundere civilă auto acoperă cheltuielile prilejuite de accident, cu excepția celor care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale, întrucât legea nu face o asemenea distincție, iar pe de altă parte, cauza celor două situații este diferită. Astfel, plata despăgubirii contravalorii serviciilor medicale de către Fondul de Garantare a Asiguraților se întemeiază pe o obligație de garanție și pe contractul de asigurare încheiat, al cărui eveniment asigurat s-a produs, iar plata serviciilor medicale din Fondul de Sănătate are la bază o obligație legală, prevăzută ca atare de legislația în materie. Prin urmare, acest aspect nu are relevanță în cauză, câtă vreme despăgubirile solicitate reprezintă creanță de asigurare, Fondul de Garantare a Asiguraților fiind ținut a o acoperi în baza obligației sale de garantare. În consecință, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinată în efectuarea de către partea reclamantă a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului rutier, așa încât creanța litigioasă îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare, iar acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă, astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. Având în vedere că prejudiciul suferit de reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, rezultă că acesta are calitatea de creditor de asigurare, în cazul asigurării de răspundere civilă neavând calitatea de creditor de asigurare doar persoana asigurată sau beneficiarul asigurării. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 513 din 01 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.