ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5769/2022

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2018 reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate - ANI, contestație împotriva raportului de evaluare nr. x/21.11.2018 prin care a solicitat anularea Raportului de evaluare precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestație.

Prin sentința civilă nr. 2468/2019, Tribunalul București și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, instanță care prin sentința nr. 226/2019 a declinat competența în favoarea Curții de Apel Bacău.

Prin sentința civilă nr. 80/2020 din 30 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, a respins excepția de nelegalitate a Protocoalelor încheiate de pârâta Agenția Națională de Integritate cu Oficiul Național al Registrului Comerțului și Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca inadmisibilă și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea contestației și anularea raportului de evaluare nr. x/21.11.2018.

În motivarea recursului se arată, în esență, că sentința recurată este nelegală, având în vedere evoluția legislației aplicabile, prin reglementarea mai întâi implicită, apoi explicită, a posibilității de exercitare simultană a funcției de viceprimar și a celei de membru în consiliul de administrație la unitățile de învățământ.

Legea renunțând în final la reglementarea și sancționarea acestei incompatibilități, rezultă că sancțiunile ce decurg din raport nu mai corespund scopului legii, iar efectele actului din care decurg, raportul de evaluare ANI, trebuie încetate.

Totodată, având în vedere contextul legislativ, raportul contestat se întemeiază pe o serie de dispoziții echivoce, neclare și greu de înțeles, imprevizibilitatea acestora pentru reclamantă reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.).

Coroborând dispozițiile Legii nr. 215/2001 cu art. 96 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 1/2011 este evident că viceprimarul poate fi numit în consiliul de administrație al unei unități de învățământ.

Din coroborarea prevederilor legale menționate anterior (reglementări ulterioare Legii 161/2003), rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca viceprimarul, în calitatea sa de consilier local să poată exercita toate atribuțiile care revin consilierilor locali, inclusiv aceea de a fi numiți în Consiliile de administrație ale unităților de învățământ, fără ca îndeplinirea aceste obligații să fie considerată o încălcare a regimului incompatibilitătilor.

În plus, exercitarea drepturilor unei persoane (în speță drepturile ce derivă din calitatea de consilier local) poate fi restrânsă/cenzurată doar prin dispoziții exprese ale legii. Singura limitare expresă în ceea ce privește viceprimarul este aceea că nu beneficiază de indemnizația aferentă statutului de consilier local (art. 57 alin. (7) din Legea 215/2001).

În concluzie, recurenta-reclamantă A. a ocupat funcția de membru în Consiliul de Administrație al Școlii Gimnaziale Scorțeni, în virtutea funcției de consilier local, fapt ce nu atrage o eventuală stare de incompatibilitate.

Mai arată recurenta că prima instanță nu ține cont de faptul că legea nu mai considera, la momentul constatării ANI, că există o stare de pericol public pentru valorile sociale ocrotite, creată prin exercitarea simultană a funcției de viceprimar si a celei de membru în consiliul de administrație la unitățile de învățământ, renunțând la reglementarea și sancționarea unei astfel de incompatibilități.

Referitor la soluționarea excepțiilor de nelegalitate a Protocoalelor de colaborare dintre Intimata-Pârâta ANI, pe de-o parte și ANAF respectiv ONRC, pe de altă parte, învederează recurenta că soluția dispusă prin sentința recurată este nelegală, având în vedere că instanța de fond, cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale, a respins-o ca fiind inadmisibilă (acest aspect se circumscrie motivelor de casare conținute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

Astfel, cele două Protocoale de colaborare care fac obiectul excepției de nelegalitate sunt acte administrative, în sensul Legii nr. 554/2004 și îndeplinesc toate condițiile prevăzute de art. 4 din aceeași lege pentru a putea fi cercetate în cadrul unei excepții de nelegalitate.

Totodată, instanța de fond a pronunțat sentința recurată fără a avea în vedere garanția procedurală instituită de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează procedura de desfășurare a evaluării ANI în privința stării de incompatibilitate, împărțind-o în două etape: înainte și respectiv după informarea persoanei evaluate.

Așadar, potrivit dispozițiilor acestor texte de lege, persoana evaluată trebuie informată și invitată să depună un punct de vedere cu privire la faptele generatoare stării de incompatibilitate, ce se rețin în sarcina acesteia de către ANI, înainte ca Agenția să poată solicita informații care nu sunt publice, de la persoane fizice sau juridice.

În acest sens, arată recurenta, până la informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfășoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice, iar numai după informarea persoanei evaluate si invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice.

Mai susține recurenta că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara (art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.).

Procedura de evaluare a incompatibilităților, prevăzută de Legea 176/2010 în baza căreia a fost emis Raportul contestat încalcă legislația Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara și alții.

În consecință, solicită recurenta aplicarea principiilor efectului direct și efectului util al dreptului Uniunii Europene și, pe cale de consecință să fie lipsită de efecte juridice această procedură și, drept urmare, să se caseze sentința recurată și, în rejudecare, să se anuleze Raportul ANI.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare, însă a depus în scris concluzii, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 18.10.2022, recurenta reclamantă A. a depus cerere de suspendare a judecății, în temeiul art. 413 alin. (1) indice 1 C. proc. civ. până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-40/21, cauză ce are ca obiect trimiterea preliminară de către Curtea de Apel Timișoara, învestită cu o cauză similară în dosarul nr. x/2019.

A mai depus recurenta și o cerere privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabilre pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

La termenul de judecată din data de 29.11.2022, recurenta reclamantă A. a depus cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări:

De asemenea, a mai depus recurenta reclamanta și o cerere privind sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului:

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin sentința civilă nr. 80 din 30 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, având ca obiect Raportul de evaluare ANI cu nr. x/21.11.2018, în ceea ce o privește pe reclamanta A..

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut legalitatea raportului de evaluare în privința existenței stării de incompatibilitate, raportat la faptul că, în perioada 03.10.2016-31.05.2017, A., viceprimar al comunei Scorțeni a deținut și a exercitat simultan cu funcția de viceprimar și calitatea de membru în Consiliul de Administrație al Scolii Gimnaziale Scorțeni, încălcând dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Analizând cererea de recurs, cererile ulterioare formulate de recurentă și apărările intimatei-pârâte, în ordinea priorității acestora, în funcție de efectele pe care le produc modul lor de soluționare, Înalta Curte constată:

Cu privire la cererea de aviz consultativ CEDO

Recurenta solicită sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului:

În susținerea acestei cereri, recurenta arată că procedura solicitării de emitere a unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu a fost instituită în scopul asigurării unei jurisprudențe cât mai unitare între statele membre cu privire la drepturile reglementate prin CEDO precum și al degrevării instanței europene, prin reducerea numărului mare de plângeri care sunt adresate acesteia, sens în care a fost adoptat Protocolul nr. 16 la Convenție, ratificat și de către România prin adoptarea Legii nr. 173/2022 (publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 560 din 08.06.2022).

Raportat la dosarul cauzei, cu privire la primele două chestiuni de principiu, subliniază că domeniul incompatibilităților este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea abaterii - conflictul de interese cât și prin gravitatea sancțiunilor aplicabile, că potrivit unei jurisprudențe constante a CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului național (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracțiuni, ci și unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcție de alte două criterii alternative, așa cum a decis Curtea în Cauza Engel ș.a. c. Olandei: natura abaterii și natura și gravitatea sancțiunii și că, referitor la abaterea disciplinară a conflictului de interese, din conținutul art. 25 din Legea 176/2010, aceasta are un caracter exclusiv punitiv: atât sancțiunea principală a eliberării din funcție, cât și sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa orice funcție publică electorală timp de 3 ani.

Analizând criteriile naturii penale a sancțiunii, concluzionează că abaterea administrativă a conflictelor de interese prevăzută de art. 25 din Legea 176/2010 este de natură penală, iar procedura de evaluare a conflictelor de interese este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.

Prin raportare la jurisprudența națională, consideră că se impune emiterea unui aviz consultativ cu privire la această chestiune de principiu, Curtea EDO fiind singura în măsură să stabilească în concret.

Cu privire la aplicarea principiului proporționalității sancțiunilor și pedepselor în materia incompatibilităților și conformitatea interdicției exercitării de funcții alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi și principii garantate de Convenție (art. 3, 6 și 7), cu trimitere la cauza Vinter și alții împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 66069/09, 130/10 și 3896/10, punctul 835 și 1026, concluzionează că principiul proporționalității impune, pe de o parte, ca sancțiunea aplicată să corespundă gravității încălcării și, pe de altă parte, ca la determinarea sancțiunii, precum și la stabilirea cuantumului sancțiunii să se țină seama de împrejurările individuale ale speței. Or, aceste aspecte al proporționalității sunt încălcate de sancțiunea interdicției privind ocuparea oricărei funcții alese prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010.

Cu privire la imposibilitatea de a contesta/ataca aplicarea interdicției de a mai ocupa funcții publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, susține că aceasta contravine cerințelor prevăzute de art. 13 din Convenție și consideră că recurenta A. trebuie să dispună de un mecanism care să permită pronunțarea unei hotărâri pe fond cu privire la pretenția sa (respectiv analiza interdicției prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 din perspectiva proporționalității). O eventuală soluție de respingere a recursului formulat de Recurenta-reclamantă B. atrage în mod automat aplicarea sancțiunii interdicției de 3 ani în temeiul legii, ope legis, fiind exclusă o procedură ulterioară, administrativă sau judiciară, de aplicare a acestei sancțiuni. Caracterul ope legis, al aplicării de drept, automate, în temeiul legii, al acestei interdicții (sancțiuni) este indubitabil, fiind stabilit inclusiv printr-o Decizie ÎCCJ nr. 69/2017, pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Înalta Curte reține că, în temeiul art. 2 alin. (1) Legea nr. 173 din 8 iunie 2022, "Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau la protocoalelor la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunțării hotărârii:

a) în materie civilă, când este investită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;…"

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate a cererii de aviz consultativ al CEDO:

i) existența unei cauze în materie civilă, aflată în curs de judecată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție;

ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în recurs sau în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

iii) solicitarea să privească chestiuni de principiu de interpretare ori aplicare a drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau din protocoalele la aceasta;

iv) soluționarea cauze (ori doar anumite aspecte ale acesteia) să depindă de chestiunea de principiu a cărei lămurire se cere.

În plus, din modul de redactare a textului de lege rezultă că solicitarea avizului consultativ este o chestiune lăsată la libera apreciere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind obligatoriu.

Dacă primele condiții sunt îndeplinite, cauza aflându-se în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție iar solicitarea recurentei privește, la nivel de aparență, interpretarea art. 6 CEDO, se impune a reține, că ultima condiție nu este îndeplinită.

Raportat la motivul de recurs și argumentele ce îl susțin, aplicarea sau nu a principiului proporționalității sancțiunii sunt chestiuni care nu fac obiectul analizei în recurs.

În consecință, în contextul arătat, limitele învestirii Înaltei Curți și motivele recursului formulat de reclamantă în termen legal, obligă instanța de recurs, conform art. 477 din C. proc. civ. (aplicabil și în recurs, în temeiul art. 494 C. proc. civ.), să dezlege numai chestiunea existenței stării de incompatibilitate din perspectiva evoluției legislației aplicabile și a legalității procedurii de desfășurare a evaluării ANI și aplicarea legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cucarater personal.

Chestiunea naturii abaterii și sancțiunii ori modalitatea aplicării sancțiunii nu au fost contestate de reclamantă prin cererea de recurs.

Mai mult, în consens cu poziția intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că obiectul judecății este reprezentat de un raport de evaluare prin care nu sunt aplicate sancțiuni ci doar se constată existența stării de incompatibilitate, sancțiunea fiind aplicată, ulterior, în situația rămânerii definitive a raportului de evaluare, de instituția din care face parte persoana evaluată, în urma unei proceduri disciplinare, așa cum dispune art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Numai în cazul reținerii unei abateri și aplicării unei sancțiuni, actul de sancționare (sau actul prin care se constată decăderea persoanei din dreptul de a ocupa anumite funcții pentru o perioadă de 3 ani) poate fi supus cercetării legalității de către instanța de judecată, cale pe care pot fi ridicate și pot fi soluționate, criticile de nelegalitate cu privire la natura abaterii și sancțiunii aplicate, inclusiv modul de aplicare automată a decăderii din dreptul de a ocupa anumite funcții pentru o perioadă de trei ani.

Aceste argumente sunt suficiente, în opinia Înaltei Curți, pentru a fundamenta concluzia lipsei de legătură a cererii de aviz CEDO cu cauza aflată pe rolul instanței de recurs, motiv pentru care cererea recurentei va fi respinsă.

Cu privire la cererea de suspendare a judecății, în temeiul art. 413 alin. (1) indice 1 C. proc. civ.

Această cerere are ca reper sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene de către Curtea de Apel Timișoara, (investită cu o cauză similară având ca obiect contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x/25.11.2019 emis de către Agenția Națională de Integritate), cu o trimitere preliminară privind următoarele întrebări:

Trimiterea preliminară formulată de către Curtea de Apel Timișoara a fost înregistrară pe rolul CJUE și face obiectul Cauzei preliminare C-40/21.

Recurenta apreciază că soluționarea cauzei preliminare C-40/21, respectiv răspunsul la întrebările formulate, are o deosebită importanță și pentru soluționarea prezentei cauze.

Înalta Curte reține că potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1

1

C. proc. civ. instanța poate suspenda judecată când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

În cauza C-40/21 instanța europeană este chemată să se pronunțe cu privire la interpretarea art. 49, 15 și 47 Carta drepturilor fundamentale, art. 6 CEDO, respectiv dacă normele invocate se opun unei reglementări naționale privind sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă prestabilită de 3 ani.

Având în vedere obiectul întrebării preliminare și particularitățile speței de față, aflată în recurs, pentru argumentele deja expuse anterior, contrar poziției recurentei, Înalta Curte opinează că soluționarea recursului nu depinde de chestiunile ce fac obiectul trimiterii preliminare C-40/21, o eventuală decizie a instanței europene în această cauză nefiind necesară pentru soluționarea căii extraordinare de atac, prin urmare, va respinge cererea de suspendare a judecății recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 indice 1 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Articolul 25 alin. (2) din Legea 176/2010 are următorul conținut:

"(2) Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituiri din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicția de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de confirmare a existenței unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate."

Recurenta susține că problema de interpretare a acestui text de lege rezultă din faptul că sancțiunea interdicției de 3 ani, aplicabilă ope legis, îngrădește pentru o perioadă de 3 ani dreptul fundamental de a fi ales, precum și dreptul fundamental la muncă, fiind astfel o sancțiune gravă, pentru care nu există nicio reglementare legală a unui control al proportionalității.

Singura ocazie în care ar putea fi efectuat un control al proportionalității sancțiunii cu abaterea săvârșită este în cadrul contestației împotriva raportului de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate (ANI), când instanța analizează împrejurările de fapt și de drept ale presupusului incident de integritate.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ., dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Conform art. 520 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților, iar aliniatul 2 prevede că, prin încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

i) existența unei cauze aflate în curs de judecată;

ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în competenta legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

iii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;

iv) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

v) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

vi) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare;

vii) problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite.

Primele trei condiții sunt îndeplinite, nefiind necesară o discuție suplimentară, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție este legal investită cu soluționarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri pronunțare în materia contenciosului administrativ de către Curtea de apel.

Cu privire la condiția iv) - a legăturii cu cauza- Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.

Soluționarea recursului nu depinde de chestiunile a căror lămurire se solicită, respectiv, nici de aplicarea de drept a interdicției de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenția Națională de Integritate în privința stării de incompatibilitate și nici de analiza legalității raportului de evaluare din perspectiva respectării principiului proporționalității acestei sancțiuni, întrucât calea extraordinară de atac este limitată la criticile din cererea de recurs care nu vizează aceste chestiuni.

Potrivit art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac care analizează legalitatea hotărârii atacate în cazurile strict reglementate de lege și în limita criticilor formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, nefiind întrunite în mod cumulativ toate condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări:

Primordial, Înalta Curte amintește că potrivit art. 267 alin. (1) lit. b) TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar "cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii".

Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune" iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea."

Totuși, potrivit unei practici constante a CJUE (cauza CILFIT, C-283/81), instanța națională nu are această obligație dacă este îndeplinită una din următoarele condiții:

- dacă se stabilește că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecății;

- dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE;

- dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (Teoria actului clar).

Înalta Curte observă că Dreptul UE a asimilat Convenția (CEDO) precum și întreaga Cartă a drepturilor omului dar și că România le-a încorporat în ordinea juridică internă.

Înalta Curte consideră necesar a prezenta, în esență, și recomandările Curții europene de justiție (Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare 2019/C 380/01 pct. 3 din Introducere), conform cărora:

"Competența Curții de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la inițiativa exclusivă a instanțelor naționale, indiferent de împrejurarea dacă părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu și-au exprimat dorința cu privire la o sesizare a Curții. Întrucât este chemată să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu - și numai ea - este cea care are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții."

În privința obiectului și întinderii cererii de decizie preliminară, se recomandă la pct. 8: "Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal." iar pct. 9 cere instanței de trimitere să identifice cu precizie dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată sau a căror validitate este pusă în discuție.

Pct. 26 subliniază rolul pe care Curtea îl are în cadrul procedurii preliminare, și anume acela de a contribui la administrarea efectivă a justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice.

În ceea ce privește trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pct. 10 relevă faptul că "este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alin. (1) din aceasta, dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Deși ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuși necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar și neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispozițiile cartei eventual invocate de instanța de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competențe."

Nu în ultimul rând, CJUE a statuat că, pe această cale, nu fixează reguli procedurale naționale, ci enunță exigențele dreptului UE care trebuie satisfăcute confirmând constant principiul autonomiei instituționale a Statelor membre în materie de organizare judiciară și de drept procedural:

"în absența reglementării comunitare, aparține ordinii juridice interne a fiecărui Stat membru de a stabili jurisdicțiile competente, modalitățile de acțiune în justiție și procedurile destinate să asigure protecția drepturilor justițiabililor, ca efect al dreptului comunitar" (CJUE hot. Mireco/10.07.1980).

Aplicând aceste recomandări, principii și jurisprudență CJUE în speță, Înalta Curte reține că prezentul recurs poartă asupra unor chestiuni pentru care răspunsul la cele 5 întrebări nu este relevant, după cum urmează:

Se constată că, exceptând-o pe prima, întrebările propuse exced limitelor recursului, în cadrul căruia va fi cercetată legalitatea sentinței numai din perspectiva interpretării și aplicării prevederilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 și ale dispozițiilor art. 96 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

Or, oricare ar fi răspunsul instanței europene la chestiunile preliminare sesizate de intimată, acesta nu ar putea influența soluția instanței de recurs în privința recursului formulat.

Cât privește prima întrebare, recurenta reclamantă se interesează dacă completurile de judecată ale secțiilor de contencios administrativ ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și curților de apel, competente să soluționeze contestațiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanțe imparțiale și independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate.

Ar rezulta că recurenta reclamantă are o îndoială cu privire la independența și imparțialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări.

Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept și art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, nefiind prezentate de reclamantă argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunțe instanța de recurs și nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naționale.

Împrejurarea că o reglementare națională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în materie de incompatibilități, conflicte de interese și dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independența judecătorului și, astfel, să nască îndoieli în privința îndeplinirii cerinței de asigurare a unei protecții jurisdicționale efective, cerință impusă de art. 19 alin. (1) TUE.

În plus, trebuie observat faptul că recurenta nu invocă chestiuni în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, nu la analiza conformității dreptului național cu dreptul UE.

Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare va fi respinsă, dată fiind lipsa unei legături concrete cu obiectul prezentului recurs și a caracterului util al răspunsului pentru soluționarea sa.

Considerentele Înaltei Curți asupra motivelor de recurs

În ceea ce privește recursul recurentei-reclamante, judecând în limitele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a argumentelor recurentei și apărărilor intimatei, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse se circumscriu cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la încălcarea unor norme de procedură sau nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei.

Prin urmare, argumentația cererii de recurs se subsumează exclusiv greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Constatarea stării de incompatibilitate în care s-a aflat reclamanta s-a întemeiat pe dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora funcția de viceprimar este incompatibilă cu funcția de (..