ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3291/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 15.06.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/22.05.2018, emis de pârâtă.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2449 din 24 octombrie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2449 din 24 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel București, a formulat recurs reclamantul A., prin care, invocând prevederile art. 497 alin. (1), raportat la art. 480 alin. (3) și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei instanței de fond spre o nouă judecată, cu îndrumări de a se pronunța asupra excepției de fond privind prescripția extinctivă, invocată prin cererea de chemare în judecată, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii în sensul anulării Raportului de evaluare nr. x/22.05.2018 întocmit de către inspectorul de integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate, cu obligarea acesteia la cheltuielile de judecată în fond și recurs. În susținerea căii de atac promovate, recurentul a arătat, în esență, că prin soluția dată, instanța de fond a refuzat să se pronunțe asupra chestiunii nelegalității raportului de evaluare, în raport de incidența prescripției dreptului autorității pârâte de a efectua o astfel de evaluare. A învederat recurentul că, în raport de prevederile art. 2500 și urm. C. civ., stingerea dreptului material la acțiune prin prescripție reprezintă regula, iar imprescriptibilitatea reprezintă excepția. În opinia recurentului, în materia incidentă în cauza pendinte nu a fost legiferată o excepție de la regulă, aspect apreciat de recurent ca fiind confirmat și de prevederile Legii nr. 54/2019, în cuprinsul căreia legiuitorul a stipulat expres în sensul incidenței termenului general de prescripție. În raport de astfel de elemente, câtă vreme starea de incompatibilitate reținută prin raportul de evaluare a încetat la data de 31.01.2013, angajarea răspunderii pentru aceasta s-a prescris la data de 31.01.2016, cu două luni anterior declanșării lucrării de evaluare derutate de pârâtă, iar, în acest context, recurentul a apreciat că realizarea activității de evaluare ulterior stingerii dreptului prin prescripție a atras nelegalitatea actului administrativ atacat. Făcând trimitere la Decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale și la Decizia nr. 69/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurentul a criticat argumentele evocate de prima instanță, prin care aceasta a apreciat că aspectul prescripției răspunderii administrative pentru faptele care i se impută nu putea face obiectul analizei în cauza pendinte. În acest sens, recurentul a subliniat că scopul raportului de evaluare atacat a fost cel de a angaja răspunderea persoanei verificate pentru fapta de incompatibilitate, având un caracter dispozitiv, în sensul că, prin prevederile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 176/2000, a fost reglementat expres un drept de acțiune în scopul "de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice" să suporte o sancțiune juridică. A mai arătat recurentul că raportul de evaluare face parte integrantă din procedura de angajare a răspunderii persoanei evaluate, încetarea mandatului (sancțiunea) intervenind odată cu rămânerea definitivă a unui astfel de raport, motiv pentru care analiza prescripției extinctive cu privire la dreptul de angajare a răspunderii pentru incompatibilitate se impunea a fi realizată în cadrul cauzei pendinte, ce are ca obiect verificarea legalității raportul de evaluare constatator al faptei, algoritmul expus în sentința recurată fiind calificat de recurent ca o evidentă situație de denegare de dreptate. De asemenea, recurentul a subliniat că ordinul emis de prefect, prin care se constată încetarea mandatului primarului înainte de termen (conform art. 160, alin. (7) din O.U.G. nr. 57/2019) are natura unui act administrativ de autoritate cu caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi subiective, în sensul că prin acesta se ia act de o situație juridică preexistentă. În cazul în care raportul de evaluare ar fi menținut ca temeinic și legal, chiar dacă faptele constatate prin acesta sunt prescrise, sancțiunea încetării mandatului înainte de termen intervine de drept, prefectul fiind obligat a constata aceasta prin ordin. În ceea ce privește inexistenta unei stări de incompatibilitate, recurentul a învederat că prima instanță a respins nelegal argumentele evocate prin cererea de chemare în judecată, interpretând eronat prevederile art. 96 din Legea nr. 1/2011, art. 15 alin. (2), art. 16 și 53 alin. (2) din Constituție, art. 1 ultima teză din Carta UE cu raportare la Legea nr. 128/2017, art. 68 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 32 alin. (3) din Legea nr. 176/2010. În opinia recurentului, din perspectiva aspectului neretroactivității legii, răspunderea pentru incompatibilitate are un caracter sancționatoriu similar răspunderii contravenționale, instituția incompatibilității nefiind temporală, ci factuală. În măsura în care o stare de fapt este normativ înlăturată ca stare de incompatibilitate, devine echitabil ca efectul acestei înlăturări să profite erga omnes și indiferent de momentul la care s-a regăsit respectiva stare de fapt. Având în vedere gravitatea sancțiunilor, recurentul a apreciat că devine inechitabilă aplicarea sau neaplicarea acestora pe criteriul temporal legat de data "dezincriminării". Această "dezincriminare" se cuvine a se extrapola și în domeniul sancționatoriu administrativ pentru toate faptele identice, indiferent de momentul temporal în care au fost săvârșite, noțiunea de "infracțiune" la care face referire art. 49, alin. (1), ultima teză din Carta UE fiind una în sens larg, care trebuie extrapolată la toate faptele sancționate public (inclusiv contravenții și alte încălcări administrative cum ar fi fapta de incompatibilitate). Printr-un alt set de argumente recurentul a criticat și concluzia instanței privind faptul că în perioada 25.06.2012-31.01.2013, recurentul s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate. În opinia recurentului, prima instanță a ignorat aspectul potrivit căruia starea de incompatibilitate se circumscrie unei stări de drept, constituită astfel cum cadrul normativ dispune (în cazul de față printr-un act administrativ). În lipsa constituirii stării de drept generatoare de incompatibilitate (desemnarea și numirea conformă ca membru în consiliul de administrație), nu poate fi reținută starea de incompatibilitate, iar în cauza pendinte nu numai că nu a fost emisă o dispoziție de primar care să instituie desemnarea sa în Consiliul de administrație, dar nici nu a existat niciun fel de act confirmativ pentru o asemenea numire. A mai susținut recurentul și că rațiunea și scopul stabilirii și sancționării incompatibilităților a fost de a se evita ocuparea de către o persoană (dintre cele anume prevăzute de lege) a unei alte funcții care i-ar afecta deciziile, instituind astfel criteriul pericolului social care trebuie evitat. Evocând prevederile Legii nr. 128/2017, recurentul a arătat și că, odată ce legiuitorul a constatat normativ inexistența unui pericol social din ocuparea concomitentă a două funcții anume individualizate, soluția de reținere ca incompatibilitate a unei astfel de stări a devenit nelegală.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimata – pârâtă Agenția Națională de Integritate ("ANI") a invocat, în principal, tardivitatea recursului, apreciind că depunerea cererii de recurs la data de 21 ianuarie 2021 a fost realizată cu depășirea termenului legal. În subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, apărări similare celor evocate în fața primei instanțe. Urmare unei succinte reiterări a situației de fapt, intimata a susținut teza unei corecte aplicări și interpretări date de prima instanță dispozițiilor legale ce reglementează materia regimului incompatibilităților raportate la situația în care s-a aflat recurentul - reclamant. În opinia intimatei, susținerile recurentului, conform cărora instanța de fond nu s-a pronunțat sau a refuzat să se pronunțe cu privire la intervenirea prescripției extinctive, au un caracter nefondat, câtă vreme în cuprinsul legii procedurale ce guvernează activitatea ANI chestiunea prescripției efectuării evaluării este una reglementată de norme speciale, derogatorii de la prevederile art. 2517 C. civ., conform cărora termenul de 3 ani în cadrul căruia trebuia declanșată evaluarea cu privire la incidența stării de incompatibilitate, debutează cel târziu la data finalizării primului mandat obținut, ce, în cauza pendinte s-a plasat temporal la nivelul lunii iunie 2016. În raport de astfel de repere, intimata a subliniat că la data sesizării ANI (03.03.2016) recurentul deținea una dintre funcțiile față de care ANI avea posibilitatea legală de a demara procedura de evaluare (primar al comunei Suciu de Sus), evaluarea putând fi realizată pe toată perioada deținerii unei funcții publice – mandatul aferent intervalului 2012-2016), cât și pe durata a 3 ani după încetarea acestuia. A mai menționat intimata că sancțiunile prevăzute de art. 25 și 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 intervin ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare contestat, de la un astfel de moment începând să curgă prescripția răspunderii administrative, ce poate fi constatată de instanța învestită cu acțiunea în răspundere administrativă, iar nu de instanța învestită cu analiza legalității raportului de evaluare. Totodată, intimata a învederat că prevederile art. 2517 C. civ. nu sunt aplicabile raporturilor de drept administrativ, instanța de contencios administrativ neputând analiza o eventuală răspundere contravențională în lipsa încheierii procesului-verbal de contravenție sau disciplinară sau în lipsa cercetării prealabile disciplinare și a emiterii unui act sancționator. În ceea ce privește starea de incompatibilitate, intimata a învederat că, din perspectiva aplicării în timp a diferitelor forme normative ale Legii nr. 161/2003, situația de incompatibilitate a reclamantului A. nu putea fi determinată în baza unui act normativ intrat în vigoare la o dată ulterioară, precum Legea nr. 128/31.05.2017, motiv pentru care a solicitat respingerea alegațiilor recurentului privind incidența în cauză a unor astfel de prevederi legale. În opinia intimatei, norma ce reglementează regimul incompatibilităților nu intră în sfera de reglementare a excepției de la principiul neretroactivității legii, cuprinsă în art. 15 alin. (2) din Constituția României. Făcând trimitere la dispozițiile art. 87 lit. d) și art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, la art. 96 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011, în vigoare în perioada supusă evaluării, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 49 din 26 iunie 2014 (la data de 30.06.2014) intimata a învederat că deținerea funcției de primar și deținerea calității de membru în consiliul de administrație al unei unități școlare publice reprezenta, până la data de 30.06.2014, conținutul incidentului juridic al incompatibilităților, întrucât, la acea vreme, derogarea expresă pentru funcția de primar nu era în vigoare. În opinia intimatei, exercitarea simultană a funcției de primar și a calității de reprezentant în consiliul de administrație al unităților de învățământ a generat situația de incompatibilitate în care s-a aflat recurentul – reclamant în perioada 25.06.2012 - 31.01.2013, fiind încălcate dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 prin deținerea simultană a funcției de primar al comunei Suciu de Sus, județul Maramureș și a funcției de membru în consiliul de administrație al Școlii Gimnaziale Suciu de Sus, județul Maramureș. A mai învederat intimata că, potrivit art. 68 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale coroborate cu art. 96 din Legea nr. 1/2011, întrucât în categoria actelor reglementate ca intrând în sfera celor emise de primar nu intrau și cele de numire a reprezentantului primarului în consiliul de administrație al școlilor, nu există prevederi legale care să stabilească faptul că reprezentantul primarului este numit în consiliul de administrație al unităților de învățământ preuniversitar de către primar, constituirea consiliului de administrație făcându-se la nivelul fiecărei unități de învățământ. În opinia intimatei, actul prin care primarul desemnează reprezentantul său în consiliul de administrație al unității de învățământ nu este un act de numire a acestuia în consiliul de administrație, iar împrejurarea că acesta lipsește nu prezintă relevanță în cauza pendinte. A mai învederat recurenta că nu poate fi omis faptul că persoana evaluată a participat la ședințele consiliului de administrație al unității de învățământ și a semnat procesele-verbale de ședință aferente, înscrisuri care atestă calitatea acestuia de membru al consiliului de administrație, în datele de 01.10.2012, 01.11.2012, 07.12.2012,15.01.2013. În susținerea poziției sale, intimata a făcut trimitere și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul – reclamant A. a solicitat respingerea excepției tardivității, dar și respingerea apărărilor formulate de intimata – pârâtă, apreciind, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, că acestea sunt neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18 mai 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente: Din analiza circumstanțelor particulare ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul – reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu verificarea legalității raportului de evaluare nr. x/22.05.2018, emis de pârâta Agenția Națională de Integritate ("ANI"), prin care a fost reținut incidentul juridic al incompatibilității în care s-a aflat reclamantul, prin deținerea simultană, în perioada 25.06.2012 - 31.01.2013, a calității de membru în consiliul de administrație al unei unități școlare publice (Școala Gimnazială Suciu de Sus, județul Maramureș) și a celei de primar al comunei Suciu de Sus, județul Maramureș. Nelegalitatea unui astfel de raport a fost invocată de reclamant din două perspective principale, mai precis în raport de faptul că acesta a fost emis urmare unei proceduri de evaluare declanșate ulterior stingerii dreptului ANI de a desfășura activitatea administrativă de evaluare prin prescripție și în raport de o pretinsă neîndeplinire a condițiilor pentru reținerea stării de incompatibilitate. Prin sentința recurată, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantului, apreciind drept neîntemeiate atât susținerile privind incidența prescripție, cât și cele privind neîntrunirea condițiilor aferente reținerii incidentului de integritate al incompatibilității, iar o atare hotărâre este criticată de recurentul - reclamant. Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, prin setul de argumente expus în memoriul de recurs, prin care recurentul – reclamant evocă o nepronunțare a primei instanțe asupra chestiunii prescripției dreptului ANI de a desfășura activitatea de evaluare, acesta susține, în realitate, teza unei nereguli procedurale săvârșite de instanța de fond, în sensul art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Examinând astfel de critici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (căruia, în realitate, se circumscriu acestea), Înalta Curte le găsește nefondate, observând că, în filele x ale sentinței recurate, prima instanță a analizat chestiunea nelegalității raportului de evaluare din perspectiva prescripției (incidența prescripției fiind evocată, prin cererea de chemare în judecată, cu titlu de motiv de nelegalitate în susținerea cererii de anulare a actului administrativ). Faptul că prima instanță a apreciat, în esență, că, în materia prescripției dreptului ANI de a realiza procedura de evaluare ar fi aplicabile prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, iar eventuala analiză a incidenței dispozițiilor art. 2507 C. civ. ar putea fi efectuată de instanța investită cu o acțiune în răspundere disciplinară, contravențională sau patrimonială și nu de instanța de contencios administrativ învestită cu analiza legalității actului administrativ emis de autoritatea competentă, nu echivalează cu o nepronunțare asupra aspectelor cerute prin cererea de chemare în judecată, susținerile expuse, din această perspectivă, în cuprinsul sentinței recurate reprezentând doar maniera în care prima instanță a înțeles să interpreteze și să aplice normele de drept pe care le-a apreciat incidente cauzei. În concluzie, nu se impune casarea hotărârii instanței de fond din perspectiva nesoluționării unui aspect cu care aceasta a fost învestită. Pe de altă parte, soluția primei instanțe în sine (de respingere a susținerilor reclamantului privind nelegalitatea raportului de evaluare ce ar deriva din emiterea acestuia urmare unei proceduri administrative declanșate la o dată la care dreptul ANI de a efectua evaluarea era stins prin prescripție) nu este împărtășită de instanța de control judiciar, raționamentul Curții de Apel București fiind rezultatul unei eronate aplicări a prevederilor art. 11, coroborate cu cele cuprinse în art. 2517 din C. civ. Înalta Curte are în vedere aspectele statuate prin punctele 28 – 29 ale Deciziei Curții Constituționale nr. 449 din 16 iunie 2015, ce au următorul conținut: 28 [...] Cu prilejul analizării legalității raportului de evaluare, față de data săvârșirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanța de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială sau, după caz, penale. Termenul de prescripție a răspunderii, civilă sau penală, începe să curgă, evident, de la data săvârșirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate. 29. Sub acest aspect devin relevante cele statuate în jurisprudența sa, mai sus arătate (paragraful 23), în sensul că Agenția Națională de Integritate desfășoară exclusiv o activitate administrativă de evaluare a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute de lege, constând în întocmirea de rapoarte care evidențiază fapte ori situații cu semnificație juridică, a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanțelor de judecată sau, după caz, a altor autorități și instituții competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege. Ca atare, Agenția Națională de Integritate nu face altceva decât să semnaleze existența unor potențiale nesocotiri ale prevederilor legale referitoare la conflictele de interese și compatibilități. Ulterior revine instanței de contencios administrativ chemată să se pronunțe asupra legalității raportului de evaluare, atunci când fapta nu are valențe penale, sau celei care judecă procesului penal declanșat ca urmare a finalizării urmăririi penale cu întocmirea unui rechizitoriu ca act de învestire a instanței și trimitere în judecată a persoanei evaluate obligația de a se pronunța, cu precădere, cu privire la intervenirea prescripției răspunderii. Verificarea normelor referitoare la prescripția răspunderii pentru fapta în discuție va fi făcută de instanța de judecată indiferent dacă, în virtutea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, acționând în interiorul termenului pe care legea i-l acordă, Agenția Națională de Integritate a întocmit un raport de evaluare cu privire la o faptă pentru care, potrivit reglementărilor aplicabile, răspunderea nu mai putea fi angajată, fiind deja prescrisă. În raport de aspectele statuate prin antereferita decizie a Curții Constituționale, se reține că prevederile legii speciale nu cuprind reglementări specifice materiei prescripției, motiv pentru care activitatea de evaluare a Agenției Naționale de Integritate este supusă termenului general de prescripție prevăzut de art. 2523 din C. civ., sancțiune civilă care este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic. Totodată, în considerarea celor reținute în pct. 63-65 ale Deciziei nr. 74/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, trebuie realizată o distincție între cursul prescripției ce vizează dreptul ANI la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate și evaluate (exercitat prin desfășurarea procedurii administrative de evaluare) și dreptul instituțiilor competente, de a aplica sancțiuni disciplinare sau administrative, după caz, în funcție de regimul juridic aplicabil, ce se naște ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare. În raport de astfel de aspecte, contrar celor evocate de judecătorul fondului, cum dreptul ANI de a derula procedura administrativă de evaluare privește, în esență, o răspundere civilă și are individualitate proprie, revine instanței de contencios administrativ învestite cu verificarea legalității raportului de evaluare sarcina de a analiza incidența sau lipsa de incidență a prescripției unui atare tip de răspundere. Astfel, maniera în care prima instanță a interpretat atât prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010 este una eronată, fiind, astfel, incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de recurentul – reclamant A. este fondat din perspectiva argumentelor prin care se critică soluția dată de Curtea de Apel București asupra chestiunii prescripției dreptului ANI de angajare a răspunderii administrative, motiv pentru care se impune admiterea acestuia și casarea sentinței civile nr. 2449 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Câtă vreme chestiunea incidenței prescripției vizează însuși dreptul ANI de a realiza procedura administrativă finalizată cu emiterea raportului de evaluare, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară și analiza restului argumentelor evocate prin memoriul de recurs, ce privesc examinarea raportului antereferit din perspectiva chestiunilor de fond reținute în cuprinsul său. Totodată, față de conținutul normativ al prevederilor art. 20 alin. (3) tezele I și II din Legea nr. 554/2004, conform cărora: În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță, Înalta Curte apreciază că nu se impune, ulterior casării sentinței recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum a solicitat recurentul, nefiind incident, în contextul particular al cauzei pendinte, un caz de nepronunțare asupra fondului litigiului. Rejudecând aspectul legalității raportului de evaluare nr. x/22.05.2018 din perspectiva emiterii acestuia urmare unei proceduri de evaluare declanșate de ANI ulterior stingerii prin prescripție a dreptului autorității de a desfășura procedura administrativă de evaluare a incidentului de integritate, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate alegațiile reclamantului, câtă vreme la data de 03.03.2016, când, prin lucrarea nr. 8993, ANI a declanșat evaluarea respectării de către reclamantul A. a regimului incompatibilităților, termenul de prescripție era deja împlinit (astfel cum se va argumenta în paragrafele ulterioare). Înalta Curte observă că incidentul de integritate reținut prin raportul de evaluare nr. x/22.05.2018 a vizat perioada 25.06.2012 - 31.01.2013, iar conform pct. 27 al Deciziei Curții Constituționale nr. 449 din 16 iunie 2015: 27. Curtea constată că nu poate reține această critică, fiind în logica reglementării ca verificarea existenței împrejurărilor de natură să atragă un conflict de interese sau o stare de incompatibilitate să vizeze perioada în care persoana în cauză a deținut funcția publică. Curtea observă că, potrivit textului de lege criticat, activitatea de evaluare a declarației de avere și a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează de către Agenția Națională de Integritate "atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora". Cu alte cuvinte, textul fixează un termen înlăuntrul căruia Agenția are dreptul de a efectua evaluarea. Astfel, aceasta are la dispoziție un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activitățile amintite. Așadar, textul menționat stabilește numai termenul maxim în interiorul căruia Agenția Națională de Integritate își poate exercita competența amintită, fără a conține vreo reglementare referitoare la prescripția răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea. Normele, regulile și termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii. Astfel, în materie civilă, care acoperă și sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 din C. civ., sau, după caz, în funcție de momentul săvârșirii faptei și implicit a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 11 din 15 iulie 1960, abrogat prin Legea nr. 70/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. [...]. Relevante din această perspectivă sunt și aspectele statuate în pct. 56-63 din Decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: 56. Activitatea de evaluare a Agenției Naționale de Integritate este deci supusă termenului general de prescripție prevăzut de art. 2.523 din C. civ., sancțiune civilă care este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic. 57. Astfel, termenul de prescripție, prin care este sancționată pasivitatea sau expectativa Agenției Naționale de Integritate în instrumentarea dosarelor de evaluare a situațiilor de incompatibilitate sau conflict de interese, este susceptibil de întrerupere conform art. 2.537 din C. civ., întrucât întreruperea, precum și suspendarea termenului prescripției extinctive sunt de esența acestei instituții juridice în materie civilă și, implicit, în materia dreptului administrativ, fiind de neacceptat ca ieșirea din pasivitate a Agenției în exercitarea competențelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul curgerii termenului de prescripție, al cărui scop este tocmai de a încuraja o conduită activă în valorificarea drepturilor și competențelor recunoscute prin lege. 58. În acest context, este de precizat că, prin natura ei, prescripția sancționează în general pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situații juridice ocrotite de lege, care, în condițiile legii, nu și-a exercitat într-un termen defipt dreptul material la acțiune pentru a obține protecția judiciară a acesteia. 59. Astfel, legiuitorul a reglementat și cauzele de întrerupere a termenului de prescripție, fiind înzestrate cu acest efect conduitele titularului dreptului prin care acesta manifestă un comportament activ în scopul valorificării judiciare a dreptului său sau a altei situații juridice ocrotite de lege. 60. Spre deosebire de dreptul fiscal și dreptul concurenței, ramuri ale dreptului administrativ cu o autonomie semnificativă, dreptul administrativ propriu-zis nu are o reglementare proprie privind cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripție, cunoscând numai reglementări speciale prin care sunt instituite diferite termene de prescripție aplicabile fie cu privire la exercițiul acțiunii în contencios administrativ, fie, cum este cazul de față, pentru exercițiul competențelor legale cu care a fost învestită o autoritate publică. 61. Dispozițiile art. 2.537 din C. civ. constituie dreptul comun în materia reglementării cazurilor de întrerupere a cursului termenului de prescripție, având aplicabilitate și materia analizată. Însă pentru aplicarea sa în concret prescripției dreptului autorității publice de a-și exercita competențele, interpretul este obligat a recurge la metoda analogiei pentru a determina cazul asemănător de întrerupere a termenului de prescripție aplicabil, întrucât aceeași cauză sau aceleași rațiuni trebuie să producă același efect (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet). 62. Dintre cazurile de întrerupere reglementate de această normă, pentru identitate de rațiune poate fi aplicată în materia specifică analizată, situația prevăzută la pct. 2 din norma anterior menționată potrivit căreia "prescripția se întrerupe (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie", deci situația în care cel împotriva căruia curge termenul de prescripție iese din pasivitatea sa sancționabilă și declanșează procedurile corespunzătoare recunoașterii dreptului sau interesului său legitim pretins. 63. Sesizarea și declanșarea cercetărilor de către Agenția Națională de Integritate, în realizarea competențelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripția dreptului Agenției la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate și evaluate fiind ștearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ. Se mai reține că prin raportul de evaluare s-a apreciat că incidentul de integritate ar fi generat de deținerea concomitentă, de către recurentul – reclamant, a funcției de primar al comunei Suciu de Sus, județul Maramureș și a calității de membru în consiliul de administrație al Școlii Gimnaziale Suciu de Sus, județul Maramureș). Această din urmă calitate a încetat, însă, la data de 31.01.2013, prin desemnarea numitei B. (secretar al comunei Suciu de Sus) ca reprezentant al primarului în consiliul de administrație al sus menționatei unități de învățământ. Înalta Curte observă că, în cauza pendinte, intimata – pârâtă nu a susținut că ar fi existat impedimente în a cunoaște săvârșirea faptei susceptibile de a fi considerată cauză de incompatibilitate (exercitarea simultană a funcțiilor evocate prin raportul de evaluare nr. x/22.05.2018) în perioada 25.06.2012 - 31.01.2013, motiv pentru care, având în vedere și aspectele statuate prin pct. 50-53 din Decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, față de poziția procesuală a intimatei – pârâte și de limitele verificărilor pe care instanța este chemată să le realizeze în raport de apărările pe care ANI a înțeles să le formuleze în cauza pendinte, instanța de control judiciar apreciază că data când această autoritate a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască situația juridică sau factuală cu relevanță în exercitarea competențelor sale, nu poate fi alta decât cea de cel târziu data de 31.01.2013, când exercitarea concomitentă a celor două calități a încetat, iar nu data finalizării primului mandat obținut de recurentul- reclamant, sau perioada de 3 ani ulterioară acestuia, cum afirmă intimata – pârâtă. În atare condiții, termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 2523 din C. civ., a început, astfel, să curgă la data de 31.01.2013 și s-a împlinit la data de 31.01.2013, motiv pentru care la data declanșării procedurii de evaluare față de recurentul – reclamant prin lucrarea nr. 8993/03.03.2016, dreptul ANI de a realiza o astfel de procedură era stins prin prescripție. Astfel de elemente sunt apreciate de Înalta Curte ca fiind suficiente spre a fi reținută nelegalitatea raportului de evaluare nr. x/22.05.2018 (nemaifiind, astfel, necesară analiza restului criticilor de recurs și de nelegalitate evocate de recurentul – reclamant ce vizează neîndeplinirea condițiilor aferente reținerii stării de incompatibilitate), motiv pentru care, în rejudecarea cauzei, Înalta Curte va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate și va anula raportul de evaluare nr. x/22.05.2018 emis de pârâtă. În concluzie, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2449 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa hotărârea atacată și, în rejudecare, va admite acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate și va anula raportul de evaluare nr. x/22.05.2018, emis de Agenția Națională de Integritate. Totodată, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente etapelor de judecată ale fondului și recursului, formulată de recurentul A., instanța de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1), coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., o va admite în parte și va dispune obligarea intimatei Agenția Națională de Integritate la plata sumei de 3650 RON către recurentul A.. Astfel de cheltuieli reprezintă: taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON achitată de reclamant în faza de judecată a fondului (conform dovezii de la dosarul de fond), taxă judiciară de timbru achitată în recurs, în cuantum de 200 RON (conform dovezilor de la dosarul de recurs) și onorariu avocațial parțial, în cuantum de 3400 RON, achitat de reclamant pentru faza de judecată a fondului, conform dovezilor aflate la dosarul de fond (chitanțele seria x nr. x/04.06.2019 și seria x nr. x/16.09.2019), instanța de control judiciar apreciind că, în raport de circumstanțele cauzei și de gradul de complexitate a demersului dedus analizei, cuantumul total de 7000 RON al onorariului avocațial solicitat de reclamant pentru faza de judecată a fondului, este vădit disproporționat. Cât privește solicitarea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat aferent fazei de judecată a recursului, aceasta urmează a fi respinsă, față de neîndeplinirea condiției impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenței și întinderii unor astfel de cheltuieli.