ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5752/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a în data de 27.06.2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecata pe pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 București, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, sa dispuna: (I) În principal, anularea în tot a Deciziei nr. 36 din 22 februarie 2016, a Deciziei de impunere nr. x din 8 decembrie 2015 și a Deciziei nr. 433 din 18 decembrie 2015. (II) În secundar, anularea în parte a celor 3 Decizii atacate. (III) Repararea pagubei cauzate, prin obligarea Pârâtei în principal la plata sumei de 1.320.040,92 RON (în cazul anulării în tot) și în secundar (în cazul anulării în parte) la plata sumelor calculate în subsecțiunea VIII.3 de mai jos sau a oricăror alte sume (neincluse în variantele de calcul din cadrul subsecțiunii VIII.3) care ar putea fi determinate de Instanță (sau ar putea să reiasă din expertiză) având în vedere unul sau mai multe dintre motivele descrise la subsecțiunile VI.4, VI.7 si VII.2 - VII.4 de mai jos.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 167 din 17 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-Veche a hotărât următoarele: A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 Bucuresti. A anulat decizia nr. 433/18.12.2015 emisă de pârâtă. A anulat în parte decizia de impunere nr. x/08.12.2015 emisă de pârâta, cu excepția sumelor de: - 25.574,12 RON - reprezentând impozit pe spectacole aferent perioadei 01.11.2010-31.07.2015 - 22.351,78 RON - reprezentand accesorii aferente sumei de mai sus, sume ce urmeaza a fi mentinute A anulat în parte decizia nr. 36/22.02.2016 emisă de pârâta, în aceeași măsură în care a fost anulata decizia de impunere nr. x/08.12.2015. A obligat pârâta la restituirea către reclamanta a sumei de 1.287.761,26 RON.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 167 din 17 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-Veche a formulat recurs pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 București solicitând respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. Arată recurenta că analizând întreg materialul probator aflat la dosarul cauzei instanța de fond în mod nejustificat a admis în parte cererea reclamantei, reținând un număr eronat al spectacolelor luat în calcul la stabilirea obligațiilor fiscal. Mai arată recurenta că instant de fond a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. întrucât nu a analizat probele administrate, reținând greșit doar susținerile reclamantei cum că nu se desfășurau 3 concerte de săptămână. Cu privire la fondul acțiunii dedusă judecății, solicită recurenta să se constate că acțiunea reclamantei a rămas fără obiect, aceasta fiind cu plățile la zi, nemaidatorând obligații fiscal. Urmare a debitelor datorate de reclamanta A. S.R.L. a depus la sediul instituției cererea înregistrată sub nr. x/19.01.2016 prin care își manifesta dorința de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 44/2015, confirmând încă o dată debitul stabilit prin decizia de impunere contestată. Urmare a cererii depuse, reclamanta s-a obligat să achite debitul principal (ceea ce s-a și materializat), urmând ca instituția să anuleze cota de 70% din obligațiile fiscale accesorii conform dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2015, coroborate cu prevederile HCL Sector5 nr. 93/26.11.2015(ceea ce s-a si materializat). Așadar, reclamanta a recunoscut debitele pe care le-a și achitat beneficiind de prevederile Hotărârii Consiliului Local nr. 93/26.11.2015 privind acordarea unor facilități fiscal prin care s-a aprobat aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 44/14.10.2015, motiv pentru care recurenta apreciază că acțiunea a rămas fără obiect. Raportat la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată în mod temeinic și legal a emis Deciziei nr. 36/22.02.2016, a Deciziei de impunere nr. x/08.12.2015 și a Deciziei nr. 433/18.12;2015 respectând în totalitate prevederile legale. Astfel, la stabilirea impozitului pe spectacole s-au avut în vedere prevederile art. 178 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, activitatea desfășurată de către A. S.R.L. fiind asimilată activității de discotecă. Un alt aspect este faptul că la stabilirea impozitului pe spectacol a fost avută în vedere doar incinta aferentă discotecii, fiind excluse celelalte dependințe ale imobilului, rezultând astfel o suprafață de 274,78 mp pentru care s-a stabilit un impozit de 6.594,72 RON/zi (8 rangul localității x 3 RON/mp x 274,78 suparfața incintei în mp = 6.594,72 RON/zi). De asemenea, nivelul majorărilor de întârziere utilizat la determinarea accesoriilor a fost de 0,1%/zi de întârziere potrivit dispozițiilor art. 120 alin. (7) din O.G.-92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar începând cu dată de 01 iulie 2010 nivelul majorăriior de întârziere este de 2% din cuantumul obligațiilor fiscal principale neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracție de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv, conform dispozițiilor art. 124 alin. (2) (din O.U.G. nr. 39/2010 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal). De asemenea, arată recurenta, urmare a controlului efectuat de către inspectorii din cadrul instituției, s-a constatat că spațiul în care contestatoarea desfășura activități supuse impozitării era în mare parte ocupată de mese si scaune tip bar, nefiind dotat cu lumini speciale și spații suficiente pentru dans sau audiții muzicale specifice discotecii, neavând aparatură video care să permită încadrarea ia videotecă sau să creeze suspiciuni că spectacolul ar fi putut fi urmărit printr-un astfel de sistem. Un alt aspect constatat a fost faptul că, suprafața spațiului declarată inițial de către contestatoare de 274,78 mp include mai multe încăperi, departajate de ziduri, prevăzute cu căi de acces între ele fără a fi montate uși, spațiu cu vizibilitate redusă la scenă, restrângându-se astfel suprafața la 65 mp. Având în vedere declarațiile fiscale, înscrisurile depuse de contestatoare coroborate cu cercetarea Ia fața locului s-a reținut faptul că, la punctul de lucru din București str. x, contestatoarea a desfășurat activități supuse impozitării potrivit dispozițiilor art. 275 din Codul fiscal și pct. 178 din H.G. nr. 50/2012, iar suprafața destinată acestor activități a fost de 65 mp cu o medie de 120 de spectacole pe an (neputându-se reține susținerea contestatoarei în sensul că media a fost de 108 spectacole pe an, nefiind depuse probe în acest sens). Astfel, recurenta analizând contestația formulată coroborată cu înscrisurile și constatările de la fața locului a stabilit impozitul pe spectacol doar pentru incinta aferentă discotecii, fiind excluse celelalte dependințe ale imobilului, rezultând astfel o suprafață de 65 mp pentru care s-a stabilit un impozit de 1.889.035,60 RON (o medie de 120 de spectacole/an pentru perioada 31.12.2009-30.09.2015).

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, criticile recurentului nefiind întemeiate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 București este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează. Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", este neîntemeiat. Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Concret, s-a imputat primei instanțe faptul că a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ. prin aceea că nu a analizat probele și a reținut greșit doar susținerile reclamantei. Raportat la motivele invocate de recurent, Înalta Curte constată că nu există neregularități de ordin procedural care să fie sancționate cu nulitatea. Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate prevederile art. 22 C. proc. civ., în maniera în care a procedat prima instanță la soluționarea fondului cauzei. În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare,... iar alin. (6) prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Înalta Curte reține că judecătorul a exercitat rol activ, conchizând, în urma analizării argumentelor pe care reclamanta le-a adus în susținerea cererii sale, că reclamanta datora impozit pe spectacole, însă, în ceea ce privește calculul concret al impozitului, acesta este eronat atât în ceea ce privește numărul de spectacole luat în calcul, cât și cota de impozitare aplicată. Totodată, criticile referitoare la numărul de spectacole luat în calcul, cât și cota de impozitare aplicată, nu poate fi reținută, a învederat în mod corect instanța de fond, întrucât, nu exista probe certe în sensul că în perioada respectivă au avut loc câte 3 spectacole pe săptămâna. Pe de altă parte, calculul impozitului pe spectacole pentru ipoteza luarii în calcul doar a 108 spectacole prezentat de reclamantă la fila x din volumul 1 dosar fond, nu a fost contrazis de pârâta. Revenind, textul legal evidențiat anterior consacră posibilitatea judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză și aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere. Însă, acest drept procesual nu poate fi exercitat cu privire la cadrul procesual fixat de reclamant, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, prin punerea în discuție a necesității formulării unor cereri sau apărări suplimentare, fără ca prin aceasta să nu intre în conflict cu alte principii fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., sau al dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O., în componenta sa referitoare la egalitatea de arme. Rolul activ al judecătorului sub aspectul invocat poate fi exercitat numai cu privire la situația de fapt sau motivarea în drept pe care părțile le invocă, deci în legătură cu considerentele cererilor adresate instanței, fără ca instanța să fie în măsură a sugera reclamantului, cum se pretinde, a modifica cererea de chemare în judecată prin adiționarea unei cereri suplimentare celor deja solicitate sau de invocarea unui mijloc de apărare de care depinde soluționarea cauzei. Așadar, faptul că instanța a apreciat sau nu utilitatea unor probe nu poate fi în niciun caz imputat acesteia ca și o încălcarea a dreptului la apărare sau la un proces echitabil, față de dispoziții art. 264 C. proc. civ. potrivit cărora "În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.". Sarcina aprecierii probelor revine instanței, care va trebui să analizeze toate probele administrate, atât în mod individual, cât și în ansamblul lor. Urmare a analizei efectuate, motivat, instanța va putea înlătura anumite probe în funcție de utilitatea lor, de convingerea pe care acestea i-o creează, de conduita părților, manifestată cu privire la proba în cauză, ceea ce înseamnă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului. Totodată, probele aflate la dosar se vor aprecia ținându-se seama și de refuzul nejustificat al unei părți de a prezenta probele scrise certe, a căror administrare nu poate avea loc decât cu acordul ei. Pentru aceste considerente, Înalta Curte conchide că nefondat reclamă recurenta în calea de atac, încălcarea dreptului la un proces echitabil. Referitor la critica autorității pârâte potrivit căreia acțiunea reclamantei ar fi rămas fără obiect, aceasta nemaiavând obligații fiscale restante beneficiind de facilitățile O.U.G. nr. 44/2015, Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate. Aspectul că intimata a recunoscut și achitat debitele beneficiind de Hotărârea consiliului local nr. 93/26.11.2015 privind acordarea unor facilități fiscale emisă în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 44/2015 nu poate împieta asupra dreptului intimatei de a solicita anularea decizii de impunere. Faptul că societatea intimată a achitat debitele restante nu echivalează cu o recunoaște a legalității actelor de impunere emise de organul fiscal. Totodată, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-pârâtă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumit de fapt de soluția pronunțată de aceasta. Înalta Curte apreciază că argumentele recurentului-pârât vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material nu sunt întemeiate. Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanței de recurs presupune examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acest reținând criticile doar în ceea ce privește numărul de spectacole luat în calcul, cât și cota de impozitare aplicată. Or, din această perspectivă este corect raționamentul instanței de fond în sensul că în privința numarului de spectacole, în declarația depusă în 28.09.2015, B., persoana împuternicită de reclamantă, mentionează ca localul era deschis 3 zile pe săptămână, iar în declarația din 30.09.2015 mentionează că în ultimul an spectacolele se desfășurau cu o frecvență de 1/săptămână, organele fiscale estimând o frecvență de 3 concerte/săptămână. În cadrul contestatiei administrative, reclamanta a depus un desfășurător al evenimentelor organizate în perioada decembrie 2010- octombrie 2015, rezultând un numar de 108 evenimente, desfășurator ignorat de organul fiscal cu motivarea că "nu există probe certe care să susțină că în perioada avută în discuție s-au desfășurat doar 108 spectacole" . Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, arată că nu există probe certe în sensul că în perioada respectivă au avut loc câte 3 spectacole pe săptămână, "eventualele căutări pe google" pentru a se constata că au fost organizate un anumit număr de evenimente în vederea calculării impozitului datorat, astfel cum apreciază recurenta în declarația de recurs, nu pot fi validate ca fiind concludente în sensul droit de autoritatea recurentă. Așadar, este corectă aserțiunea instanței de fond în sensul că organul fiscal ar fi trebuit să se raporteze la cele 108 spectacole recunoscute de reclamanta. În ceea ce privește cota de impozitare avută în vedere, respectiv de 3 RON, Înalta Curte le va respinge ca nefondate având în vedere că însăși recurenta recunoaște în cuprinsul ănscrisului depus la dosar recur că, … înțelegem faptul că s-a produs o actualizere a cotei de impozitare de 3 lei…". Prin urmare, este corectă aprecierea instanței de fond în sensul că validând modalitatea de calcul a impozitului prezentat de reclamantă, a anulat decizia nr. 433/18.12.2015 emisă de pârâtă, a anulat în parte decizia de impunere nr. x/08.12.2015 emisă de pârâtă, cu exceptia sumelor de 25.574,12 RON - reprezentand impozit pe spectacole aferent perioadei 01.11.2010-31.07.2015, a sumei de 22.351,78 RON - reprezentand accesorii aferente sumei de mai sus, sume ce urmeaza a fi mentinute. De asemenea, a anulat în parte decizia nr. 36/22.02.2016 emisă de pârâtă, în aceeași măsură în care a fost anulată decizia de impunere nr. x/08.12.2015. Totodata, a obligat pârâtă la restituirea către reclamantă a sumei de 1.287.761,26 RON, sumă achitată de aceasta conform dovezilor de la filele x (dosar fond volumul I). Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 București împotriva sentinței civile nr. 167 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-Veche, ca nefondat.