ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5689/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 8 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ca prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, să dispună anularea parțială a Hotărârii Guvernului nr. 1502/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul tim­brului monumentelor istorice și modalitățile de percepere, încasare, virare, uti­lizare și evidențiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, respectiv anula­rea parțială art. 1, a art. 4 lit. a) și a) art. 10 alin. (1) din Normele metodologice, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 7 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat, în ceea ce privește calificarea cererii de intervenție formulată de Institutul Național al Patrimoniului, că respectiva cerere de intervenție are natura juridică a unei cereri de intervenție accesorie și a calificat-o ca atare.

Totodată, deliberând asupra admisibilității în principiu a cererilor de intervenție accesorie formulate de Ministerul Culturii și Institutul Național al Patrimoniului, a constatat admisibilitatea ambelor cereri în baza art. 64 C. proc. civ.

De asemenea, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată de pârâtul Guvernul României; a încuviințat pentru reclamantă și pentru Institutul Național al Patrimoniului proba cu înscrisurile depuse la dosar și a amânat pronunțarea la data de 21 aprilie 2021.

Prin sentința nr. 70 din 21 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de petenta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienții accesorii Ministerul Culturii și Institutul Național al Patrimoniului; a admis în parte cererile de intervenție accesorie în interesul pârâtului, a anulat art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1502/2007 și a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 70 din data de 21 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâtul Guvernul României și intervenienții accesorii Ministerul Culturii și Institutul Național al Patrimoniului. De asemenea, recurenta-reclamantă a formulat și recurs incident îndreptat împotriva încheierii din 7 aprilie 2021, în ceea ce privește calificarea cererii de intervenție principală formulată de Institutul Național al Patrimoniului, ca fiind cerere de intervenție accesorie formulată în favoarea Guvernului României, precum și împotriva sentinței nr. 70 din 21 aprilie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

3.1. În dezvoltarea recursului său principal îndreptat împotriva sentinței de fond, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut în esență, următoarele:

Încălcarea art. 126 alin. (6) noul C. proc. civ.:

Potrivit art. 126 alin. (6) din Constituția României, "controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar (...)".

Atât art. 126 alin. (6) din Constituție, cât și art. 5 din Legea nr. 554/2004 prevăd care sunt actele care nu pot fi atacate în contencios administrativ, iar H.G. nr. 1502/2007 nu face parte din acestea.

De asemenea, niciunde nu sunt reglementate motivele de nelegalitate ce pot fi invocate împotriva actelor administrative normative și în niciun caz nu se poate susține că singurul motiv de nelegalitate ar fi încălcarea actelor normative cu forța superioară în baza cărora acestea au fost adoptate.

Or, de vreme ce verificarea legalității actelor administrative normative este în competența instanței de contencios administrativ, prima instanță a încălcat art. 126 alin. (6) din Constituție refuzând să verifice legalitatea art. 1 și art. 4 lit. a) din H.G. nr. 1502/2007.

Încălcarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 și art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 - art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.:

Conform art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului. Sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituție".

Prin urmare, neconstituționalitatea vizează numai legile, tratatele internaționale, regulamentele Parlamentului și ordonanțele Guvernului.

Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, "Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare".

Încălcarea de către un act administrativ normativ a unei dispoziții constituționale constituie o formă agravată de nelegalitate, nicidecum o formă de neconstituționalitate.

În aceste condiții, deși corecte, sunt nerelevante susținerile primei instanțe privind competența exclusivă a Curții Constituționale privind controlul constituționalității.

Contrar celor reținute de prima instanță, faptul că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 exclude de la controlul de neconstitutuționalitate actele infralegislative este de natură să atragă posibilitatea instanțelor de judecată de a cerceta legalitatea hotărârilor de guvern în raport de dispozițiile constituționale.

Încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 - art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.:

Art. 1 alin. (5) din Constituție stabilește că "în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 "actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte".

Prin sentința recurată, instanța a analizat legalitatea dispozițiilor art. 1 și art. 4 lit. a) din H.G. nr. 1502/2007 doar prin raportare la dispozițiile art. 51 alin. (2) și art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 și a reținut că față de aceste dispoziții ar fi fost respectate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Or, motivul de nelegalitate invocat constă în încălcarea art. 108 și art. 139 din Constituție, de vreme ce timbrul monumentelor istorice reprezintă o taxă parafiscală care nu poate fi instituită decât prin lege, iar în cazul recurentei-reclamante, prin H.G. nr. 1502/2007 se instituie direct absolut toate aspectele privind cuantumul, modalitățile de percepere, încasare, virare, utilizare și evidențiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia.

Acest motiv intră în limitele controlului de legalitate și în competența instanței de contencios administrativ și totodată este întemeiat.

Prin sentința pronunțată, instanța acordat forță nu doar supra-legislativă, ci și supra-constituțională actului administrativ normativ atacat, de vreme ce a reținut că, nu poate verifica respectarea dispozițiilor constituționale de către H.G. nr. 1502/2007.

Normele metodologice, respectiv actele cu caracter infralegal, sunt numai norme de aplicare, care trebuie sa detalieze aspectele reglementate în legi sau ordonanțe ale guvernului, nicidecum să stabilească aspecte esențiale ale normelor din cuprinsul legii sau ordonanței de guvern.

Legea nr. 422/2001 nu face decât să instituie timbrul monumentelor istorice, stabilind numai categoriile de persoane care datorează și instituția care colectează sumele. Toate celelalte aspecte privind această taxă sunt stabilite prin hotărâre de Guvern, ceea ce contravine art. 139 alin. (1) din Constituție.

Ca urmare, legiuitorul a stabilit că timbrul monumentelor istorice se instituie prin hotărâre a Guvernului, a stabilit atribuții ale Guvernului în legătură cu o taxă parafiscală și a stabilit care sunt actele pe care Guvernul le adoptă în acest sens, însă toate acestea trebuie să respecte limitele configurate de Constituție.

Prin Legea nr. 422/2001, legiuitorul a atribuit o competență integrală Guvernului să stabilească aspecte care sunt în competența exclusivă a organului legislativ, încălcându-se astfel principiul legalității.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului incident, recurenta-reclamantă a arătat în esență următoarele:

În ședința din 07.04.2021, instanța a pus în discuție calificarea cererii de intervenție principală formulată de Institutul Național al Patrimoniului drept cerere de intervenție accesorie.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că cererea este intitulată în mod expres ca fiind o cerere de intervenție principală, întemeiată expres pe dispozițiile art. 61 alin. (2) noul C. proc. civ., arătând faptul că INP beneficiază de principiul disponibilității.

Prin încheierea din 07.04.2021, instanța a calificat cererea de intervenție principală formulată de INP, reținând că aceasta are natura juridică a unei cereri de intervenție accesorie formulată în sprijinul Guvernului României.

Prin sentința civilă nr. 70/21.04.2021, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1502/2007 și a respins, cererea în rest, cu privire la art. 1 și art. 4 lit. a) din H.G. nr. 1502/2007, ca neîntemeiată și a admis în parte, cererile de intervenție accesorie în interesul Guvernului României.

Soluția instanței este, sub acest aspect, nelegală.

În drept - încălcarea art. 9 și art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ. - art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) noul C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

A arătat recurenta-reclamantă că Institutul Național al Patrimoniului a formulat o cerere de intervenție principală (denumită astfel), pe care a întemeiat-o expres pe dispozițiile art. 61 alin. (2) noul C. proc. civ., potrivit cărora "Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta".

Instanța a reținut legal că INP "prin cererea de intervenție a solicitat exclusiv respingerea cererii de chemare în judecată", apreciind însă cu încălcarea principiului disponibilității, "că cererea sprijină doar apărarea pârâtului Guvernului Românei" și a calificat-o ca fiind o cerere de intervenție accesorie.

Instanța a trecut peste voința juridică a INP și a recalificat cererea de intervenție principală, nelegal, cu încălcarea principiului disponibilității, prevăzut de art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ. - "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".

Această normă are menirea de a sublinia preeminența principiului disponibilității față de cel al rolului activ al judecătorului.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului.

Cererea de intervenție principală formulată de INP trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, având în vedere dispozițiile art. 61 alin. (2) noul C. proc. civ. și având în vedere că, intervenienta nu urmărește și nici nu pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta,

Totodată, instanța a prezumat că intervenția accesorie ar fi în favoarea Guvernului României, deși prin însăși cererea formulată, intervenienta a arătat că formulează intervenția "în temeiul dispozițiilor art. 61 alin. (2) raportat la prevederile art. 33 din C. proc. civ.." și "în nume propriu".

Or, prevederile art. 61 alin. (2) noul C. proc. civ. reglementează intervenția principală, iar art. 33 noul C. proc. civ. vizează, între altele, interesul personal. Prin urmare, voința intervenientei a fost aceea de a interveni "în nume propriu" și "în interes personal", neputându-se prezuma faptul că intervenienta ar fi dorit să intervină accesoriu în interesul Guvernului României.

3.2. La rândul său, pârâtul Guvernul României a formulat recurs împotriva sentinței de fond pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, a susținut următoarele:

Instanța a admis în parte acțiunea, a dispus anularea art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1502/2007, unde este prevăzută obligația de plată a dobânzilor și penalităților de întârziere, cu motivarea că actul normativ cu forță superioară, respectiv Legea nr. 422/2001 nu a prevăzut această obligație accesorie și nici faptul că prin normele metodologice pot fi reglementate dobânzi și penalități de întârziere.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cazul taxelor parafiscale, măsurile sancționatorii și penalitățile se întemeiază pe principiile și prevederile specifice dreptului obligațiilor, așa cum sunt acestea stipulate de C. civ.

Tehnicile și procedura după care se colectează și se încasează timbrul monumentelor istorice, la fel ca orice altă taxă parafiscală, sunt foarte apropiate de cele utilizate în materia fiscală. Diferența constă în faptul că, în vreme ce impozitele se colectează cu dublul scop de a se impune o anumită conduită în mediul social-economic și pentru a se putea acoperi nevoile generale și comune ale societății, taxele parafiscale se încasează numai de la persoanele fizice și/sau juridice care sunt vizate în mod expres de reglementările legale care au instituit respectivele taxe, exclusiv în scopul asigurării unor venituri complementare la dispoziția beneficiarilor legali ai acestor fonduri.

Prin similitudine cu principiile fiscale, și în cazul taxelor parafiscale, legiuitorul poate impune sancțiuni și penalități pentru neplata acestora. Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere. Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Timbrul monumentelor istorice se percepe, potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 de la operatorii economici, editori sau producători, de la proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecție a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau de la beneficiarii veniturilor realizate, după caz.

Potrivit dispozițiilor art. 55 lit. c) din Legea nr. 422/2001, nevirarea contravalorii timbrului monumentelor istorice, precum și a taxelor și tarifelor prevăzute de prezenta lege constituie contravenții la regimul de protejare a monumentelor istorice. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 422/2001, contravențiilor prevăzute la art. 55 le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Principiul legalității sancțiunilor este consacrat și în materie contravențională. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate. Actele normative prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde, potrivit art. 3 din O.G. nr. 2/2001, descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancțiunii cu amendă se vor stabili limita minimă și maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuate din anumite valori; se pot stabili și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor. Sancțiunea se aplică, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Pentru că normele contravenționale sunt similare normelor de incriminare penală și luând în considerare caracterul de parte (normă) generală a contravenționalului al O.G. nr. 2/2001, orice contravenție va avea o reglementare în legea contravențională, printr-o normă specială. Prin urmare, consecința acestui text legal este consacrarea caracterului de normă generală a O.G. nr. 2/2001, normă-cadru în materie contravențională, restul actelor normative care stabilesc și sancționează contravențiile completându-se cu dispozițiile sale sau, desigur, derogând expres de la acestea,

Astfel, în ceea ce privește regimul contravențiilor în domeniul monumentelor istorice, dispozițiile O.G. nr. 2/2001 (norma generală) se completează cu cele ale Legii nr. 422/2001 (norma specială). Prin urmare, se poate constata faptul că prevederile art. 10 din Normele metodologice nu contravin dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, se poate constata faptul că atât Legea nr. 422/2001, cât și normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, stabilesc sancțiuni și penalități de întârziere pentru nevirarea de către debitor a cuantumului timbrului monumentelor istorice, iar prevederile art. 10 din Normele metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice și modalitățile de percepere, încasare, virare, utilizare și evidențiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, nu reglementează condiții suplimentare legilor a căror executare o organizează, ci, în contextul operațiunilor care vizează timbrul monumentelor, detaliază modul în care reglementările cuprinse de acestea trebuie să fie puse în aplicare.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 483 și urm. din C. proc. civ.

3.3. Recursul intervenientului accesoriu Ministerul Culturii a fost întemeiat, de asemenea, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susținerea căruia acesta a arătat în esență următoarele:

Instanța a admis în parte acțiunea, a dispus anularea art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1502/2007, unde este prevăzută obligația de plată a dobânzilor și penalităților de întârziere, cu motivarea că actul normativ cu forță superioară, respectiv Legea nr. 422/2001 nu a prevăzut această obligație accesorie și nici faptul că prin normele metodologice pot fi reglementate dobânzi și penalități de întârziere.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cazul taxelor parafiscale, măsurile sancționatorii și penalitățile se întemeiază pe principiile și prevederile specifice dreptului obligațiilor, așa cum sunt acestea stipulate de C. civ.

Tehnicile și procedura după care se colectează și se încasează timbrul monumentelor istorice, la fel ca orice altă taxă parafiscală, sunt foarte apropiate de cele utilizate în materia fiscală. Diferența constă în faptul că, în vreme ce impozitele se colectează cu dublul scop de a se impune o anumită conduită în mediul social-economic și pentru a se putea acoperi nevoile generale și comune ale societății, taxele parafiscale se încasează numai de la persoanele fizice și/sau juridice care sunt vizate în mod expres de reglementările legale care au instituit respectivele taxe, exclusiv în scopul asigurării unor venituri complementare la dispoziția beneficiarilor legali ai acestor fonduri.

Prin similitudine cu principiile fiscale, și în cazul taxelor parafiscale, legiuitorul poate impune sancțiuni și penalități pentru neplata acestora. Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere. Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Timbrul monumentelor istorice se percepe, potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 de la operatorii economici, editori sau producători, de la proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecție a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau de la beneficiarii veniturilor realizate, după caz.

Potrivit dispozițiilor art. 55 lit. c) din Legea nr. 422/2001, nevirarea contravalorii timbrului monumentelor istorice, precum și a taxelor și tarifelor prevăzute de prezenta lege constituie contravenții la regimul de protejare a monumentelor istorice. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 422/2001, contravențiilor prevăzute la art. 55 le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Principiul legalității sancțiunilor este consacrat și în materie contravențională. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate. Actele normative prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde, potrivit art. 3 din O.G. nr. 2/2001, descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancțiunii cu amendă se vor stabili limita minimă și maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuate din anumite valori; se pot stabili și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor. Sancțiunea se aplică, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Pentru că normele contravenționale sunt similare normelor de incriminare penală și luând în considerare caracterul de parte (normă) generală a contravenționalului al O.G. nr. 2/2001, orice contravenție va avea o reglementare în legea contravențională, printr-o normă specială. Prin urmare, consecința acestui text legal este consacrarea caracterului de normă generală a O.G. nr. 2/2001, normă-cadru în materie contravențională, restul actelor normative care stabilesc și sancționează contravențiile completându-se cu dispozițiile sale sau, desigur, derogând expres de la acestea,

Astfel, în ceea ce privește regimul contravențiilor în domeniul monumentelor istorice, dispozițiile O.G. nr. 2/2001 (norma generală) se completează cu cele ale Legii nr. 422/2001 (norma specială). Prin urmare, se poate constata faptul că prevederile art. 10 din Normele metodologice nu contravin dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, se poate constata faptul că atât Legea nr. 422/2001, cât și normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, stabilesc sancțiuni și penalități de întârziere pentru nevirarea de către debitor a cuantumului timbrului monumentelor istorice, iar prevederile art. 10 din Normele metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice și modalitățile de percepere, încasare, virare, utilizare și evidențiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, nu reglementează condiții suplimentare legilor a căror executare o organizează, ci, în contextul operațiunilor care vizează timbrul monumentelor, detaliază modul în care reglementările cuprinse de acestea trebuie să fie puse în aplicare.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 483 și urm. din C. proc. civ.

3.4. Și recurentul-intervenient accesoriu Institutul Național al Patrimoniului a formulat recurs împotriva sentinței de fond, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând în esență că, actul normativ atacat - Normele de aplicare a Legii nr. 422/2001 este temeinic și legal, fiind elaborat în conformitate cu dispozițiile legale incidente, în vigoare la data emiterii acestora, conform principiului de drept "tempus regit actum".

4.1. Recurentul-intervenient Institutul Național al Patrimoniului a depus întâmpinare la recursul promovat de recurenta-reclamantă, prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului acesteia ca nefondat, precum și admiterea recursului promovat de pârâtul Guvernul României, în favoarea căruia a intervenit. În esență, a susținut că prin reținerea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, a nedovedirii apărărilor formulate de recurenta-reclamantă, în funcție de situația de fapt și de cadrul normativ incident, instanța de fond s-a pronunțat și a motivat întemeiat sentința pronunțată cu privire la aspectele ce fac obiectul recursului promovat de reclamantă.

4.2. Recurentul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare la cererea de recurs principal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței de fond sub aspectele contestate, combătând punctual criticile părții reclamante referitoare la încălcarea art. 126 alin. (6) din Constituția României, la încălcarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, precum și la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituția României, a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, și, totodată, reiterând existența legalității și a temeiniciei actului normativ a cărui anulare parțială a fost solicitată.

4.3. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursurile formulate de Ministerul Culturii și Guvernul României, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate și menținerea sentinței recurate sub aspectele evidențiate de aceste părți, ca fiind temeinică și legală. În esență, a combătut prin argumente comune criticile identice formulate de acești recurenți, concluzionând în sensul că norma prevăzută în art. 10 alin. (1) din Normele Metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 422/2001, contravine normelor legale prevăzute în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 și adaugă la Legea nr. 422/2001.

4.4. De asemenea, recurenta-reclamantă a mai formulat o întâmpinare prin care, în principal a invocat excepția nulității recursului formulat de intervenientul Institutul Național al Patrimoniului, în raport de dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) din același act normativ, solicitând anularea acestuia pentru nemotivare, considerând că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de Institutul Național al Patrimoniului ca fiind neîntemeiat și menținerea sentinței de fond sub aspectele recurate, ca fiind temeinică și legală.

4.5. Odată cu întâmpinarea, recurenta-reclamantă a formulat și recurs incident împotriva încheierii din 7 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a dispus calificarea cererii de intervenție principală formulată de Institutul Național al Patrimoniului ca fiind o cerere de intervenție accesorie formulată în favoarea Guvernului României, precum și împotriva sentinței de fond, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție voluntară principală formulată de Institutul Național al Patrimoniului, conform argumentelor dezvoltate în paginile 2-4 ale cererii de recurs incident întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. din perspectiva încălcării art. 9 și art. 22 alin. (6) din același act normativ.

4.6. Recurentul-intervenient Institutul Național al Patromoniului a depus întâmpinare față de recursul incident formulat de recurenta-reclamantă, în cuprinsul căreia a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea și tardivitatea formulării recursului incident. Pe fondul recursului incident a concluzionat că, în raport de interesul său declarat, prima instanță a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. și că, împrejurarea că urmarea analizei efectuate, concluziile instanței nu au confirmat sau coincis cu pretențiile integrale ale recurentei-reclamante, nu echivalează cu nelegalitatea sau neîntemeierea încheierii atacate.

4.7. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea recurentului-intervenient Institutul Național al Patromoniului, prin intermediul căruia a combătut excepțiile inadmisibilității și tardivității formulării recursului incident, precum și apărările formulate, considerându-le nefondate și solicitând înlăturarea lor în consecință. De asemenea, și recurentul-intervenient Institutul Național al Patromoniului a depus răspuns la întâmpinare, reiterând argumentele invocate în sprijinul recursului său și susținerile formulate în apărare prin întâmpinările depuse în cauză.

4.8. La termenul din 2 iunie 2022, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (2) și art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acesteia. Cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate a fost înregistrată sub nr. x/2020/a2 și a fost soluționată prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, în sensul admiterii.

4.9. La data de 07.11.2022, recurentul-intervenient Institutul Național al Patrimoniului a transmis la dosar, prin intermediul poștei electronice, practică judiciară relevantă în materie, indicând în acest sens decizia nr. 3034/25.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

4.10. La termenul din 10 noiembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în discuția contradictorie a părților, atât excepțiile invocate prin intermediul întâmpinărilor și răspunsurilor la întâmpinări formulate în cauză, precum și fondul recursurilor principale și al recursului incident declarat de reclamantă, reținându-le spre soluționare.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurentul-intervenient Institutul National al Patrimoniului împotriva sentinței nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de control judiciar constată că nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Din lecturarea susținerilor recurentei, rezultă că aceasta nu a invocat niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu a evidențiat niciun element de nelegalitate a sentinței atacate care să se poată încadra în aceste motive de casare.

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat), dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului).

Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reținute, Înalta Curte constată că cererea recurentului-intervenient de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea motivelor de casare.

Recurentul, s-a limitat la a-și exprima nemulțumirea față de soluția adoptată, fără, însă, a combate considerentele hotărârii atacate și fără a deduce judecății nicio critică de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de fond.

Această critică ar fi presupus, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, însă în speță, prin cererea de recurs formulată a fost preluat conținutul cererii de intervenție.

În actuala reglementare a C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, instanța de control judiciar având competența de a verifica exclusiv incidența vreunuia dintre motivele de nelegalitate expuse la pct. 1-7 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sau încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de pct. 8 al articolului menționat.

O astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd expres sancțiunea nulității recursului.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 7 aprilie 2021 și a sentinței nr. 70 din 21 aprilie 2021 ale Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că este inadmisibil, urmând a fi respins, în raport de prevederile art. 491 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 472 C. proc. civ., care dispune că "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe".

Așadar, în raport de dispozițiile legale mai sus enunțate, inadmisibilitatea recursului incident este reținută dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, în primul rând, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva sentinței nr. 70 din 21 aprilie 2021 ale Curții de Apel Ploiești, deși împotriva aceleeași sentințe a formulat și recurs principal, ca atare sub acest aspect recursul incident este inadmisibil.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a formulat recurs incident și cu privire la încheierea de ședință din data 7 aprilie 2021, urmare a recursului principal declarat de recurentul-intervenient Institutul Național al Patrimoniului, însă reține Înalta Curte că, acesta din urmă a recurat doar sentința nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2020, nu și încheierea din data de 7 aprilie 2021, astfel că, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu are născut interesul de a promova recurs incident cu privire la încheierea de ședință, și prin urmare calea de atac este inadmisibilă.

Cu privire la recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor incidente în speța de față.

Referitor la critica invocată de recurenta-intimată S.C. A. S.R.L. vizând încălcarea art. 126 alin. (6) din Constituția României, Înalta Curte reține că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Astfel, în mod corect instanța de fond a procedat la analiza legalității actului solicitat a fi anulat, respectiv a dispozițiilor art. 4 lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice și modalitățile de percepere, încasare, virare, utilizare și evidențiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, în raport de prevederilor art. 51 alin. (2) și art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în funcție de argumentele invocate de către părți și de probatoriul administrat în cauză, arătând considerentele de fapt si de drept care au condus la respingerea pretențiilor reclamantei.

În acord cu judecătorul fondului, reține Înalta Curte că, actul normativ atacat - Normele de aplicare a Legii nr. 422/2001 - este temeinic și legal, acesta fiind elaborat în conformitate cu dispozițiile legale incidente, în vigoare la data emiterii acestora, conform principiului de drept tempus regit actum, elaborat de către inițiatorul Ministerul Culturii, cu avizul de specialitate al Ministerului Finanțelor, privind verificarea circumscrierii proiectului de act, dispozițiilor legislației privind finanțele publice, precum și cu avizul de legalitate al Ministerului Justiției, potrivit normelor de tehnică legislativă stabilite de Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, prevăd următoarele:

"(1) O reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.

(2) Caracterul special al unei reglementări se determina în funcție de obiectul acesteia, circumstantiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie.

(3) Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinata cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urma păstrându-și caracterul sau general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri".

În raport de dispozițiile legale sus enunțate, și contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că, actul normativ a cărui anulare parțială se solicită, respectă toate dispozițiile legale incidente referitoare la emiterea și conținutul acestuia.

Astfel, reține Înalta Curte că, actul atacat este corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune, anume, Legea nr. 422/2001, cu modificările și completările ulterioare, respectiv, actul atacat este întocmit pe baza unui act de nivel superior, fără a depăși limitele competenței instituite prin acel act și nu contravine principiilor și dispozițiilor acestuia.

Cu privire la a doua critică din recurs, referitoare la încălcarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, art. 4. alin. (4) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că este neîntemeiată.

Intimata-recurentă a susținut în esență că, instanța de fond ar fi efectuat o analiză incompletă a susținerilor sale, prin nepronunțarea pe constituționalitatea dispozițiilor Hotărârii de Guvern atacate.

Criticile recurentei-reclamante nu pot fi primite, dat fiind că, instanța de fond a procedat la analiza legalității dispozițiilor invocate, reținând în mod întemeiat că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, o Hotărâre de Guvern nu poate face obiectul controlului de constituționalitate.

Mai mult, constată Înalta Curte că, în prezenta speță, recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (2) și art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, iar prin încheierea din data de 24 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020 a fost admisă cererea formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și a fost sesizată Curtea Constituțională a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (2) și art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2021 privind protejarea monumentelor istorice.

Totodată, având în vedere prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Înalta Curte reține că, instanța nu are competența să se pronunțe pe aspecte de neconstituționalitate, acesta fiind apanajul exclusiv al Curții Constituționale.

Sunt neîntemeiate criticile cu privire la al treilea aspect invocat de către intimata-recurentă, respectiv, cele referitoare la încălcarea art. 1. alin. (5) și art. 139 din Constituția României, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000:

"1) Actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competența să le adopte.

(2) Categoriile de acte normative și normele de competența privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituție și prin celelalte legi.

(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă".

În raport de dispozițiile legale mai sus arătate, Înalta Curte constată că, nu sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 având în vedere faptul că, dispozițiile legale incidente în cauză, referitoare la instituirea obligației de plată a taxei timbrului monumentelor istorice, destinația fondurilor obținute cu acest titlu; gestionarul taxei timbrului monumentelor istorice; sfera de aplicare și debitorii obligației de plată, dispozițiile privind exceptarea de la plată, stabilirea contravenției, sunt ex lege, -Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, act normativ cu caracter special, nefiind stabilite prin Normele de aplicare aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007.

Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, a cărei anulare parțială se solicită, doar reia si precizează în vederea punerii în aplicare, dispozițiile stabilite prin Legea nr. 422/2001 cu modificările și completările ulterioare, act normativ cu caracter special și forță juridică superioară.

Astfel, constată Înalta Curte că, instituirea și gestionarea timbrului monumentelor istorice au fost stabilite prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 și doar reluate și precizate prin Normele de aplicare.

Referitor la sfera de aplicare a timbrului a monumentelor istorice, instanța de control judiciar reține că, art. 51 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 422/2001 stabilește că timbrul monumentelor istorice este obligatoriu, inter alia, pentru "b) biletele de intrare, inclusiv taxele de fotografiere sau de filmare, pentru monumentele istorice puse la dispoziție publicului, în totalitate ori în parte, aflate în proprietatea sau în folosința persoanelor juridice de drept privat care desfășoară activități economice;...".

Potrivit disp. art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, "timbrul monumentelor istorice se percepe de la operatorii economici, editori sau producători, de la proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecție a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau de la beneficiarii veniturilor realizate, după caz".

Dispozițiile legale mai sus enunțate sunt reluate prin Norme - art. 3 din Normele Metodologice de aplicare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, care precizează expres faptul că "timbrul monumentelor istorice se aplică în mod obligatoriu pentru produsele st serviciile din categoriile prevăzute la art. 51 si alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată".

În conformitate cu prev. art. 5 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, "persoanele fizice sau juridice care realizează venituri din activitățile prevăzute la art. 51 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, și care folosesc case de marcat vor menționa distinct pe bonul fiscal contravaloarea timbrului monumentelor istorice".

Totodată, se constată că, art. 6 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007, statuează expres:

"(1) Timbrul monumentelor istorice se percepe de la persoanele fizice și juridice prevăzute la art. 51 alin. (4) din Legea NR. 422/2001, republicată".

Concluzionând, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control reține legalitatea, claritatea și lipsa caracterului echivoc al dispozițiilor legale incidente, neputându-se reține încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) și art. 139 din Constituția României, și cele ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, așa cum susține recurenta-reclamantă.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, astfel că, urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

Cu privire la recursurile declarate de recurentul-pârât Guvernul României și de recurentul-intervenient Ministerul Culturii împotriva sentinței nr. 70 din 21 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reținând similaritatea criticilor invocate de către cei doi recurenți, urmează a analiza împreună cererile de recurs.

Astfel, cei doi recurenți și-au întemeiat recursurile pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1502/2007 se încadrează în textul reglementat de lege, respectiv de art. 51 alin. (2), care stabilește "cuantumul timbrului monumentelor istorice și modalitățile de percepere, încasare, virare . . . . . . . . . ."și, totodată, reține că, legea pentru care se emit norme de aplicare nu poate să conțină toate elementele actului de aplicare, deoarece, altfel, acesta din urmă ar fi lipsit de conținut.

Totodată, observă instanța de control judiciar că, dispozițiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, permit dezvoltarea ori detalierea soluțiilor din actul de bază - prin actul de aplicare, iar în