ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5586/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecție Fiscală:

- Anularea în parte a Deciziei de soluționare a contestației nr. 170/03.04.2018 comunicată Societății la data de 10.04.2018, prin care a fost respinsă, în parte, ca neîntemeiată Contestația fiscală formulată de Societate, înregistrată la organele fiscale sub nr. x/11.09.2017, în ceea ce privește suma totală de 2.403.038 RON reprezentând: 1.932.440 RON taxa pe valoare adăugată și 470.598 RON impozit pe profit;

- Anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/30.06.2017 prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare de plată reprezentând impozit pe profit și TVA cu privire la suma de 2.403.038 RON, precum și constatarea nelegalității Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.06.2017;

- Stabilirea în minus a sumei de 2.264.936 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 905.974 RON și TVA în cuantum de 1.358.962 RON, declarate și plătite de Societate, fără a fi datorate și în privința cărora echipa de inspecție fiscală avea obligația de a le stabili în minus;

- Obligarea pârâtei AFCM la restituirea sumei totale de 4.667.975 RON constând în obligații fiscale de plată stabilite suplimentar și stinse de Societate după cum urmează: suma de 2.520.039,30 RON prin plată conform OP nr. x atașat în Anexa 6 și suma de 2.147.935,7 RON ca urmare a executării silite a A., conform extraselor de cont atașate în Anexa 7.

1.2. Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 158 din 16 iunie 2020, a admis acțiunea precizată formulată de reclamantă.

Totodată, a anulat în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 170/03.04.2018 de respingere a contestației fiscale formulată de reclamantă, în ceea ce privește suma totală de 2.257.877 RON reprezentând: 1.845.343 RON taxa pe valoare adăugată și 412.534 RON impozit pe profit.

De asemenea, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/30.06.2017 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.06.2017, în ceea ce privește suma totală de 2.257.877 RON reprezentând: 1.845.343 RON taxa pe valoare adăugată și 412.534 RON impozit pe profit.

Prin aceeași sentință, a stabilit în minus suma de 2.264.936 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 905.974 RON și TVA în cuantum de 1.358.962 RON, declarate și plătite de reclamantă și a obligat pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii la restituirea către reclamantă a sumei totale de 4.667.975 RON constând în obligații fiscale de plată stabilite suplimentar și stinse de reclamantă.

Totodată, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 101.582,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 461,15 RON taxă judiciară de timbru, suma de 2500 RON onorariu expert și suma de 98.621,51 RON onorariu avocat.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

1.3.1. Recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea, pentru motivele prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la suma în cuantum de 1.452.238 RON reprezentând TVA, recurenta-pârâtă reia, pe scurt, susținerile primei instanțe, respectiv faptul că a găsit ca fiind justificate afirmațiile reclamantei în legătură cu dubla impunere, deoarece partea a stabilit ea însăși impozitul pe profit, prin înregistrarea Declarațiilor rectificative D101 pentru anii fiscali 2009-2015, efectuându-se totodată și refacerea Registrului de Evidență Fiscală privind calculul impozitului pe profit aferent perioadei 2009-2015, rezultând o diferență suplimentară, în cuantum de 905.974 RON, precum și în privința TVA, prin ajustarea la data de 25.11.2016 a TVA deductibilă aferentă facturilor de achiziție de bunuri și servicii de la cei patru furnizori și înregistrată prin decontul de TVA aferent lunii octombrie 2016, în cuantum de 1.358.962 RON, precum și TVA aferentă veniturilor din chirii și vânzări de imobile, de 93.276 RON.

Astfel, reclamanta a procedat la achitarea sumelor estimate cu titlu de prejudiciu de inspectorii antifraudă, în cuantum de 2.520.039,30 RON și nu se mai impunea stabilirea vreunei obligații fiscale suplimentare.

Instanța de fond reține și că sarcina probei în dovedirea situației de fapt fiscale analizate în cadrul inspecției revine, potrivit disp. art. 73 alin. (2) Codul de procedură fiscală, organelor fiscale, însă acestea nu au motivat conținutul deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală.

Instanța de fond apreciază ca nelegale constatările inspectorilor antifraudă, preluate și în conținutul raportului de inspecție fiscală, în baza cărora s-a negat reclamantei dreptul de deducere pe motiv că furnizorii nu au depus declarațiile fiscale prin care să declare livrări/achiziții de bunuri și servicii, nu au declarat angajați ori nu dețin imobilizări corporale, atâta timp cât reclamanta a făcut dovada plății, iar în privința demonstrării prestării efective a serviciilor nu există o ierarhie prestabilită a probelor.

În raport de aceste rețineri ale instanței de fond, recurenta-pârâtă susține că potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității ANAF, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, inspectorii antifraudă sunt în drept să constate acte și fapte care au ca efect evaziunea și frauda și să solicite stabilirea obligațiilor fiscale în întregime datorate bugetului de stat, astfel că procesul-verbal încheiat de inspectorii Direcției Generale Antifraudă Fiscală constituie un mijloc de probă în motivarea organului de inspecție fiscală.

În timpul inspecției s-au avut în vedere acțiunile contribuabilului după semnarea procesului-verbal antifraudă, respectiv constatarea rezultatului fiscal din perioada 2009-2015, depunerea declarațiilor rectificative pentru impozitul pe profit, ajustarea TVA deduse din facturile emise de cele patru societăți.

Ca urmare a reîncadrării de către organul de control antifraudă fiscală a tranzacțiilor efectuate în anii 2011-2012 cu cele patru societăți, profitul aferent anului 2011 s-a majorat cu suma de 4.382.820 RON și al anului 2012, cu suma de 1.279.520 RON, de asemenea s-a pierdut dreptul de deducere a TVA aferentă facturilor primite, în sumă de 1.358.982 RON.

Deși prima instanță a apreciat că materialele au fost necesare construirii blocului de locuințe, s-a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, deoarece s-au recepționat 70 apartamente din cele 77 construite; serviciile facturate de B. S.R.L. au fost realizate la imobilul din str. x, care era recepționat și dezmembrat din anul 2009.

Instanța de fond înlătură nelegal faptul că facturile emise de societatea sus-menționată nu reflectă realitatea, au fost achitate în numerar de dl. C., iar sumele provin din contul personal, deși în contabilitate plățile au fost înregistrate prin creditarea contului 4551 "Asociați conturi curente", iar ulterior s-a declarat că sumele au fost înscrise eronat în acest cont.

În legătură cu serviciile deduse din facturile emise de D. S.R.L. și E. S.R.L. și care reprezintă lucrări de reparație și întreținere a halelor cu nr. 17, 18 și 19, recurenta-pârâtă precizează că reclamanta a recunoscut că sumele reprezintă imobilizări; nu s-au putut identifica obiectivele asupra cărora s-au aplicat lucrările dar ar putea constitui investiții efectuate la mijloacele fixe existente; persoanele care au emis facturile nu dețineau resursele materiale și umane pentru a realiza lucrările.

Instanța de fond face o aplicare greșită a prevederilor legale fiscale cu privire la TVA în sumă de 635.254 RON, stabilită ca urmare a constatării neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 140 din Codul fiscal pentru aplicarea cotei reduse de 5%, reținând că atâta timp cât cumpărătorul nu a mai beneficiat de această facilitate fiscală, iar această împrejurare este atestată de mijlocul de probă prevăzut de lege, nu există niciun temei legal pentru ca organele fiscale să excludă reclamanta de la aplicarea facilității în cauză.

Din suma de 635.254 RON, reprezentând diferența de cotă (5%-24%), stabilită ca obligație suplimentară în timpul inspecției fiscale, reclamanta a contestat numai suma de 565.768 RON, astfel că, prima instanță a reținut eronat că întreaga sumă a fost dedusă din baza impozabilă privind determinarea profitului impozabil.

Instanța de fond nu justifică folosirea cotei reduse de 5% aplicată pentru vânzarea de apartamente, deoarece declarațiile pe proprie răspundere ale cumpărătorilor sunt autentificate ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, sunt date de alte persoane decât cumpărătorii sau nu au fost prezentate, astfel cum au constatat inspectorii fiscali, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 140 alin. (21) lit. c) din Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă enumeră în cuprinsul motivelor de nelegalitate contractele de vânzare-cumpărare în cauză .

Cât privește considerarea ca nedeductibilă a sumei totale de 2.755.743 RON, ca urmare a modificării politicilor contabile de capitalizare a dobânzilor, instanța de fond a încălcat prevederile pct. 40 alin. (2) din OMFP nr. 3055/2009, potrivit cărora "modificarea de politici contabile la inițiativa entității poate fi determinată de [...] o modificare excepțională intervenită în situația entității sau în contextul economico-financiar în care aceasta își desfășoară activitatea".

Față de susținerile instanței de fond, în cursul unui exercițiu financiar este luată o decizie care afectează contabil și fiscal două exerciții financiare, iar această decizie nu este consemnată în notele explicative la situațiile financiare pentru anul 2013.

În plus, recurenta-pârâtă susține că nu înțelege în ce constă eroarea contabilă pentru anul 2012, referitoare la dobânzile bancare, din moment ce în notele explicative la situațiile financiare ale anului 2012, este prezentată și asumată politica contabilă de capitalizare a dobânzilor bancare aferente creditului pe termen lung, contractat de la F..

Presupusa eroare ar fi putut să fie înregistrată în situațiile financiare ale anului 2012, întrucât acestea au fost înregistrate la organul fiscal în data de 30.05.2013, cu 31 zile înainte de intervenirea "modificării excepționale".

Or, lipsa resurselor financiare necesare pentru continuarea investiției era cunoscută din anul 2009, motiv pentru care întărește motivarea organului fiscal în privința nerespectării disp. art. 19 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare privind Codul fiscal.

Prima instanță încalcă și prevederile pct. 44 din OMFP nr. 3055/2009, respectiv principiul intangibilității, care la art. (2) stipulează că modificarea politicilor contabile se efectuează numai pentru perioadele viitoare, nefiind permise modificări ale acestora pe parcursul unui exercițiu financiar.

În ceea ce privește obligarea la plata sumei de 2.500 RON reprezentând onorariu de expert, solicită cenzurarea acesteia, fiind încălcate disp. art. 22 și 23 din O.G. nr. 2/2009 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, expertul nu a prezentat părților un decont de cheltuieli și față de volumul de muncă depus de acesta.

Cât privește obligarea la plata sumei de 98.621,51 RON, reprezentând onorariu de avocat, de asemenea, se solicită cenzurarea sumei acordate, în raport de complexitatea cauzei și de munca depusă de avocat.

1.3.2. Recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, pentru motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond, în mod greșit a obligat-o la restituirea sumei totale de 4.667.975 RON reprezentând obligații fiscale de plată stabilite suplimentar, întrucât reclamanta a înțeles să-și restrângă cererea de chemare în judecată pentru suma în cuantum de 145.162 RON, aspect susținut și de către judecătorul fondului.

Cu privire la dreptul de deducere a TVA în cuantum de 1.358.962 RON, recurenta-pârâtă susține că nu este de acord cu cele reținute de prima instanță și preluate din raportul de expertiză, deoarece, așa cum s-a menționat în raportul de inspecție fiscală, pag. 11, suma a fost înscrisă în decontul TVA, transmis electronic pentru luna octombrie 2016 și înregistrat la 25.11.2016, după încheierea controlului efectuat de inspectorii DGAF București, iar perioada supusă inspecției fiscale privind TVA a fost 01.01.2011 - 31.12.2015.

Decontul de TVA în care a fost înscrisă ajustarea de TVA a fost depus pentru perioada fiscală octombrie 2016, perioadă nesupusă inspecției fiscale, iar suma a fost înscrisă corect în decizia de impunere pentru perioada verificată, fiind respinsă pe termenele de plată scadente și nu a dublat pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2015, declarațiile și plățile efectuate de contribuabil.

Cu privire la considerarea ca nedeductibilă a sumei de 2.755.743 RON, ca urmare a modificării politicii contabile de capitalizare a dobânzilor, recurenta-pârâtă susține că prima instanță nu ține seama de pct. 44 din OMFP nr. 3065/2009, referitor la principiul intangibilității și își însușește concluziile expertului care afirmă că pct. 53 din Ordin stabilește că cheltuielile cu dobânzile se capitalizează pe perioada de producție a unui activ cu ciclu lung de fabricație, ceea ce înseamnă că, în caz contrar cheltuiala cu dobândă nu trebuie capitalizată.

Or, arată recurenta-pârâtă, textul invocat lasă entității posibilitatea de a opta între capitalizarea dobânzilor de această natură și includerea lor în cheltuielile perioadei cuvenite.

Odată exprimată opțiunea, potrivit politicilor contabile aprobate, entitatea este obligată să respecte această regulă autoimpusă pe întreaga perioadă a exercițiului financiar pentru care a fost instituită, potrivit principiilor permanenței metodelor și intangibilității.

Echipa de inspecție fiscală a recunoscut societății verificate politicile contabile aprobate, doar că în momentul modificării metodei contabile, în conformitate cu prevederile art. 44 din ordin, a recunoscut, începând cu anul 2014, deducerea cheltuielilor cu dobânzile la calculul impozitului pe profit în perioadele curente, dar nu ca urmare a sistării lucrărilor (motivația expertului), ci doar ca respectare a prevederilor contabile.

Recurenta-pârâtă consideră că a fost obligată în mod nelegal, la plata către reclamantă a sumei totale de 101.582,66 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 461,15 RON taxă judiciară de timbru, suma de 2.500 RON onorariu expert și suma de 98.621,51 RON onorariu avocat, întrucât nu sunt întrunite prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu se află în culpă procesuală, iar reclamanta nu a câștigat definitiv procesul.

În subsidiar, recurenta-pârâtă consideră că trebuie aplicate disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., astfel că suma în cuantum de 98.621,51 RON onorariu avocat este nejustificată.

De asemenea, s-a dispus greșit restituirea taxei de timbru fără să fie îndeplinite prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

1.3.3. Recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține casarea sentinței de fond ca urmare a greșitei interpretări și aplicări a disp. art. 21 alin. (1), alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În ceea ce privește impozitul pe profit și TVA, instanța de fond reține greșit că reclamanta are dreptul de a beneficia de deductibilitatea cheltuielilor la calculul impozitului pe profit și TVA aferentă operațiunilor economice efectuate, deoarece nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea deductibilității.

Intimata-reclamantă nu a prezentat documentele din care să rezulte că acestea au fost utilizate în folosul operațiunilor sale taxabile, respectiv pentru obținerea de venituri impozabile.

Așa cum rezultă din actele aflate la dosar, în urma verificării, organele de inspecție fiscală au constatat că s-a exercitat eronat dreptul de deducere la calculul profitului impozabil, a cheltuielilor în sumă de 362.903 RON și a TVA în sumă de 87.097 RON, înscrise în facturile emise de Cabinetul Individual de Avocatură "C.", având ca obiect servicii de asistență și consultanță juridică, întrucât societatea nu a prezentat documente din care să rezulte că aceste servicii au fost prestate în folosul operațiunilor sale taxabile, respectiv pentru obținerea de venituri impozabile.

De asemenea, nu a fost acordat societății dreptul de deducere al cheltuielilor și TVA înscrisă în facturile a patru societăți comerciale, deoarece reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte că achizițiile de bunuri și servicii efectuate de la furnizori au fost efectuate în scopul obținerii de venituri impozabile/taxabile, iar organele fiscale au reîncadrat tranzacțiile ca fiind artificiale.

În cauză sunt aplicabile, susține recurenta-pârâtă, dispozițiile art. 21 alin. (1), alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 48 Titlul II din H.G. nr. 44/2004 și art. 145 alin. (2) lit. a) din același act normativ.

În privința aplicării cotei reduse de TVA de 5%, recurenta-pârâtă susține că reclamanta avea obligația colectării TVA în cotă de 24%, aferentă vânzărilor de locuințe, în condițiile în care fie declarațiile cumpărătorilor autentificate la notar pentru justificarea aplicării cotei reduce de TVA sunt date ulterior livrării bunurilor imobile, fie sunt date doar de unul dintre soți.

Recurenta-pârâtă identifică în cuprinsul motivelor de recurs un număr de 13 contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor legale, la dosarul de recurs.

Se mai arată că prima instanță a preluat, în mod greșit apărările reclamantei potrivit cărora au fost încălcate principiile neutralității fiscale, securității juridice și proporționalității, astfel cum acestea au fost statuate prin hotărârile CJUE, iar neprezentarea declarației cumpărătorului nu reprezintă o condiție de formă, ci de fond.

Contrar reținerilor instanței de fond, se arată că intimata-reclamantă datorează suma de 412.534 RON reprezentând impozit pe profit, în condițiile în care la data de 01.07.2013, societatea a modificat politica contabilă cu privire la capitalizarea dobânzilor bancare de la F., aferente unui credit.

Recurenta-pârâtă arată că schimbarea politicii contabile s-a produs în cursul anului 2013, contrar prevederilor OMFP nr. 3055/2009.

Societatea invocă situația excepțională, și anume lipsa resurselor financiare necesare pentru continuarea investiției, însă această împrejurare era cunoscută din anul 2009.

Prin urmare, cheltuielile în cauză nu sunt aferente realizării de venituri în cursul anului fiscal în care s-a înregistrat deducerea acestora, respectiv în anul 2013.

Cu privire la suma de 2.578.337 RON, echipa de inspecție fiscală nu a acordat drept de deducere pentru cheltuielile cu dobânzile aferente creditului imobiliar.

Referitor la obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în ceea ce privește onorariul de avocat, trebuie aplicate disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării sub pragul de 15.600 RON, în raport de complexitatea cauzei și a activității depuse.

1.4. Hotărârea contestată

Prin Decizia nr. 401 din 27 ianuarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018 s-a respins excepția nulității recursurilor formulate de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea și Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

S-a admis excepția nulității recursului formulat de pârâta Agenției Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor.

S-a constatat nulitatea recursului formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței nr. 158 din 16 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

S-au respins recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea și Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței nr. 158 din 16 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Au fost obligate recurentele-pârâte la plata sumei de 30.000 RON, către intimata-reclamantă, onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

II. Contestația în anulare

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 9 martie 2022, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat anularea deciziei nr. 401 din 27 ianuarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018 și rejudecarea recursului formulat impotriva sentinței civile nr. 158/16.06.2020, pronunțate de Curtea de Apel Bucuresti-Sectia a VIII a contencios administrativ si fiscal în dosarul nr. x/2018, admiterea acestuia, modificarea hotărârii instanței de fond și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

In drept, contestația s-a întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., decizia atacată fiind rezultatul unor erori materiale.

Astfel, instanța suprema a constatat nul recursul formulat de A.N.A.F., reținând eronat că cererea de recurs nu se circumscrie motivelor de nelegalitate, iar invocarea unor dispoziții legale încălcate de prima instanța este pur formala, fără sa se argumenteze modul în care instanța a interpretat/aplicat greșit prevederile legale enumerate.

De asemenea, mai retine, în mod eronat, instanța că, deși s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 -453 din C. proc. civ., cu referire la întregul cuantum al cheltuielilor de judecata, respectiv 101.582,66 RON, motivarea se refera numai la suma ce reprezintă onorariu de avocat.

S-a arătat că, din economia textului art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu rezultă că ar trebui indicate cu exactitate normele legale încălcate de instanța, însă, din lecturarea recursului formulat de către ANAF, rezultă fără echivoc care sunt normele legale pe care instanța de fond le-a încălcat în soluționarea cauzei.

S-a solicitat să se constate că la pagina 2 din recursul formulat de către contestatoare, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 21 alin. (1), alin. (4) lit. m), art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Totodată, la pagina 9 din recurs s-a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 140 alin. (1) din Legea nr. x privind Codul fiscal, explicitate prin pct. 23 alin. (7), alin. (10) si alin. (11) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În concluzie, s-a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei civile nr. 401/27.01.2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția contencios administrativ si Fiscal și, rejudecând recursul, admiterea acestuia, casarea hotărârii și respingerea acțiunii.

Întâmpinarea formulată în cauză.

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, apreciind că niciunul dintre argumentele formulate nu pot fi încadrate în cazul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, argumentele cuprinse în motivele de recurs, nereprezentând altceva decât pasaje din întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, împrejurare sancționată corect în recurs.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.:

"(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Strict formal, contestația în anulare nu este inadmisibilă, motivele invocate fiind prevăzute de dispozițiile legale mai sus arătate, încadrarea lor în textul de lege fiind o chestiune ce ține de temeinicia căii extraordinare de atac, iar nu de admisibilitatea acesteia.

În speța dedusă judecății, contestatorul reclamă împrejurarea că instanța de recurs, în cuprinsul deciziei atacate, a constatat în mod eronat nulitatea căii de atac, în condițiile în care prin cererea de recurs a fost indicat atât cazul de casare incident, respectiv dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cât și textele legale pretins încălcate.

Caracterizarea "erorii" invocate de contestator ca reprezentând o greșeală materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu face parte din aspectele de admisibilitate a căii extraordinare de atac, ci din aspectele analizate de instanța de judecată în stabilirea caracterului fondat ori nefondat al contestației în anulare.

Contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac, nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate a hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Semnificația conceputului de "greșeală materială" a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că eroarea materială invocată de contestatoare în prezenta cauză nu privește o greșeală materială a instanței de recurs, în sensul cerut de lege, ci vizează modalitatea în care instanța a apreciat asupra excepției nulității recursului în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., constatând că declarația de recurs reprezintă copierea întâmpinării depuse la instanța de fond, iar invocarea unor dispoziții legale încălcate de prima instanță este pur formală, fără să fie argumentat modul în care instanța a interpretat/aplicat greșit prevederile legale enumerate.

Înalta Curte constată că motivele contestației în anulare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială", astfel cum este reglementată de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea formulând critici cu privire la soluția anulării căii de atac, ceea ce reprezintă un motiv de nelegalitate care corespunde unei erori de judecată, ipoteză care nu se înscrie în textul de lege anterior citat și care nu poate fi îndreptată pe această cale.

Reține Înalta Curte că în jurisprudența CEDO s-a statuat că securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Ryabykh contra Rusiei). De asemenea, s-a arătat că puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei.

În realitate, ceea ce urmărește contestatoarea prin exercitarea căii de atac extraordinare de față este tocmai repunerea în discuție a soluției adoptate în ceea ce privește neîndeplinirea cerințelor de motivare a recursului formulat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs.

Această eroare invocată de contestatoare nu poate forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că excedează prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

Conchizând, Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: Mitrea c România/2008, Stanca Popescu c România/2009).

În lipsa unor circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunile invocate au fost analizate și dezlegate de instanța de recurs.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimata A. S.R.L., Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința în parte, proporțional cu gradul de complexitate al prezentei cauze.

2.3. Temeiul legal al soluției adoptate.

Față de cele de mai sus, cum în speță, motivele formulate nu se circumscriu dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatoarea urmărind, în realitate, o rejudecare a recursului pentru motive nepermise de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Decizia nr. 401 din 27 ianuarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, ca nefondată.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 5000 de RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A. S.R.L., cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2022.