ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5580/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la data de 20 noiembrie 2020 sub nr. x/2020 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate anularea Raportului de evaluare nr. x/05.11.2020. Prin raportul de evaluare s-a avut în vedere, prin raportare la art. 115 din Legea 161/2003, conform cu dispozițiile art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea 95/2006, coroborate cu art. 185 alin. (2) și alin. (15) din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2016, că funcția de șef de secție este incompatibilă cu exercitarea funcției de membru în organele de conducere, administrare și control în societățile comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 sens în care se indică art. 70 din Legea 31/1990, reclamantul exercitând simultan calitatea de șef de secție Oftalmologie din cadrul Spitalului Clinic Cai Ferate Iași și cea de administrator al societății comerciale S.C. B. S.R.L.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 51 din 23 martie 2021 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. (1) lit. g) și art. 185 alin. (15) din Legea nr. 95/2006. S-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta ANI, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. x/05.11.2020.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul pentru motive de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.: - s-a invocat nelegalitatea sentinței prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. si de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în raport de încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța de fond refuzând să verifice apărarea reclamantului în sensul că nu se poate retine starea de incompatibilitate în condițiile în care între cele două funcții nu există o legătura de natură sa justifice pretinsa afectare a funcției de sef de secție; - instanța refuză să analizeze respectarea testului proportionalitatii între mijlocul folosit si consecințele asupra persoanei evaluate prin raportare la iminenta expunere a acesteia sancțiunilor prevăzute de art. 25 alin. (2) si (3) din Legea 176/2010, compromițând acesta apărare prin considerente care nu lămuresc într-o manieră efectivă dacă în lipsa oricărei atingeri aduse valorilor aparate este adecvată pentru reclamant consecința demiterii, eliberării din funcție sau interzicerii ocupării unei funcții de șef de secție, sancțiuni prevăzute de art. 25 alin. (2) si 3 din Legea 176/2010, urmare a reținerii stării de incompatibilitate; - hotărârea cuprinde, în egală măsură, considerente străine de natura litigiului si persoana reclamantului, în condițiile în care în calitate de șef de secție, în conformitate cu art. 185 alin. (4) din Legea sănătății, nu are nici o competență legată de cheltuirea banilor spitalului, respectiv, calitate de ordonator de credite (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.); - instanța încalcă regulile de procedură si atunci când indică prin considerentele sale ca se instituie o prezumție legală în sensul că activitatea de manager public este afectată, ignorând dispozițiile art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., dreptul reclamantului de a face proba contrară, anume că activitatea de șef de secție nu a fost afectată de activitatea de administrator, fiind încălcat astfel dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție si art. 13 din C. proc. civ. - în acest sens, s-a arătat că recurentul nu a luat vreo decizie si nu a participat la luarea vreunei decizii cu încălcarea obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate, nu a avut relații comerciale care să fi produs vreun prejudiciu Spitalului public; - s-a invocat nelegalitatea sentinței prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea 95/2006; - sintagma membru în organele de conducere, administrare și control în societățile reglementate de Legea 31/1990, conduce la concluzia că legiuitorul a avut în vedere doar situația societăților comerciale în care organele de conducere sunt organe colective, nu organe individuale; - extinzând o normă prohibitivă si aplicând-o prin analogi unei situații neprevăzute expres de norma analizată, instanța a încălcat dispozițiile art. 10 din C. civ., care prevăd în mod imperativ că legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile, sau care prevăd sancțiuni civile, se aplică numai în cazurile expres si limitativ prevăzute de lege; - în condițiile în care dispozițiile art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea 95/2006 nu prevăd incompatibilitatea prin raportare si la funcția de administrator, ci doar prin raportare la funcția de membru în organele de conducere, greșit a reținut instanța incidența, prin analogie, a acestor dispoziții de strictă interpretare, extinzând aplicarea lor unei funcții care nu este prevăzută în respectivele dispoziții, fapt ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate; - instanța ignoră, în analiza sumara a cauzei, incidența dispozițiilor 96 alin. (1) teza 2 din Legea 163/2003, conform cu care, pentru anumite categorii de funcționari, astfel cum sunt considerați șefii de secții din spitalele de stat, este permisă desfășurarea de activități și în sectorul privat, cu condiția ca activitatea să nu fie în legătură directă sau indirecta cu atribuțiile lor de serviciu; - instanța face o greșită aplicare a legii si atunci când reține că starea de incompatibiliate poate fi constatată doar prin identificarea formală a exercitării cumulate acelor doua funcții, stabilind nelegal că existenta incompatibilității nu este condiționată de săvârșirea unor acte si fapte, ori de producerea unui prejudiciu, contrar dispozițiilor art. 25 din Legea 176/2010 si art. 185 alin. (15) din Legea 95/2006; - condiția săvârșirii unor fapte și producerii unui prejudiciu spitalului rezultă, în mod explicit, și din dispozițiile art. 178 alin. (1) lit. c), d), e) și g) referitoare la incompatibilități și ale art. 178 alin. (2) referitoare la cumulul de interese din Legea nr. 95/2006; S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, este neîntemeiat, întrucât din motivarea sentinței civile recurate, reiese că instanța de fond a examinat cu maximă rigurozitate, efectiv și concret, toate apărările formulate de părțile din proces, precum și înscrisurile depuse în probațiune de aceștia, constatând, față de dispozițiile legale aplicabile în cauza dedusă judecății, că raportul de evaluare nr. x/5.11.2020 întocmit de Inspecția de Integritate este legal și temeinic. Sentința de fond nu cuprinde nici motive contradictorii și nici motive străine de natura cauzei, întreaga motivare a judecătorului fondului demonstrând netemeinicia susținerilor reclamantului. De asemenea, s-a arătat că instanța de fond s-a pronunțat cu privire la toate petitele acțiunii, respingând în mod corect și motivat contestația reclamantului. Din perspectiva criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că incompatibilitatea prevăzută de dispozițiile Legii 95/2006 nu este condiționată de existența unui prejudiciu nemijlocit adus activității de management. Scopul urmărit de legiuitor prin textul art. 178 alin. (1) lit. g) este justificat de necesitatea exercitării funcției în condiții de integritate și transparență decizionala. Nu au niciun fel de relevanță, pentru existența situației de incompatibilitate, susținerile recurentului referitoare la neafectarea capacității manageriale, îndeplinirea atribuțiilor și criteriilor de calitate asumați prin contractul de management, inexistența raporturilor comerciale între Spital și societatea comercială administrată de reclamant, neparticiparea la luarea vreunei decizii cu încălcarea obligațiilor legale privind conflictul de interese, sau neproducerea vreunui prejudiciu. Totodată, dispozițiile privind conflictul de interese, precum și cele care reglementează situația funcționarilor publici (art. 96 din Legea nr. 161/2003), nu i se aplică recurentului reclamant și nu prezintă relevanță în dezlegarea speței. S-a arătat și că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că formularea generală din textul de lege include situația particulară a administratorilor individuali, distincția pe care o face reclamantul între organele colective și administratorul unic, neavând nici un fundament în textul legal.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: 5.1. Argumente de fapt și de drept relevante La data de 21.06.2017, Agenția Națională de Integritate, în temeiul art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, s-a sesizat din oficiu în lucrarea nr. 20878/A/II/21.06.2017, cu privire la reclamantul A., șef secție Oftalmologie în cadrul Spitalului Clinic Căi Ferate Iași, privind nerespectarea regimului juridic al incompatibilităților. La data de 07.12.2017, Agenția Națională de integritate, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, a fost sesizată de o persoană fizică în lucrarea nr. x/07.12.2017, întrucât A., șef secție Oftalmologie în cadrul Spitalului Clinic Căi Ferate Iași, a acumulat împreună cu familia o avere ce depășește veniturile realizate și nu a respectat regimul juridic al incompatibilităților, lucrare conexată ulterior la dosarul nr. x/21.06.2017. În urma finalizării activității de evaluare, inspectorul de integritate a reținut că reclamantul deține funcția de șef secție Oftalmologie în cadrul Spitalului Clinic Căi Ferate Iași, începând cu data de 01.06.2008, precum și că deține și exercită calitatea de administrator în cadrul B. S.R.L. în perioada 04.04.2008 - 20.01.2020 (data de referință fiind răspunsul transmis de către Oficiul Național al Registrului Comerțului). În drept, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, dispozițiile acestei legi se completează cu dispozițiile altor acte normative, inclusiv ale celor care reglementează alte incompatibilități sau conflicte de interese, dacă acestea nu sunt contrare Legii nr. 176/2010 și Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare. Art. 115 din Legea nr. 161/2003 prevede: "Alte cazuri de incompatibilități și interdicții sunt cele stabilite prin legi speciale". Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (2) (în vigoare începând cu data de 22.11.2016) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: "În spitalele publice funcțiile de șef de secție, șef de laborator, asistent medical șef sunt funcții de conducere și vor putea fi ocupate numai de medici, biologi, chimiști și biochimiști sau, după caz, asistenți medicali, cu o vechime de cel puțin 5 ani în specialitatea respectivă". Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (15) (în vigoare începând cu data de 22.11.2016) din Legea nr. 95/2006: "Dispozițiile art. 178 alin. (1) lit. c), d), e) și g) referitoare la incompatibilități și ale art. 178 alin. (2) referitoare la conflictul de interese, sub sancțiunea rezilierii contractului de administrare și a plății de despăgubiri pentru daunele cauzate spitalului, în condițiile legii, se aplică și șefilor de secție, de laborator și de serviciu medical din spitalele publice". Conform prevederilor art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, funcția de manager persoană fizică este incompatibilă cu: "exercitarea funcției de membru în organele de conducere, administrare și control în societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare". Legea societăților nr. 31/1990 prevede la art. 70 alin. (1): "Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv" și alin. (2) "Ei sunt obligați să ia parte la toate adunările societății, la consiliile de administrație și la organele de conducere similare acestora". 5.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că sub imperiul acestei norme de drept se pot include neregularitățile de ordin procedural a căror nerespectare care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Concluzia la care a ajuns judecătorul, în analiza dispozițiilor art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, referitor la împrejurarea că starea de incompatibilitate, prin modul în care a fost reglementată de legiuitor, nu este condiționată de existența unui prejudiciu material, evident reprezintă o activitate de interpretare a normei juridice, astfel că susținerile recurentului nu se încadrează în cazul de casare expus. Totodată, pentru a exista o încălcare a dispozițiilor art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ar trebui ca recurentului - reclamant să-i fie îngrădit, în concret dreptul de a formula concluzii sau de a propune probe, ceea ce nu este cazul în speță, astfel că nu se poate constata o încălcare a dreptului la apărare. 5.3. Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat. Potrivit art. 425 din C. proc. civ..: "(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Din această jurisprudență, Curtea reține că, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 în fine). Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nefiind nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil. Reține Înalta Curte și împrejurarea că prima instanță a analizat, sub aspectul proporționalității, existența unui raport rezonabil între cerințele de interes general, referitoare la buna gestionare a banilor publici folosiți pentru administrarea secției spitalului, și stabilirea stării de incompatibilitate. Totodată, aspectul că în calitate de șef de secție nu are atribuții de ordonator de credite, precum și că instanța de fond nu a analizat inexistența unei legături concrete între cele două funcții aflate în stare de incompatibilitate reprezintă argumente care privesc greșita interpretare și aplicare a legii, pe care instanța le va avea în vedere în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 5.4. Referitor la criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Instanța de fond a confirmat legalitatea raportului de evaluare, respingând acțiunea în anularea acestuia. În recurs, reclamantul a contestat modul de aplicare și interpretare în cauză a prevederilor legale amintite, susținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența stării de incompatibilitate, în raport de modalitatea de redactare a textului de lege, care exclude ipoteza societăților comerciale cu organ individual de conducere, precum și față de nedovedirea săvârșirii unor acte si fapte prin care s-a adus atingere activității manageriale, contrar dispozițiilor art. 25 din Legea 176/2010 si art. 185 alin. (15) din Legea 95/2006. Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte are în vedere că dispozițiile legale care au stat la baza constatării incidentului de integritate, respectiv art. 178 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 au fost completate prin O.U.G. nr. 79/2016, în sensul introducerii literei g): "exercitarea funcției de membru în organele de conducere, administrare și control în societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare". Prin introducerea literei g) la art. 178 din Legea nr. 95/2006, legiuitorul a urmărit să extindă incompatibilitatea dintre manager și administratorul societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 (statuată încă de la adoptarea Legii nr. 95/2006) și la celelalte persoane din organele de conducere, administrare și control ale acestor entități. Acest aspect rezultă și din nota de fundamentare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2016, în care se arată: "pentru a nu afecta capacitatea managerială a șefilor de secție, de laborator și de serviciu medical, se impune reglementarea incompatibilității acestor funcții cu funcția de membru în organele de conducere, administrare și control ale unei societăți reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În plus, o eventuală implicare a șefilor de secție, de laborator și de serviciu medical în conducerea, administrarea sau controlul unor astfel de societăți ar putea ridica suspiciuni cu privire la posibilitatea influențării deciziilor de management la nivelul spitalului." Față de dispozițiile imperative citate mai sus, este cert că legiuitorul a instituit o prezumție legală absolută de afectare a interesului public, prin simpla deținere concomitentă a calităților de medic-șef de secție și a calității de membru în organele de conducere, administrare și control în societățile reglementate de Legea nr. 31/1990. În acest context, toate afirmațiile recurentului referitoare la lipsa deținerii unor funcții decizorii prin care să se fi generat vreo atingere activității manageriale sau vreun prejudiciu unității de spital prin derularea vreunei relații comerciale cu societatea în cauză, nu pot modifica structura conflictului de interese, așa cum a fost concepută de legiuitor. Pe de altă parte, dacă ar fi acceptate argumentele invocate în recurs, în sensul că funcția de medic-șef secție nu reprezintă o funcție de ordonator de credite și deci nu poate atrage consecințele antamate prin raportul de evaluare, ar însemna ca textele de lege, citate mai sus, să rămână fără aplicabilitate practică, ceea ce nu poate fi conceput, decât cu încălcarea voinței evidente a legiuitorului. Înalta Curte reține că aceste modificări au intervenit tocmai din dorința legiuitorului de a adopta unele măsuri suplimentare în vederea asigurării integrității, imparțialității și obiectivității în activitatea persoanelor care exercită funcții de conducere la nivelul spitalelor, întrucât, în lipsa luării unor astfel de măsuri, cei afectați sunt pacienții unităților sanitare prin modul necorespunzător de prestare a serviciilor medicale, așa cum reiese din expunerea de motive/preambulul O.U.G. nr. 79/2016. Interpretarea literară pe care o propune recurentul - reclamant textului de lege cu privire la împrejurarea că legiuitorul a dorit să sancționeze doar pe cei care exercită funcții în cadrul unor organe colective de conducere a societăților comerciale, fiind exclusă situația particulară a administratorului individual, este evident lipsită de fundament legal, în condițiile în care și în Legea societăților nr. 31/1990 este reglementată, printr-o formulare cu caracter general, situația administratorilor, iar nu a administratorului unic. Trimiterea la dispozițiile Legii nr. 31/1990 întărește concluzia că legiuitorul nu a reglementat incompatibilitățile printr-o enumerare limitativă, ci a urmărit să evite exercitarea funcției publice concomitent cu orice altă funcție de "conducere, administrare și control" din cadrul societăților sau entităților menționate în text. Nu se poate reține, astfel, nici motivul de nelegalitate privind aplicarea analogiei, operațiune juridică interzisă de dispozițiile art. 10 din C. civ., întrucât nu ne aflăm în ipoteza extinderii unui text de lege asupra unei situații neprevăzute, fiind vorba despre o reglementare expresă a situației de incompatibilitate, astfel cum s-a arătat anterior. A mai susținut recurentul reclamant că nu se justifică reținerea stării de incompatibilitate și expunerea persoanei evaluate unor măsuri sancționatorii grave cum sunt, demitere, eliberare din funcție, interzicerea exercitării funcției în viitor, în condițiile unei stări de cumul pur formal care nu a prejudiciat nici o valoare socială apărată prin instituirea regimului incompatibilitatilor. În acest sens, Înalta Curte reține, așa cum s-a arătat, că legiuitorul nu condiționează starea de incompatibilitate, așa cum este reglementat în situația conflictului de interese, de existența vreunui interes personal, de săvârșirea unor fapte în concret prin care să se aducă o atingere activității manageriale sau să se producă vreun prejudiciu. Aplicarea sancțiunilor legale nu reprezintă o cauză a raportului de evaluare, iar respectarea principiului proporționalității, respectiv, aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă textul legal, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională, reprezintă chestiuni ce nu fac obiectul prezentului demers procedural. Ca atare, nici această susținere nu este aptă să conducă la reformarea hotărârii. În ceea ce privește trimiterile formulate la condițiile constatării conflictului de interese, raportat la dispozițiile Legii 176/2010 care impun producerea unui prejudiciu, Înalta Curte constată că prevederile art. 178 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006 reprezintă dispoziții cu caracter special în raport de norma cadru în materie, iar acestea nu sunt contrare, ci doar derogă de la norma generală, ceea ce este specific unei dispoziții cu caracter special. În acest context, toate afirmațiile recurentului în legătură cu verificarea nu doar a cumulului formal de funcții, dar și a atingerii aduse modului de îndeplinire cu obiectivitate a atribuțiilor care fi revin, nu pot fi primite, deoarece în cazul normei speciale aplicabile în cauză, acest interes a fost prezumat. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.