Decizia nr. 509/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 109/2019 a Curții de Apel Iași

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Direcția Colectare, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău au solicitat anularea Deciziilor de soluționare a contestației nr. 10366 și 10335 din 19.04.2018, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 109/2019 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Admite cererea înregistrată la Curtea de apel Iași cu nr. x/2019 și cea înregistrată cu nr. x/2019 formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Direcția colectare, cu sediul în municipiul Iași, jud. Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Serviciul colectare și executare silită persoane juridice cu sediul în municipiul Bacău, jud. Bacău. Dispune anularea Deciziei nr. 10366 din 19.04.2018 privind soluționarea contestației formulate de d-nul A. și Deciziei nr. 10335 din 19.04.2018 privind soluționarea contestației formulate de d-nul B. ambele emise de către DGRFP Iași - Direcția colectare precum și Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 499 din 22.01.2018 a reclamantului A. și Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 500 din 22.01.2018 a reclamantului B. ambele emise de AJFP Bacău - Serviciul colectare și executare silită persoane juridice. Respinge cererile reclamanților în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală cu sediul în București. Obligă pârâtele DGRFP Iași și AJFP Bârlad să achite fiecărui reclamant suma de 2623,95 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.".

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, criticând-o pentru nelegalitate și în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (8) C. proc. civ. a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea acțiunii. Arată pârâta că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003. Astfel atragerea răspunderii solidare nu este aplicabilă doar administratorilor ci și altor persoane din cadrul societății, care, cu rea credință au determinat nedeclararea și/sau neachitarea obligațiilor fiscale. Or, intimatul reclamant A. a avut calitatea de asociat unic astfel încât avea posibilitatea de a afectua verificări cu privire la situația financiară a firmei și să ia măsuri de corectare a acestora, inclusiv prin schimbarea administratorului, textul de lege vizând orice persoană a cărei acțiuni sau inacțiuni au condus la acumularea de datorii fiscale.

Apărările formulate de intimată Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare în cuprinsul căreia au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond.

Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu aflat la dosar, precum și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă în primul rând faptul că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, în concret susținându-se că, în calitate de administrator, reclamanta ar fi trebuit trasă la răspundere. În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că în dezlegarea demersului judiciar al reclamantei trebuie pornit de la conținutul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, analizat în întregul context al dispozițiilor cu incidență în instituția atragerii răspunderii solidare a reprezentanților unei societăți comerciale pentru debitele fiscale ale acesteia. Astfel, potrivit art. 20 și art. 23 din Codul fiscal, printre persoanele ce ar putea să fie subiecți pasivi ai răspunderii solidare pentru debitele fiscale ale persoanelor juridice sunt administratorii, ca și reprezentanți legali ai debitorilor, deoarece aceștia au obligația legală de plată a impozitelor. Esențial însă, în reglementarea instituției atragerii răspunderii solidare, este existența relei-credințe a persoanei astfel sancționate, ceea ce presupune dovedirea intenției de a nu declara veniturile și a nu plăti obligațiile fiscale, pentru a conduce societatea în faliment, asigurându-și un avantaj patrimonial. Dovedirea relei-credințe cade în sarcina emitentului deciziei de impunere, fiind conditie esențială pentru atragerea răspunderii solidare. Prima instanță, analizând modalitatea de stabilire a obligațiilor fiscale ce fac și obiectul actului administrativ contestat în cauză, a constatat că, în legatură cu antrenarea răspunderii solidare a administratorilor trebuie îndeplinite două condiții, respectiv neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale și provocarea acestei stări cu rea crediță. Or, dacă în privința primei condiții se constată existența debitelor și accesoriilor neplătite în sarcina societății în valoare de 189044 RON, în privința relei sale credințe a reclamanților B. și A. nu au fost aduse argumente relevante, reține, în mod corect, instanța de fond. Faptul că intimatul reclamant A. este asociat unic nu prezintă relevanță din perspectiva condiției relei-credințe, care este contestată de altfel, de către acesta în cauza de față. Condiția relei credințe este esențială pentru atragerea răspunderii solidare a asociaților, fiind necesar a se dovedi că aceștia au determinat cu rea credință nedeclararea și/sau neplata la scadență a obligațiilor fiscale. Înalta Curte constată că prima instanță a realizat o corectă aplicare a legii, prin reținerea că niciuna din împrejurările menționate de către pârâtă nu reprezintă o dovadă a relei credințe a reclamantului. Astfel, se constată că susținerile recurentei-pârâte referitoare la prevederile din Codul de procedură fiscală ce au fost încălcate de către societate, dincolo de aspectele mai sus prezentate, referitoare la calitatea de asociat, nu pot constitui prin ele însele dovada unei rele credințe a reclamantului, cât timp reaua credință trebuie dovedită prin aspecte extrinseci faptelor controlate, respectiv să rezulte din alte elemente de fapt decât cele care compun însuși comportamentul fiscal sancționat și considerat necorespunzător prevederilor legale fiscale. Or, cum corect a reținut instanța de fond, organele fiscale nu au făcut nici o dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise și certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamanților cu societatea debitoare, descrierea faptei in decizia contestata fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea răspunderii solidare. De altfel, prima instanța a reținut că în dosarul penal s-a dispus clasarea, neexistând elemente nici de ordin subiectiv și nici de ordin obiectiv, care să conducă la o altfel de soluție. Totodată, din analiza probelor aflate la dosarul cauzei rezultă că societatea a intrat în insolvență încă din 25.02.2013 prin încheierea pronunțată în dosar nr. x/2013 de Tribunalul Bacău, la două luni după emiterea Deciziei de impunere nr. x din 07.12.2012. Ulterior, însă, decizia de impunere a fost anulată în cea mai mare parte de către ÎCCJ. În ceea ce privește critica legată de faptul că prin decizia civilă nr. 3075/05.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a anulat decizia de impunere cu excepția sumei în cuantum de 189.044 RON și că organele fiscale, în mod corect, au contatat că debitoarea S.C. C. S.R.L. a cumulat datorii la bugetul de stat bugetul de stat, iar intimații reclamanți în calitate de asociat unic și, respectiv, administrator cu rea credință, au determinat nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale societății, nu poate fi primită. Constată, Înalta Curte că forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este una obiectivă, pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, intimatul-reclamant răspunzând doar pentru acțiunile proprii. Prin urmare, concluzia care de desprinde este aceea că, pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaților este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate. Or, aceste elemente nu pot fi reținute în persoana reclamantului. Chiar și în ceea ce privește sumele reprezentând venituri aferente lipsei la inventar se constată că dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. c) teza I din Codul fiscal, în temeiul cărora au fost stabilite obligațiile fiscale menținute de instanță, prevăd ca fiind nedeductibile "cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este datorată potrivit prevederilor titlului VI". Totodată, împărtășind raționamentul instanței de fond, Înalta Curte arată că prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancționeze patrimonial o serie de fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relațiile comerciale si care sunt săvârșite cu rea credința (dovada relei credința revenind in sarcina organului fiscal) si nu și orice politică managerială deficitară. Raportat la această situație de fapt, apreciază instanța de control judiciar că, în mod judicios instanța de fond a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile legale anterior menționate, în condițiile în care în urma verificărilor făcute de organul fiscal la sediul societății și în evidențele oficiale s-a constatat că sediul social este real, că nu au fost identificate bunuri ale societății care să poată fi valorificate, nu au fost înstrăinate sau ascunse bunuri proprietatea acesteia, nu a identificat concret în ce consta reaua credință a reclamanților și care ar fi fapta ce ar fi provocat insolvabilitatea debitoarei, nefiind întrunite condițiile art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii solidare. Totodată, examinând excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la cererea de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 109/2019 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, astfel cum impun dispozițiile art. 131, art. 132 și art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, raportat la dispozițiile procedurale incidente, că este întemeiată și o va admite pentru argumentele expuse în continuare. Înalta Curte reține că în cuprinsul declarației de recurs, autoritatea pârâtă a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 109/2019 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Raportat la obiectul cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 97 din C. proc. civ., care reglementează competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora: "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Cererea de chemare în judecată nu constituie recurs declarat împotriva hotărârilor curților de apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, recurs în interesul legii sau cerere pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept. De asemenea, deși, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă orice alte cereri date prin lege în competența sa, cererea de chemare în judecată nu constituie o cerere dată prin lege în competența sa. Totodată, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 111 alin. (6) din Hotărârea nr. 1.375 din 17 decembrie 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, potrivit cărora: "Cererile de îndreptare a erorilor materiale și cererile de completare sau lămurire a hotărârii se soluționează de completul care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare ori lămurire se solicită. (...) Cuprinsul textului de lege anterior menționat stabilește competența materială în favoarea Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, respectiv a completului care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare se solicită. Pe cale de consecință și apreciind că, în ceea ce privește soluționarea cererea de îndreptare eroare materială invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, competența materială aparține instanței de contencios administrativ, și anume Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 132 raportat la dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la dispozițiile art. 111 alin. (6) din Hotărârea nr. 1.375 din 17 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cererii anterior menționate. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.