ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4772/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 18.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 8.572,46 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare pentru perioada de timp cuprinsă între: a) momentul expirării termenului de 30 de zile în care Fondul avea obligația de a soluționa cererile de plată formulate de A. și b) momentul plății efective a sumelor solicitate prin cererile de plată;

- în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 6.367,92 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între: a) momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată și b) momentul plății efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Hotărârea Judecătoriei Sectorului 2 București, secția Civilă

Prin sentința civilă nr. 2967/2023 pronunțată la data de 16.03.2023 de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată de pârât și s-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în favoarea Curții de Apel București.

Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut în esență că temeiul juridic invocat de reclamantă în susținerea acțiunii vizează: art. 2 alin. (1) lit. a) și h) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 1349 și art. 1357 C. civ.. Totodată, ceea ce susține reclamanta, în esență, este că fapta ilicită săvârșită de pârâtă ar consta în nesoluționarea cererii de despăgubire în termenul de 30 de zile stabilit de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 54/2004, care ar fi generat un prejudiciu pârâtei, egal cu contravaloarea dobânzii legale penalizatoare.

Enunțând dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, Judecătoria Sectorului 2 București a reținut că cererea de chemare în judecată se circumscrie unei cereri în contencios administrativ, fiind totodată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004. Inacțiunea unei autorități publice se impune a fi analizată în raport cu prevederile Legii nr. 554/2004, text care se completează cu dispozițiile art. 1.357 C. civ. și următoarele în ceea ce privește repararea prejudiciului la care se face referire la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Practic, răspunderea civilă delictuală este doar cadrul general al temeiului de drept material invocat.

Prima instanță a mai avut în vedere și faptul că, inițial, cererile de despăgubire în raport cu care au fost formulate pretențiile din prezenta cauză au fost respinse de pârât, împotriva deciziilor de respingere reclamanta formulând acțiune în contencios administrativ, acțiune care a fost admisă, deciziile de respingere fiind anulate. Or, pentru a fi pronunțată o astfel de soluție, instanțele au reținut existența unui raport juridic de drept administrativ între părțile din prezenta cauză. Având în vedere caracterul accesoriu al dobânzilor legale penalizatoare solicitate de reclamantă, instanța a apreciat că se impune, în mod similar, calificarea prezentei cereri ca fiind o cerere în contencios administrativ.

Deopotrivă, a reținut că nu poate aplica prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, respectiv cum așa au fost modificat prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 și III alin. (1), în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare. În cauză această concluzie este și mai evidentă, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ.

Soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și în nici un caz nu se poate extinde sfera de competența a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

Astfel, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, Judecătoria Sectorului 2 a constatat că nu este competentă să soluționeze cauza, deoarece această competență revine curții de apel de la sediul reclamantei, respectiv Curții de Apel București, instanță în a cărei circumscripție își are sediul reclamanta.

Ca urmare a declinării competenței, dosarul a fost înregistrat la data de 18.04.2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub același număr unicde dosar, respectiv sub nr. x/2022.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 1322 pronunțată la data de 08.09.2023 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis la rându-i excepția de necompetență materială, invocată de reclamantă și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a reținut în esență că demersul judiciar al reclamantei pornește de la Deciziile FGA de admitere în parte a cererilor de plată și pe o recunoaștere ce ar fi fost făcută de FGA prin emiterea acestor decizii. Critica pe care o aduce reclamanta relativ la pârât, în sensul invocării unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, constă în presupusa întârziere în procesul de soluționare a cererilor și de efectuare a plății sumelor de bani datorate. De asemenea, din cererea de chemare în judecată nu rezultă că angajarea răspunderii civile delictuale a FGA ar fi legată sau subsecventă unei acțiuni anterioare ori concomitente prin care să se solicite anularea unui act administrativ.

Reținând Decizia 2108/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a statuat că "acțiunile patrimoniale având ca obiect obligarea unei instituții publice la plata unei sume de bani sunt de competența instanței de drept comun, atunci când nu se cere și anularea unui act nelegal, nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ ori nu au legătură cu încheierea, modificarea sau încetarea unui contract administrativ.", dar și decizia civilă nr. 346/16.02.2023, pronunțată tot de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia " Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor. Totodată trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă - drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat -, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi - autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004. Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.", Curtea de Apel București a constatat că, fiind în discuție o cerere evaluabilă în bani, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, cu o pretenție bănească sub 200.000 de RON, competența materială revine judecătoriei, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k), coroborate cu cele ale art. 123 C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit exclusivitatea în favoarea instanței civile de la sediul Fondului.

Având în vedere aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cu care necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, Curtea de Apel București a apreciat întemeiată excepția invocată de reclamant, urmând să o admită și să decline competența de soluționare a cauzei în favoarea secției Civile a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Analizând prezentul conflict negativ de competență, în raport de hotărârile pronunțate, de obiectul litigiului și de normele legale incidente cauzei, Înalta Curte stabilește competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, secția Civilă, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că în cauză ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

În speță, conflictul privește competența materială de soluționare a cauzei și s-a ivit în soluționarea cauzei în primă instanță.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între instanțele sesizate îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu obiectul dedus judecății și prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reține că reclamanta A. S.A. a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului FGA în principal la plata sumei de 8.572,46 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care Fondul avea obligația de a soluționa cererile de plată formulate de reclamantă și momentul plății efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Cererea de chemare în judecată cuprinde și un petit subsidiar privind obligarea pârâtului la plata sumei de 6.367,92 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată și momentul plății efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Raportat la petitul cererii și la motivele expuse în susținere, Înalta Curte constată că acțiunea formulată de reclamantă nu cuprinde o cerere principală de anulare a unui act administrativ, o cerere de constatare a refuzului nejustificat sau un petit menit să înlăture tăcerea administrativă prin obligarea autorității să răspundă cererii formulate reclamanta. Totodată, reclamanta nu se prevalează de existența unei hotărâri judecătorești de anulare a unor acte administrative, de refuzul nejustificat sau de tăcerea administrației stabilită, în prealabil, prin hotărâre judecătorească, obiectul acțiunii fiind plata unei sume de bani, ca urmare a nerespectării de către FGA a termenului de soluționare a unei cereri de plată formulate de reclamantă.

Prin urmare, obiectul litigiului constă în solicitarea de obligare a pârâtului la plata unor sume de bani pentru prejudiciul cauzat prin fapta ce a constat în soluționarea cu întârziere a cererilor de plată formulate de reclamantă.

Relevanță în pronunțarea regulatorului de competență prezintă Decizia nr. 22/2019 din 24/06/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2019, care, la pct. 77, a statuat că:

"Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.."

În raport de conținutul cererii și de considerentele deciziei interpretative anterior citate, Înalta Curte constată că cererea reclamantei reprezintă o acțiune patrimonială dată în competența de soluționare a instanței civile de drept comun, stabilită conform C. proc. civ., chiar dacă vizează obligarea unei instituții publice la plata unei sume de bani, câtă vreme prin acțiune nu se solicită anularea unui act administrativ pretins nelegal ori constarea caracterului nejustificat al refuzului autorității, iar reclamanta nu se prevalează de existența unei hotărâri judecătorești anterioare, care să fi tranșat o cerere cu un astfel de obiect, astfel că nu se poate reține competența instanței de contencios administrativ în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Așa cum s-a reținut deja în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 2108 din 22 octombrie 2020, pronunțată de secția a II-a civilă într-un regulator de competență), acțiunile patrimoniale având ca obiect obligarea unei instituții publice la plata unei sume de bani sunt de competența instanței civile, atunci când nu se cere, sau nu s-a solicitat anterior, anularea unui act administrativ pretins nelegal, nu se solicită constarea caracterului nejustificat al unui refuz, ori solicitarea de plată nu are legătură cu un contract administrativ.

Prin urmare, fiind în discuție o cerere evaluabilă în bani, față de valoarea obiectului acesteia, care este inferioara sumei de 200.000 RON, competența materială de soluționare a cererii promovate de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților revine judecătoriei, fiind aplicabile prevederile art. 94 pct. 1 lit. k), coroborate cu cele ale art. 123 C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial competența aparține Judecătoriei Sectorului 2 București, în a cărei circumscripție teritorială își are sediul pârâtului.

Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k), coroborate cu cele ale art. 123 C. proc. civ., va stabili competența materială de soluționare în primă instanță a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența materială de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.