ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4534/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.04.2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat plângere împotriva deciziei nr. 23056 din 30.03.2020, emisa de Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea în parte a deciziei nr. 23056 din 30.03.2020, în sensul de a admite cererea de plată pentru întreaga sumă de 50.000 euro, daune morale, dispusă prin sentința penală nr. 753/2019 din 02.10.2019, pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1509/A/2019 din 18.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, respectiv și pentru suma de 33.898,31 Euro, reprezentând diferența rămasă de achitat până la suma de 50.000 Euro (sumă solicitată) și suma acordată, și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumei de 50.000 euro începând cu a 11 zi de la rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 753/2019, adică din 29.12.2019 și până la data achitării efective a acestor sume, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 937 din 9 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. S-a anulat în parte decizia nr. 23056/30.03.2020. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumei de 16.101,69 euro, începând cu data de 29.12.2019 până la data achitării efective a sumei de 16.101,69 euro. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. 3.1. Recurentul - reclamant, prin calea de atac formulată, a arătat că sentința recurată este nelegală, în parte, în raport de neacordarea întregii sume stabilite prin sentință judecătorească. A arătat reclamantul că suma solicitată prin cererea de plată x/13.01.2020, este o creanță certă lichidă și exigibilă, s-a născut dintr-un titlul executoriu, o hotărâre judecătorească definitivă, iar aceasta se încadrează în limita plafonului reglementat de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. În mod nelegal, instanța fondului a respins plângerea mea împotriva deciziei nr. 23056/30.03.2020 a FGA, sub aspectul neacordării daunelor morale în sumă de 50.000 euro, conform sentinței penale nr. 753/2019 din 02.10.2019, pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1509/A/2019 din 18.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj. S-a arătat că suma de 50.000 euro, reprezentând daune morale, nu poate fi cenzurată, astfel cum a reținut instanța fondului, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, cu nesocotirea unei hotărâri judecătorești definitive și a efectelor juridice ce le produce acesta. Faptul că a fost despăgubit anterior de F.G.A. cu suma de 33.898,31 euro daune morale, pentru evenimentul rutier din 22.07.2015, nu înseamnă că este îndreptățit doar la diferența de 16.101,69 euro, întrucât din sentința penală nu reiese că acesta sumă reprezintă diferență, față de suma achitată anterior de către F.G.A., ci au fost cuantificate în mod efectiv și cu putere de lucru judecat, daunele morale. Pentru cele expuse, s-a arătat că sentința civilă nr. 937/2020 a Curții de Apel București, este nelegală, în parte, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru). 3.2. Recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs prin care a solicitat casarea sentinței atacate si, pe cale de consecință, respingerea contestației formulate de intimatul-reclamant împotriva Deciziei nr. 23056/30.03.2020 emisă de pârât. Recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătându-se că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), art. 11 si 15 alin. (1) din Legea 213/2015 si art. 21 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004, respectiv, cu aplicarea greșita a art. 4 alin. (1) lit. a) si art. 18 din Legea 213/2015. A arătat recurentul pârât că soluția primei instanțe privind obligarea la plata penalităților de întârziere încălcă prevederile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, precum si prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, potrivit cărora: "nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugata creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii insolvenței". În plus, s-a arătat că dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004, care definesc creanțele de asigurări, limitează conținutul creanțelor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător exclusiv la despăgubiri/indemnizații si prime de asigurare (pentru perioada de risc rămasa neacoperită). Totodată, Norma A.S.F. nr. 16/2015 emisă în aplicarea Legii 213/2016, lămurește împrejurarea că Fondul de garantare a asiguraților nu este si nu devine un asigurător, nu se subroga asiguratoriilor faliți si nu este un continuator al acestora, în tip ce sancțiunea penalităților de întârziere survine în urma altor raporturi juridice față de contractul de asigurare, ce implică în mod necesar culpa asigurătorului ulterior producerii evenimentului asigurat și stabilirii despăgubirii aferente, raporturi juridice ce nu au fost avute în vedere de definițiile cuprinse în art. 4 din Legea 213/2015 sau în legislația conexă aplicabilă (Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014 și Legea nr. 246/2015). În mod greșit instanța de fond a reținut, ca și argument al soluției un extras din Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie care nu este aplicabila în speță. S-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și respingerea contestației formulate de intimatul-reclamant împotriva Deciziei nr. 23056/30.03.2020.

Apărările formulate în cauză Recurentul - reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de pârât, invocând, în combaterea criticilor de nelegalitate, decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Recurentul- pârât a depus concluzii scrise prin care a invocat nulitatea recursului declarat de reclamant reclamant, pentru neîncadrarea acestuia în cazurile de casare. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte reține următoarele: Argumente de fapt și de drept relevante În data de 22.07.2015 a avut loc un accident rutier în urma căruia a rezultat vătămarea corporală a reclamantului, ce a necesitat un număr de 150-180 zile de îngrijiri medicale, culpa producerii accidentului rutier aparținând conducătorului autoturismului înmatriculat sub nr. C.J. 13 XON, asigurat la data producerii evenimentului rutier la B. S.A. Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, devenind definitivă la data de 28.04.2016. Prin sentința penală nr. 753/02.10.2019 pronunțată de Judecătoria Vișeul de Sus, rămasă definitivă la data de 18.12.2019 prin decizia penală 1509/A/18.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a fost admisă în parte acțiunea civilă a reclamantului din prezenta cauză, asiguratorul fiind obligat către acesta la plata sumei de 10.000 RON despăgubiri materiale și a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune materiale, cu penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate din a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la data achitării efective a acestor sume. Prin cererea de plată depusă la Fondul de Garantare a Asiguraților, înregistrată sub nr. x/13.01.2020, în baza sentinței penale nr. 753/02.10.2019 pronunțată de Judecătoria Vișeul de Sus în dosarul nr. x/2018, reclamantul a solicitat plata sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale, a sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale și 0,2% pe zi penalități de întârziere calculate din a 11 zi de la rămânerea definitivă a hotărârii. Cererea de plată a fost admisă în parte prin decizia nr. 23056/30.03.2020, pentru suma de 16.101,69 euro reprezentând daune morale și suma de 10.000 RON reprezentând daune materiale. Refuzul acordării penalităților de întârziere s-a întemeiat pe dispozițiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, reținându-se să sentința în baza căreia se solicită despăgubirea este ulterioară deschiderii procedurii falimentului asiguratorului B. S.A.. Cu privire la daunele morale, pârâtul a apreciat că se impune a se scădea despăgubirea deja achitată reclamantului anterior, în cuantum de 162.000 RON (33.898,31 euro). Anterior pronunțării sentinței penale mai sus indicate, reclamantul a formulat cerere de plată către pârât în raport de același eveniment rutier (cererea nr. x/30.03.2017). În baza acestei cereri de plată pârâtul a achitat reclamantului suma de 162.000 RON cu titlu de daune morale, la data de 23.05.2017. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, Înalta Curte constată, astfel cum corect a reținut și curtea de apel, că autoritatea pârâtă a dat eficientă puterii de lucru judecat a sentinței penale nr. 753/02.10.2019 pronunțate de Judecătoria Vișeul de Sus în dosarul nr. x/2018, acordând în total, prin cele două decizii suma stabilită prin această sentință de 50.000 de euro. Întinderea prejudiciului moral suferit de partea vătămată a fost stabilit în cazul de față printr-o hotărâre judecătorească definitivă, obligatorie pentru autoritatea administrativă, iar cererea de reinterpretare a cuantumului, din perspectiva instanței judecătorești, ar echivala cu o încălcare a autorității de lucru judecat. Totodată, Înalta Curte reține că, în cadrul motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, aspecte care nu au fost invocate de către recurent. Prin urmare, recursul recurentului - reclamant prin care se solicită a nu se lua în considerare suma deja achitată de autoritatea pârâtă cu titlu de despăgubiri morale, pentru același eveniment, până la concurența sumei de 50.000 de euro stabilite prin hotărârea penală, este nefondat. Însă, recursul formulat de recurentul - pârât cu privire la greșita aplicare, de către prima instanță, a dispozițiilor legale în ceea ce privește încadrarea penalităților de întârziere aferente diferenței de 16.101,69 euro în noțiunea de creanță de asigurare este întemeiat. În esență, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care definesc creanță de asigurări, nu exclud penalitățile de întârziere, iar prin considerentele deciziei nr. 29/2020 pronunțată de ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea acestor dispoziții, penalitățile au fost incluse în creanțele creditorilor de asigurări. Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând: "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite". Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalitățile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite și cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, așa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Reclamantul nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod greșit că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, impunându-se casarea sentinței.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată, respingând recursul declarat de reclamant, ca nefondat.