ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5702/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.12.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a contestat Decizia nr. 25209/26.11.2020 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței să anuleze în parte decizia contestată, ca fiind nelegală, să oblige intimatul la plata sumei de 1024,88 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 și cheltuieli de executare, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 743 din 10 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 743 din 10 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând greșita aplicare și încălcarea normelor de drept material de către prima instanță.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 1024,88 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2014, precum și cheltuieli de executare.

În esență, a susținut că hotărârea recurată se bazează pe o interpretare eronată a noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și cum a fost interpretată prin Decizia 29/2020 pronunțată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Potrivit interpretării date de ÎCCJ cu forță obligatorie după publicarea Deciziei 29/2020, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. și cu privire la care Fondul de Garantare a Asiguraților a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată în cadrul unui litigiu în care A. își exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanță prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoașterii și valorificării dreptului său de regres. Așadar, atât textul legal al art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 cât și Decizia 29/2020 se suprapun pe situația din speță.

Analizând în detaliu texul legal de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și intenția legiuitorului față de formularea textului, ÎCCJ stipulează expres că în definiția creanței de asigurare, cu privire la care subzistă obligația de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligațiile principale de plată a despăgubirilor, cât și orice alte obligații accesorii acestora, așa cum este cazul sumelor solicitate în speța de față. Or, aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul Deciziei nr. 29/2020 au în mod evident aceeași forță obligatorie ca și dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conținutul noțiunii de creanță de asigurare, așa cum este cea adoptată prin sentința recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ și textului legal.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că s-au încălcat prevederile Legii nr. 213/2015, ale Normei ASF 16/2015 și ale principiilor generale de drept.

A arătat că interpretarea primei instanțe potrivit căreia prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit în sarcina FGA doar obligația de a achita strict despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, deoarece doar aceasta ar fi creanță derivată din contractul de asigurare, în timp ce penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată sau de executare sunt consecința atitudinii culpabile a asigurătorului falit și aceste obligații de plată nu sunt preluate de FGA, contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, așa cum rezultă el din Legea nr. 213/2015.

Așadar, FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plății creanțelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimoniul propriu obligațiile de plată a creanțelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată față de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligații de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăși plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligația asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalității sau alte cheltuieli care au natură accesorie față de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamnate nu se poate susține că penalitățile și cheltuieli de judecată sau executare ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligației principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincție expresă între sumele datorate de asigurătorul falit și preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Astfel, în ceea ce privește penalitățile de întârziere, acestea au fost stabilite în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar obligația de plată a penalităților este o obligație care incumbă asigurătorului în baza prevederilor specifice ale contractului de asigurare RCA, astfel încât natura de creanță de asigurare a obligației de plată a penalităților nu poate fi pusă la îndoială.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată și cele de executare, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, nu se poate susține că ar fi distincte de obligațiile decurgând din contractul de asigurare și de noțiunea de creanță de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligațiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de FGA care acționează ca un garant. Nu există niciun text sau raționament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanțe în sensul că penalitățile și cheltuielile de judecată și cele de executare ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanța principală față de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct penalităților și cheltuielilor de judecată și celor de executare în lipsa vreunei dispoziții legale exprese care să permită acest lucru, instanța încalcă principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea 213/2015 și art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 dovedesc clar care a fost intenția legiuitorului în definirea întinderii obligației de plată a FGA.

Legea nr. 213/2015 consacră expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu "orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale." Așadar, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că Fondul va achita alături de despăgubiri și orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită și de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF 16/2015 (în vigoare în perioada relevantă) în care se arată că pe de o parte, în noțiunea de creanțe de asigurări intră și dobânzile și alte cheltuieli, iar pe de altă parte, legiuitorul a anticipat că Fondul, din disponibilitățile sale, va plăti și dobânzi și alte cheltuieli.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin decizia nr. 25209 din 26.11.2020 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguratorilor s-a admis cererea de plată pentru suma de 2.006 RON cu privire la debitul principal reprezentând contravaloarea despăgubirii autovehiculului avariat și s-a respins cererea de plată pentru suma de 1.024,88 RON, din care suma de 145,42 RON reprezintă cheltuielile de judecată acordate prin sentința civilă nr. 4189/27.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014 și suma de 879,46 RON reprezintă cheltuielile de executare silită în dosarul de executare nr. 1485/27.08.2015.

Reclamanta A. S.A. a investit instanța de contencios administrativ cu anularea în parte a deciziei FGA nr. 25209/26.11.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 1024,88 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 și cheltuieli de executare.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că fundamentul suportării cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de executare rămâne culpa procesuală decurgând din atitudinea părții care a ocazionat declanșarea declanșarea demersului judiciar și a procedurii de executare silită. Aceste cheltuieli nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A..

Reclamanta a criticat sentința de fond, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Preliminar, Înalta Curte reține că deși recurenta-reclamantă prin cererea de recurs solicită casarea hotărârii și obligarea intimatului la plata sumei de 1024,88 RON, reprezentând penalități de întârziere, cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 și cheltuieli de executare, în realitate, prin cererea de plată adresată FGA și prin acțiunea introdusă în fața primei instanțe, suma solicitată vizează doar cheltuielile de judecată acordate prin sentința civilă nr. 4189/27.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014, în sumă de 145,42 RON și cheltuielile de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 1485/27.08.2015, în sumă de 879,46 RON.

Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante referitoare la caracterul de creanțe de asigurare al penalităților de întârziere nu vor fi analizate, întrucât nu au făcut obiectul analizei în procedura administrativă și judiciară, nefiind stabilită prin sentința civilă nr. 4189/27.03.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014, nicio sumă cu titlu de penalități de întârziere, cum eronat se susține.

Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează cheltuielile de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 4189 din 27.03.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2014 și cheltuielile de executare efectuate în dosarul de executare nr. 1485/27.08.2015,asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare silită nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata altor sume de bani cu titlu de penalități de întârziere, dobânzi legale, cheltuieli de judecată sau cheltuieli de executare silită.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților, cheltuielilor de judecată sau cheltuielilor de executare silită întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă, nefiind, prin urmare, fondate.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 123 și 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit caracterul de creanță de asigurări a cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de executare pretinse de la asiguratorul falit, în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ci, dimpotrivă, s-a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate de asigurator, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că recurenta-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

De reținut este și faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 București, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului și a procedurii de executare silită.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25209 din 26.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 743 din 10 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.