ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 452/2023

Ședința publică din data de 1 februarie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., si E., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților, au solicitat anularea în tot a actului administrativ reprezentat de adresa din 11.12.2019 (prin care s-a dispus respingerea plângerii prealabile formulata prin adresa nr. x/05.12.2019 și obligarea acesteia din urmă la emiterea actului administrativ de compensare a creanțelor reciproce, respectiv la emiterea Deciziei de compensare, în baza dispozițiilor art. 1, alin. (7) a Ordonanței de Urgenta a Guvernului nr. 63/12 iulie 2018 privind compensarea unor creanțe reciproce intre statul roman si persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietății, precum si pentru prorogarea unui termen.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel, prin încheierea din 20 ianuarie 2021, a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, instanța reținând că ceea ce contestă reclamanții în cauză este respingerea cererii de revocare a deciziei de respingere a cererii de compensare. A mai reținut instanța că reclamanților nu le poate fi imputabil faptul că pârâta nu le-a comunicat o hotărâre de respingere a cererii de revocare, ci a ales să le comunice această măsură prin adresele în discuție.

Prin aceeași Încheiere, Curtea a constatat că excepția tardivității invocată de pârâtă nu vizează, de fapt, acțiunea, ci cererea de compensare.

În condițiile în care această cerere a fost respinsă de pârâtă pentru că ar fi tardivă, iar reclamanții contestă în cauză tocmai acest aspect, tardivitatea a fost calificată drept o apărare de fond, Curtea urmând a o analiza în cu prilejul soluționării litigiului pe fond.

Prin sentința civile nr. 492 din 31 martie 2021Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulate de către reclamanții A., B., C., D. Și E., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților,având ca obiect "anulare act administrativ adresa x/2019 și, în consecință, a dispus anularea adresei nr. x din 11.12.2019, prin care s-a dispus respingerea plângerii prealabile, anularea adresei nr. x emisa de către ANRP la data de 25.10.2019, prin care au fost respinse cererile de compensare ale reclamanților înregistrate sub numerele x și a obligat pârâta la emiterea Deciziei de compensare, în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 63/12 iulie 2018.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile art. 493 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal a reținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 63/2018, calificând în mod eronat acțiunea reclamanților ca fiind un act administrativ.

Arată recurenta că reclamanții au solicitat anularea actelor administrative cu 7070/25.10.2019 si nr. 8187/11.12.2019, emise de ANRP, însă, în concret, este vorba de simple adrese de răspuns, emise de pârâtă, prin care aceasta doar a informat reclamanții cu privire la faptul că solicitarea acestora nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 63/2018 si de asemenea, s-a răspuns la plângerea prealabilă formulată de aceștia.

Așadar, adresele emise de recurenta -pârâtă, a căror anulare este solicitată pe cale judecătorească, nu reprezintă acte administrative în sensul prevăzut de lege.

Din aceste motive, consideră că cererea reclamanților de anulare a adreselor nr. x/25.10.2019 și y/11.12.2019, este inadmisibilă.

Instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 63/2013 însă raționamentul instanței de fond este unul eronat, neținând cont de apărările formulate de pârâta ANRP.

În acest sens, cu privire la prima condiție prevăzută de art. 1 alin. (4) lit. b) din O.U.G. reprezentată de necesitatea restituirii ANRP, dacă este cazul, a diferenței dintre suma datorată de reclamanți și suma pe care o au de încasat, în termen de 60 de zile de ia data depunerii cererii de compensare, recurenta a precizat că aceasta este o condiție imperativă, legea nu prevede posibilitatea ANRP de a emite o decizie de compensare parțială, cu scăderea sumei pe care consideră că o datorează reclamanții.

Se arată în continuare că, prin decizia civilă nr. 809R/25.03.2013, lămurită prin încheierea din data de 10.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2012, s-au anulat în parte toate actele de executare subsecvente pentru suma de bani reprezentând actualizarea cu indicele de inflație. pentru perioada 12.09.2007 -03.05.2011, a despăgubirilor în cuantum de 189.480 RON, precum si pentru suma de 8.713 RON, reprezentând onorariu de avocat redus pentru faza de executare silită.

Prin sentința civilă nr. 6969/14.06.2017 pronunțată de Judecătoria Sectorul 2 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 328/05.11.2018 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, instanța a dispus întoarcerea executării silite efectuate în dosarul nr. x/2011 al BEJA F. G. si H. si obligarea pârâților I., B.. A.. J. si C., la plata către ANRP a sumei de 51.466 RON (contravaloarea actualizării creanței pentru perioada 2007 -2011), cât si a sumei de 8.713 RON (onorariu avocat redus pentru faza de executare silita).

Față de cele menționate anterior, recurenta a subliniat că potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 63/2018, "se sting, prin compensare, creanțele statului reprezentând sumele datorate A.N.R.P. în temeiul unor titluri executorii, reprezentate de hotărâri judecătorești definitive prin care instanțele de judecată au dispus întoarcerea executării silite si restituirea sumelor executate de persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998 (...), cu modificările si completările ulterioare, cu creanțele reprezentând sumele de bani pe care aceste persoane trebuie să le încaseze de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza actelor administrative emise cu titlu de despăgubiri. în temeiul (...) Legii nr. 9/1998, cu modificările și completările ulterioare (...) și Legii nr. 164/2014 (...).

Se mai susține de către recurentă că în sensul prezentei ordonanțe de urgență, prin act administrativ emis cu titlu de despăgubiri se înțelege (...) ordinul emis de șeful Cancelariei Prim-ministrului în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv decizia de plată emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul Legii nr. 9/1998. republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză însă, prevederile O.U.G. nr. 63/2018 nu sunt aplicabile, întrucât nu este îndeplinită condiția esențială ce rezultă din actul normativ invocat, respectiv existența reciprocității creanțelor.

Instanța de fond, în mod eronat a respins excepția tardivității cererii de compensare formulată de pârâta ANRP prin întâmpinare, reținând că cererile reclamanților sunt formulate în termen, la data de 18.10.2019, adică în termenul legal de 90 de zile de la comunicarea hotărârii.

În acest a precizat că tardivitatea cererii de compensare formulată de reclamanți în temeiul O.U.G. nr. 63/2018 este certă, iar soluția comunicată de Direcția Economică și Plăți, prin adresa nr. x/25.10.2019, este corectă și legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (4) lit. a) din O.U.G. nr. 63/2018, privind compensarea unor creanțe reciproce între statul român și persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietății, precum și pentru prorogarea unui termen, cererea de compensare urma să fie depusă la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență sau de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive prin care s-a dispus întoarcerea executării silite.

În fine, recurenta susține că, chiar și în ipoteza în care această a doua condiție ar fi îndeplinită, respectiv formularea cererii în termen, în speță lipsește îndeplinirea condiției reciprocității creanțelor, având în vedere că reclamanții trebuie să restituie ANRP suma de 60.179 RON, încasată cu titlu de cheltuieli de executare, condiție imperativă stabilită de legiuitor.

Având în vedere aspectele anterior precizate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casare sentinței atacate și, in rejudecare, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată că intimații-reclamanți au invocat excepția nulității recursului.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Au arătat că titlul lor de creanța este reprezentat de Hotărârea nr. 53/12.09.2007, emisa de către Comisia Județeană Călărași pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, validată prin Decizia nr. 963/9.04.2009 emisa de către Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților, hotărâre care reprezintă, conform dispozițiilor imperative ale art. 1 din O.U.G. nr. 63/2018 un "act administrativ cu titlu de despăgubiri", în considerarea căruia poate avea loc compensarea creanțelor reciproce intre statul roman si persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietății.

La rândul său, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura derulată în recurs.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 9 august 2021 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 1 februarie 2023, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului au fost administrate probe, respectiv constând în raportul final emis de OLAF, cerere care a fost comunicată părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt.

Înalta Curte constată că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate.

Totodată, analizând sentința atacată prin prisma criticilor expuse de către recurentă, referitor la criticile de nelegalitate, prin prisma motivului de casare, cel reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., verificate de către instanța de control judiciar, au un caracter nefondat, nefiind relevată nicio încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material în chestiunea invocată de titularul căii de atac.

Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Este de necontestat că, în cauza pendinte, reclamanții A., B., C., D. si E. au chemat in judecata pe pârâta Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților, solicitând anularea în tot a adresei nr. x din 11.12.2019 prin care s-a dispus respingerea plângerii prealabile formulata împotriva adresei nr. x din data de 25.10.2019, prin care li s-au respins cererile de compensare, precum și obligarea paratei la emiterea actului administrativ de compensare a creanțelor reciproce în baza dispozițiilor art. 1 alin. (7) a Ordonanței de Urgenta a Guvernului nr. 63/12 iulie 2018 privind compensarea unor creanțe reciproce intre statul roman si persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietății, precum si pentru prorogarea unui termen.

Astfel, reclamanții au solicitat pârâtei, în temeiul O.U.G. nr. 63/2018, compensarea unei creanțe a statului reprezentând sumele datorate Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în temeiul unor titluri executorii, reprezentate de sentința civila nr. 6969/14.06.2017 a Judecătoriei Sectorului 2 București, prin care instanțele de judecată au dispus, definitiv, întoarcerea executării silite și restituirea sumelor executate de reclamanți cu creanțele reprezentând sumele de bani pe care aceștia trebuie să le încaseze de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza actelor administrative emise cu titlu de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cererile de compensare ale reclamanților au fost înregistrate sub nr. x și au fost respinse de pârâtă prin adresa nr. x/25.10.2019 unul din motive fiind formularea tardivă a cererilor.

Împotriva adresei menționate, reclamanții au formulat plângere prealabilă, respinsă prin adresa nr. x/11.12.2019.

Pârâta a reiterat prin motivele de recurs argumentele pentru care a invocat inadmisibilitatea acțiunii întrucât adresele emise de pârâtă, a cărei anulare este solicitată pe cale judecătorească, nu reprezintă acte administrative în sensul prevăzut de lege. Din aceste motive consideră că cererea reclamanților de anulare a adreselor nr. x/25.10.2019 și y/11.12.2019, este inadmisibilă.

Totodată, recurenta-pârâtă a reiterat tardivitatea cererii de compensare formulată de reclamanți în temeiul O.U.G. nr. 63/2018 și pe care instanța de fond in mod greșit le-a respins.

Susținerile recurentei pe acest aspect nu sunt fondate.

Instanța de fond a apreciat în mod corect că potrivit art. 2 alin. (7) din O.U.G. nr. 63/2018, compensarea se constată prin decizie a președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care este comunicată solicitantului.

Or, în condițiile în care pârâta nu a comunicat reclamanților respingerea cererilor printr-o decizie, ci a ales să-i înștiințeze printr-o adresă, acesta nu poate fi opus reclamanților și nu schimbă natura măsurii luate, care rămâne aceeași indiferent de actul în care e concretizată.

A mai invocat pârâta și excepția tardivității formulării cererii, raportat la prevederile art. 2 alin. (4) lit a din O.U.G. nr. 63/2018.

Prin raportare la cadrul factual astfel stabilit, dar și la faptul că obiectul prezentei cauze îl constituie tocmai anularea măsurii de respingere a cererii de compensare instanța de apel a constatat că una din nemulțumirile reclamanților fiind faptul că s-a apreciat greșit de către pârâtă că cererile ar fi fost tardive.

Împrejurarea reținută de către instanța fondului a fost clară în senul că nu se invocă tardivitatea acțiunii, ci a cererilor adresate pârâtei, aspect care formează obiectul fondului cauzei, astfel că a calificat, în mod corect, excepția tardivității ca apărare de fond.

Înalta Curte constată că demersul analitic astfel realizat asupra probatoriului administrat a condus la stabilirea de către instanță a situației de fapt, iar reperul de evaluare a justeței pretenției reclamanților a fost reprezentat de situația de fapt stabilită în urma Deciziei nr. 963/09.04.2009 emisă de Vicepreședintele ANRP prin care a fost validată Hotărârea nr. 53/12.09.2007 a Comisiei Județene Călărași pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și s-a dispus plata de compensații bănești în cuantum de 227.376 RON reclamanților I., B., A., J., K., L.. Ulterior, din conturile ANRP au fost executate unele sume la dispoziția BEJ F. și G., ca urmare a deschiderii mai multor dosare de executare, prin decizia civilă nr. 809R/25.03.2013, lămurită prin încheierea din data de 10.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2012, s-au anulat în parte toate actele de executare subsecvente pentru suma de bani reprezentând actualizarea cu indicele de inflație, pentru perioada 12.09.2007 -03.05.2011, a despăgubirilor în cuantum de 189.480 RON, precum si pentru suma de 8.713 RON reprezentând onorariu de avocat redus pentru faza de executare silită.

Și normele juridice în raport de care a fost evaluată temeinicia pretenției rezultă din sentința civilă nr. 6969/14.06.2017 pronunțată de Judecătoria Sectorul 2 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 328/05.11.2018 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, prin care instanța a dispus întoarcerea executării silite efectuate în dosarul nr. x/2011 al BEJ F., G. si H. si obligarea reclamanților din prezenta cauză la plata către ANRP a sumei de 51.466 RON (contravaloarea actualizării creanței pentru perioada 2007 -2011), cât si a sumei de 8.713 RON (onorariu avocat redus pentru faza de executare silită).

Dezacordul recurentei față de evaluarea făcută de instanța de fond în privința probelor și față de situația de fapt reținută nu are semnificația unui raționament greșit, ci reflectă o opinie diferită a părții recurente cu privire la modul de analiză a respectivelor probe. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situației de fapt și a probelor, opinia astfel exprimată de recurent nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală.

În speță, prin cererile înregistrate sub nr. x, reclamanții au solicitat, în baza Ordonanței de urgență nr. 63 din 12 iulie 2018, compensarea acestor sume cu sumele pe care le au de primit de la pârâtă cu titlul de despăgubiri. Prin adresa nr. x/25.10.2019 emisă de pârâtă (act dosar) au fost respinse cererile de compensare mai sus menționate.

Așa cum corect a reținut instanța fondului, în motivarea acestei măsuri, pârâta a invocat două aspecte, respectiv: 1) faptul că nu poate opera compensarea prevăzută de O.U.G. nr. 63/2018, întrucât reclamanții au de restituit suma de 60.179 RON, sumă încasată suplimentar cu titlul de cheltuieli de executare, iar nu de despăgubire, precum și 2) faptul că cererile de compensare a creanțelor reciproce au fost depuse prin Registratura Generală la data de 18.10.2019, iar sentința civila nr. 6969/14.06.2017 pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 București, a rămas irevocabila in data de 05.11.2018, astfel că cererea de compensare a fost depusa tardiv.

Reproșul adus instanței de fond în sensul că prevederile O.U.G. nr. 63/2018 nu sunt aplicabile, întrucât nu este îndeplinită condiția esențială ce rezultă din actul normativ invocat, respectiv existenta reciprocității creanțelor, nu poate fi reținut.

Prin Ordonanță de Urgență nr. 63 din 12 iulie 2018 a fost reglementată compensarea unor creanțe reciproce între statul român și persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietății.

Este adevărat că, formal vorbind, nu este vorba despre creanțe certe, lichide și exigibile reciproce între reclamanți și Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta din urmă având doar o obligație de a face în raport cu reclamanții, însă, instanța, pentru a pronunța soluția, nu a avut în vedere dispozițiile din C. civ. privitor la compensație, ci, dispozițiile O.U.G. nr. 63/2018, care potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat: se sting, prin compensare, creanțele statului reprezentând sumele datorate Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în temeiul unor titluri executorii, reprezentate de hotărâri judecătorești definitive prin care instanțele de judecată au dispus întoarcerea executării silite și restituirea sumelor executate de persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul (…) Legii nr. 9/1998 cu creanțele reprezentând sumele de bani pe care aceste persoane trebuie să le încaseze de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza actelor administrative emise cu titlu de despăgubiri, în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, al Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare.

Pe de altă parte, prin art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 63/2018 se precizează ce se înțelege prin act administrativ emis cu titlu de despăgubiri, fiind expres menționat, la lit. c), ordinul emis de șeful Cancelariei Prim-ministrului în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv decizia de plată emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Câtă vreme situația pe care o evocă recurenta nu a fost confirmată (stabilită) de instanță în urma analizei probelor administrate, aceasta nu poate constitui fundament al aplicării normelor juridice la care aceasta se referă în aceste coordonate.

Or, reclamanții au dovedit că Hotărârea nr. 53/12.09.2007, emisă de către Comisia Județeană Călărași pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, validată prin Decizia nr. 963/9.04.2009 emisă de către Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților, reprezintă, conform dispozițiilor imperative ale art. 1 din O.U.G. nr. 63/2018 un "act administrativ cu titlu de despăgubiri", în considerarea căruia poate avea loc compensarea creanțelor reciproce intre statul roman si persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietății.

Așadar, concluzia instanței este corectă, faptul că pârâta consideră că reclamanții îi datorează suma de 60.179 RON, pe care ar fi încasat-o suplimentar cu titlul de cheltuieli de executare, și nu de despăgubire, nu îndreptățește pe pârâtă să respingă, de plano, cererea reclamanților, ci poate emite o decizie de compensare parțială, cu scăderea sumei pe care consideră că o datorează reclamanții.

Referitor la respingerea cererilor, constând în tardivitatea depunerii acestora, se observă că prin dispozițiile că potrivit art. 1 alin. (4) lit. a) din O.U.G. nr. 63/2018, cererea de compensare trebuie să fie depusă la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență sau de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive prin care s-a dispus întoarcerea executării silite.

Cum bine a punctat instanța fondului, cererea de compensare trebuie introdusă într-un termen de 90 de zile care curge diferit, după cum hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a dispus întoarcerea executării silite era sau nu comunicată în momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 63/2018.

Din actele și lucrările dosarului reiese că hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a dispus întoarcerea executării silite nu era comunicată reclamanților în momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 63/2018, ci a fost comunicată ulterior, la data de 09.09.2019 (act dosar), astfel că cererile reclamanților de compensare sunt formulate la data de 18.10.2019, adică în termenul legal de 90 de zile de la comunicarea hotărârii, nefiind tardive.

Deși recurenta afirmă astfel nelegalitatea hotărârii instanței de fond apel, Înalta Curte constată că aceasta nu a expus vreo critică de natură a evidenția aplicarea greșită sau încălcarea unei norme de drept material, spre a permite o analiză circumscrisă motivului de casare invocat.

Concluziile formulate de recurentă în etapele procesuală anterioară - la care se face trimitere în dezvoltarea motivului de recurs - nu pot constitui suportului unei verificări de legalitate întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Se observă că, și în contextul acestui motiv de recurs, se susține faptul că reclamanții au formulat o cerere de chemare în judecată ambiguă și nici nu au anexat niciun înscris, din cele la care fac referire în cuprinsul cererii. De asemenea, cererea de compensare formulată de reclamanți în temeiul O.U.G. nr. 63/2018 nu se încadrează în prevederile acestei ordonanțe iar tardivitatea depunerii acesteia este certă.

Opinia doctrinară expusă de recurentă, pe de o parte, nu poate constitui nici ea reperul unei analize posibile în această etapă procesuală, pentru că nu constituie normă de drept material în sensul prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, prin această critică, recurenta se raportează în mod evident la o chestiune circumscrisă aspectelor procedurale ale litigiului, iar nu la o chestiune care intră în sfera de reglementare a dreptului material, doar această ultimă categorie juridică fiind de natură a permite realizarea unui control de legalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

III. Temeiul procesual al soluției date recursului

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate în precedent, urmând a se dispune, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., respingerea acestei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 492 din 31 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 februarie 2023.