Decizia nr. 450/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 06.07.2020, sub număr unic de dosar x/2020, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Comuna Hășmaș, acțiune în contencios administrativ, prin care a solicitat anularea parțială a H.G. nr. 976/2002 privind atestarea domeniului public al județului Arad, precum și a municipiului Arad, orașelor și comunelor din județul Arad, respectiv pozițiile: 42 clădire magazin x, în prezent înscris în c.f. x Hășmaș, sub Al,l cu nr. top. x, în suprafață de 72 m.p. situat în jud. Arad, clădire magazin x, situat în localitatea Comănești, jud. Arad, neînscris în c.f., ambele din Anexa nr. 36 a H.G., în sensul radierii lor din cuprinsul acestei hotărâri. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal,prin încheierea din 8 octombrie 2020, a respins excepția plângerii prealabile și excepția tardivității acțiunii, invocate de pârâtul Guvernul României. De asemenea, a respins excepția inadmisibilității din perspectiva tardivității plângerii prealabile/tardivității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active, invocate de pârâta Comuna Hășmaș. Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 534 din 8 octombrie 2021, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, a anulat în parte H.G. nr. 976/2002, emisă de pârâtul Guvernul României, respectiv pozițiile nr. 42 și 44 din Anexa nr. 36 a hotărârii menționate, cu privire la: - clădire magazin B., în prezent intabulată în c.f. x Hășmaș, cu nr. top. x, în suprafață de 72 m.p. situată în localitatea B., comuna Hășmaș, jud. Arad; - clădire magazin Comănești, situat în localitatea Comănești, comuna Hășmaș, jud. Arad, neintabulată în c.f. Totodată, a obligat pârâții în solidar la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 11.550 RON, reprezentând onorariu expert (6.500 RON), onorariu avocațial (5.000 RON) și taxa judiciară de timbru (50 RON). 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva încheierii din 8 octombrie 2020 și a sentinței civile nr. 534 din 8 octombrie 2021 pronunțate de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a promovat recurs pârâta Comuna Hășmaș, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 534 din 8 octombrie 2021 pronunțate de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâta Comuna Hășmaș arată că prin încheierea din 8.10.2020 Curtea de Apel Timișoara a respins excepția inadmisibilitatii acțiunii cu referire la tardivitatea plângerii prealabile - tardivitatea acțiunii în legătura cu susținerile reclamantului conform cărora nu a avut cunoștință despre includerea imobilelor în anexa la cate face referire. În motivarea acestei soluții de respingere a excepției invocate, instanța de fond retine în mod greșit că nu a fost comunicat actul administrativ reclamantei. Or, chiar din actele existente la dosar rezulta ca pârâta a formulat adresa nr. x/28.10.2019 prin care i-a adus la cunoștința faptul ca s-a intabulat magazinul B. ca proprietate publica a Comunei Hasmas. Tot din aceste înscrisuri rezulta ca adresa le-a fost comunicata la data de 30.10.2019. Așadar, daca de la această data curge termenul de 30 de zile pentru formularea plângerii prealabile, așa cum prevede în mod expres art. 7 din Legea nr. 554/2004, reclamanta nu a introdus acțiunea în acest termen expres prevăzut de lege. Recurenta-pârâtă arată că le-a fost comunicata plângerea prealabila în data de 28 mai 2020, adică după 7 luni de la data când a avut cunoștința de intabulare, respectiv actul administrativ contestat. Arată în continuare că acțiunea este inadmisibilă pentru că, raportat la art. 7 din Legea 554/2004, reclamanta A. nu a promovat plângere prealabilă împotriva actului administrativ atacat în termenul reglementat de art. 7, alin. (1), (3) si 7 din legea menționată, care începe să curgă de la momentul la care au luat la cunoștință despre trecerea terenurilor în domeniul public. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond nu a luat în considerare acea "încheiere civilă" în baza căreia s-a realizat intabularea uneia dintre clădiri, cea din B., considerând-o necontencioasa și că în acest sens, reclamanta nici nu ar fi putut-o ataca, pentru că nu ar fi cunoscut-o. Față de aceste a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. Recurentul-pârât Guvernul României în motivarea recursului a arătat următoarele: Un prim motiv de recurs se referă la nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 174 și următoarele C. proc. civ. prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurentul-pârât a susținut, pe de o parte, că nu i-a fost comunicată încheierea de ședință din data de 08.10.2020, prin care a fost respinsă excepția tardivității și a inadmisibilității invocate de către Guvernul României, fiind evidentă încălcarea dispozițiilor imperative ale legii prin care sunt reglementate formele de procedură, cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului egalității, a contradictorialității și procesului echitabil, recunoscute oricărui pârât. Consideră recurentul, pe de altă parte, că în mod eronat instanța de fond, a respins excepțiile invocate, deoarece, dacă persoana ce se consideră vătămată în drepturile sale nu este mulțumită de soluția dată reclamației sale în cadrul procedurii prealabile sau dacă reclamația nu este rezolvată în termenul legal, aceasta poate sesiza instanța judecătorească competentă în termen de 6 luni de la comunicarea soluției sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluționare a cererii (art. 1l alin. (1) din Legea nr. 554/2004). În toate cazurile, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1) (în speță 6 luni), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului (termen de decădere). În temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că sentința civilă este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004. Fiind un act administrativ individual, Hotărârea Guvernului nr. 976/2002, face parte din categoria actelor prevăzute de art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală și a căror comunicare către persoanele interesate este considerată ca fiind realizată din ziua publicării în Monitorul Oficial. Data publicării hotărârii este 19.09.2002 în Monitorul Oficial nr. 690. Este, deci, evident, că, având în vedere că data publicării hotărârii a cărei anulare parțială a fost solicitată de către reclamantă este 19.09.2002 (Monitorul Oficial nr. 690), iar aceasta a sesizat instanța de contencios administrativ la data de 08.07.2020, acțiunea în justiție a fost formulată cu depășirea termenelor stabilite cu caracter imperativ prin dispozițiile art. 1l din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Critică soluția instanței de fond prin raportare la faptul că, aceasta trebuia să ia în considerare ipoteza potrivit căreia, prin hotărârea de Guvern și prin hotărârile autorităților publice locale nu se delimitează proprietatea unităților administrativ-teritoriale de proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice de drept privat. Prin aceste acte administrative, consiliile locale/județene stabilesc doar regimul juridic diferențiat (proprietatea publică sau proprietatea privată) numai cu privire la bunurile lor, voința juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau județean aparținând, deci, autorităților locale. De altfel, intervenția Guvernului asupra inventarelor astfel cum au fost ele însușite prin acte ale autorităților locale, în sensul adăugării sau eliminării unor bunuri ar fi reprezentat o ingerință în autonomia locală, consacrată prin Constituție și prin Legea nr. 215/2001, în vigoare la data adoptării hotărârii de Guvern contestate, în prezent transpusă în dispozițiile O.U.G. nr. 57/2019, cu modificările și completările ulterioare, cât și o depășire a atribuțiilor conferite prin Legea nr. 213/1998, cu același regim legislativ ca precedenta lege. Efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală este doar de atestare a regimului juridic al proprietății publice diferențiat de regimul juridic al proprietății private, ce aparține tot unității administrativ-teritoriale. Așadar, în speță, nu poate fi reținut ca întemeiat motivul de nelegalitate invocat de către reclamantă, în sensul în care hotărârea de Guvern este susceptibilă de a-i produce o vătămare în propriile interese. În acest sens, consideră că, în mod eronat, instanța de fond a concluzionat în sensul că, pe calea atestării inventarului bunurilor proprietate publică a unei unități administrativ-teritoriale s-a produs încălcarea dreptului de proprietate, actele administrative emise cu nerespectarea unui astfel de drept de proprietate fiind lovite de nulitate. Având în vedere argumentele anterior menționate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii privind anularea în parte a H.G. nr. 976/2002, în ceea ce privește pozițiile nr. 42 și 44 din Anexa nr. 36. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, reclamanta solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârilor atacate ca fiind temeinice și legale. Arată că pârâtul Guvernul României nu a atacat și încheierea din 08.10.2020, ci doar a susținut în mod greșit că nu i-a fost comunicată, prin recurs reiterând excepția lipsei plângerii prealabile, deși instanța de fond a reținut că partea chiar a răspuns acestei plângeri, invocând, totodată, și tardivitatea acțiunii raportat la momentul formulării. Astfel cum a reținut judecătorul fondului, răspunsul la plângerea prealabilă a fost dat în 20.03.2020, iar acțiunea a fost introdusă în 08.07.2020, în termenul de 6 luni prevăzut de lege. Intimata-reclamantă a mai susținut că imobilele în discuție sunt intabulate, astfel că au intrat în circuitul civil și, potrivit practicii constante a instanțelor de contencios reglementată și de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, actele intrate în circuitul civil nu mai pot fi revocate nici măcar de emitentul acestora, împrejurare în raport de care plângerea prealabilă nu își mai găsește justificarea. 1.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 1 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de părțile recurente și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursurile de față sunt nefondate. Analizând recursurile formulate, Înalta Curte reține următoarele: a) Cu referire la recursul declarat de pârâtul Guvernul României., se constată că acesta deduce judecății critici nefondate. Prin cel dintâi motiv de recurs, a fost criticată pentru nelegalitate soluției instanței de fond dată excepției tardivității și a inadmisibilității, excepții invocate de către Guvernul României, fiind evidentă, în opinia acestuia, încălcarea dispozițiilor imperative ale legii prin care sunt reglementate formele de procedură, a dreptului la apărare și a principiului egalității, a contradictorialității și procesului echitabil, recunoscute oricărui pârât. Motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 pct. 5 C. proc. civ.,vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea în condițiile prevăzute de art. de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Or, în raport de dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat reguli de procedură despre care a susținut că ar fi fost încălcate de instanța de fond, respectiv necomunicarea încheierii de ședință din data de 08.10.2020,(care nu a fost recurată) și prin care a fost respinsă excepția tardivității și a inadmisibilității invocate de către acesta. În privinta gresitei solutionari a excepțiilor de către instanta de fond și eroarea in care aceasta instanta s-a aflat, Inalta Curte arata ca aceste critici sunt lipsite de fundament. Pe de o parte, în ceea ce privește încheierea de ședință din data de 08.10.2020, aceasta este o încheiere interlocutorie, astfel cum aceasta este definită de art. 235 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că asupra a ceea ce a hotărât prin aceasta, instanța nu mai poate reveni, această încheiere putând fi atacată numai odată cu fondul, potrivit art. 235 C. proc. civ. Pe de altă parte, aceste excepții au fost respinse de către prima instanță prin încheierea menționată, fără însă ca pârâtul Guvernul României să formuleze recurs și împotriva acestei încheieri. Așadar, din conținutul textului de lege, reiese concluzia că încheierile interlocutorii, prin care s-au soluționat excepții, cum a fost și cazul în speță, trebuie atacate în mod distinct, deși în același termen, de hotărârea finală. Ori pârâtul a contestat pe calea recursului doar hotărârea finală pronunțată de prima instanță, astfel încât Curtea nu va analiza criticile formulate împotriva modului de soluționare a excepțiilor invocate. Totodată, necomunicarea încheierii nu este sancționată de lege cu nulitatea, ca de altfel nici necomunicarea sentinței, ci partea care are interes are la îndemână posibilitatea de a solicita comunicarea încheierii/hotărârii. În acest context, Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca nefondat. În altă ordine de idei, având în vedere faptul că recurenții au formulat critici de nelegalitate comune cu privire la hotărârea judecătorească contestată, Înalta Curte va proceda la prezentarea și analizarea acestora în mod grupat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de pârâți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Criticile recurenților vizează, din perspectiva dispozițiilor legale invocate, în esență, faptul că, în mod eronat, instanța de fond a concluzionat în sensul că, pe calea atestării inventarului bunurilor proprietate publică a unei unități administrativ-teritoriale s-a produs încălcarea dreptului de proprietate, actele administrative emise cu nerespectarea unui astfel de drept de proprietate fiind lovite de nulitate. Negând ceea ce a reținut instanța de fond în considerentele hotărârii sale - anume că instanța nu a avut în vedere acea încheiere civilă prin care s-a dispus intabularea, reținând în mod greșit că este necontencioasă iar reclamanta nu avea posibilitatea să o atace, considerând și faptul că dreptul de proprietate asupra clădirilor respective a fost recunoscut intimatei-reclamante de Comuna Hășmaș prin tolerarea acesteia în respectivele spații, pârâta Comuna Hășmaș a concluzionat în sensul că în anul 1965, data edificării construcțiilor, nu exista reglementare legală care să statueze asupra regimului juridic asupra edificatelor construite de colectivitatea locală, astfel cum sunt definite de art. 3 alin. (4) din Legea nr. 215/2001. Criticile sunt nefondate, aceste din urmă precizări ale sale demonstrând neechivoc că este corectă dezlegarea instanței de fond care a reținut că reclamanta a prezentat în schimb documente prin care dovedește că a preluat în urma absorbției patrimoniul Cooperativei de consum Hășmaș, cooperativă care avea cele două clădiri înregistrate ca mijloace fixe . De asemenea, Curtea a mai reținut că însăși pârâta Comuna Hășmaș a tratat-o pe reclamantă (și pe cooperativa absorbită), ca pe o proprietară, netulburând-o în posesie și percepându-i impozit pe clădiri, în baza declarațiilor de impunere și a rapoartelor de evaluare depuse în calitate de pretins proprietar. Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte apreciază, în acord cu cele reținute și de prima instanță că reclamantei-intimate i-a fost produsă o vătămare, prin emiterea actului administrativ atacat cu încălcarea dispozițiilor legale în materie. Litigiul de față vizează legalitatea unui act administrativ de atestare a apartenenței la domeniul public, act administrativ care înglobează inventarul efectuat de comuna Hășmaș. Într-o primă abordare, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 6669/2000 pronunțată de Judecătoria Arad s-a autorizat fuziunea prin absorbție dintre A., denumită în prezent A. și C., iar C. a fost radiată din Registrul Comerțului prin încheierea nr. 621/2005 a ORC Arad, astfel că reclamanta este succesoare în drepturi și obligații a acesteia din urmă, temei în baza căruia a formulat prezenta acțiune, deoarece prin fuziune întreg patrimoniul cooperativei Hășmaș a devenit patrimoniul A.. Prin H.G. atacată, imobilele care formează obiectul cererii au fost trecute în mod nelegal în proprietatea publică a comunei Hășmaș, prin încălcarea disp.art. 3 alin. (1) și (4), art. 6 și 7 din legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în forma legii de la data emiterii H.G. atacate, și al pct. III din Anexa la această lege. Astfel, prin H.G. nr. 976/2002, la pozițiile nr. 42 și 44 din Anexa nr. 36 a hotărârii menționate, au fost incluse ca făcând parte din domeniul public al comunei Hășmaș clădirea magazin B., în prezent intabulată în c.f. x Hășmaș, cu nr. top. x, în suprafață de 72 m.p. și clădirea magazin Comănești, situat în localitatea Comănești, comuna Hășmaș, jud. Arad, neintabulată în c.f. Reclamanta a susținut că pârâta comuna Hășmaș nu a avut și nu are nici un titlu legal de dobândire a dreptului de proprietate, nici publică, nici privată, reclamanta fiind cea pe care le-a folosit, cea care a plătit impozite pentru ele și cea care le-a construit nefiind niciodată în proprietatea și nici măcar în posesia comunei până în anul 1999. Înalta Curte reține că, sub aspectul regimului juridic, H.G. nr. 976/2002 este chiar actul prin care a avut loc trecerea bunului în proprietatea autorității administrativ teritoriale. Conform dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean. În esență, aceste texte de lege indică că trecerea unui bun din domeniul privat în cel public local al comunelor, orașelor și municipiilor, se poate face numai cât privește bunurile prevăzute la pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998 sau alte bunuri de uz sau interes local, declarate ca atare prin hotărâre a Consiliului local și că fac parte din domeniul public local numai acele bunuri care reprezintă sau încorporează valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public. Într-o altă abordare, pentru a lămuri aspectele astfel invocate s-a încuviințat efectuarea în cauză a unei expertize de specialitate în condițiile art. 330 și urm. C. proc. civ., având ca obiective identificarea edificării din evidențele reclamantei a imobilelor ce formează obiectul cererii de față, respectiv clădire magazin B., în prezent înscris în Hășmaș, sub Al,l cu nr. top. x, în suprafață de 72 m.p. situat in loc. B. de u, comuna Hășmaș, jud. Arad, respectiv clădire magazin Comănești, situat în loc. Comănești, comuna Hășmaș, jud. Arad, neînscris în c.f.; iar in subsidiar perioada când au fost construite cele două imobile și resursele financiare cu care au fost construite cele două imobile. Din concluziile expertizei efectuate s-a reținut că reclamanta a prezentat documente prin care a dovedit că a preluat în urma absorbției patrimoniul Cooperativei de consum Hășmaș, cooperativă care avea cele două clădiri înregistrate ca mijloace fixe, ca reclamanta a continuat să se ocupe de administrarea celor două clădiri, plătind si impozitul pe clădiri, în baza declarațiilor de impunere și a rapoartelor de evaluare depuse în calitate de pretins proprietar. Tot concluziile expertizei au evidențiat că cele două clădiri au fost edificate în anul 1965 și, chiar dacă nu au fost identificate acte de proprietate ori sursele de finanțare de edificare, din evidențele contabile ale reclamantei rezultă că preluarea clădirilor s-a făcut din patrimoniul Cooperativei de consum Hășmaș iar nu din patrimoniul Statului Român . În aceste circumstanțe instanța a reținut că în mod nelegal au fost incluse cele două imobile construcții în Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Hășmaș, inventar care a fost preluat în Anexa 36 a H.G. nr. 976/2002, reclamanta fiind vătămată prin aceea că nu va mai putea efectua demersuri în sensul recunoașterii dreptului de proprietate pe care îl invocă. Or, în mod evident, se impune concluzia că reclamanta s-a comportat ca un proprietar și că așa a perceput-o și recurenta-pârâta Comuna Hășmaș, dovadă fiind împrejurarea că sumele au fost percepute cu titlu de impozit pe clădiri persoane juridice, impozit care revine proprietarilor, iar nu persoanelor care folosesc bunuri ale statului, unităților teritorial - administrative, în cazul acestora din urmă percepându-se taxa pe clădiri, iar nu impozitul pe clădiri. Așadar, din toate probele de la dosar rezultă că cele doua imobile au fost construite și folosite din anul 1965 de către C., atât din fondurile proprii cât și din cele puse la dispoziție de Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum, în sistemul căruia s-a constituit un fond de investiții general. Practic, recurenta-pârâtă Hășmaș nu susține că ar fi construit cele două imobile, ci invocă doar intabularea lor in c.f. în baza H.G. nr. 976/2002. Pentru a putea delimita cele două domenii (public/privat), era necesar ca unitatea administrativ teritorială să prezinte o minimă dovadă că bunurile incluse în inventar îi aparțin, mai ales în condițiile în care reclamanta A. (continuatoarea în drepturi și obligații a Cooperativei de consum Hășmaș - fila x Vol. I) susține la rândul său că ar fi proprietara imobilelor în discuție. Dreptul și folosința al cooperativei asupra imobilelor, construcții și teren, au fost publice, notorii, netulburate și sub nume de proprietar, nu doar erga omnes, deci și in raport cu Consiliul local al comunei Hășmaș și cu toate celelalte organe ale puterii de stat, cele care puteau contesta dreptul de proprietate pe construcție și de folosință pe teren. Astfel fiind, se reține corect în considerentele hotărârii recurate, că o astfel de dovadă a proprietății UAT, care a inclus bunurile în inventarul său, nu a fost prezentată. De vreme ce pârâtă invocă în privința uneia dintre clădiri (magazin B.) doar o încheiere civilă în baza căreia s-a realizat intabularea, este evident că aceasta nu constituie dovada proprietății, fiind pronunțată în procedura necontencioasă, fără identificarea unei părți adverse și, ceea ce este mai important, bazându-se pe mențiunile Anexei nr. 36 a H.G. nr. 976/2002, ce fac obiectul acțiunii de față. Analizând în continuare cele trei incidente procedurale prealabile, ridicate de pârâta Comuna Hășmaș și respinse prin încheierea din 8 octombrie 2022 a Curții de Apel Timișoara acestea sunt nefondate din următoarele considerente: În privința legitimării procesuale active, invocată de pârâta Comuna Hășmaș pe considerentul că între timp aceasta si-ar fi înscris în CF dreptul de proprietate în urma unei hotărâri judecătorești, întrucât aceasta înscriere s-a efectuat tocmai în baza hotărârii de atestare a domeniului public ce este contestată în cauză, instanța fondului a reținut in mod corect că în prezenta acțiune având ca obiect anularea unui act administrativ considerat vătămător, calitatea procesuală activă nu presupune dovedirea temeiniciei susținerilor încă de la introducerea acțiunii, aceasta urmând a fi stabilită în urma administrării probatoriului. Ca atare, instanța a apreciat că aceasta se impune a fi lămurită cu prioritate în raport cu celelalte două incidente procedurale, însă dezlegarea acestui aspect prejudicial a impus și administrarea unor probe și cercetarea unor aspecte strâns legate de fondul pricinii. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii recurenta-pârâtă a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în opinia pârâtei, termenul de 30 de zile începând să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial al României. De asemenea, excepția tardivității acțiunii este fundamentată de pârâtă pe ideea că termenul de 6 luni (prevăzut de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004), ar curge de la data publicării hotărârii atacate în Monitorul Oficial al României. Termenul de 30 de zile pentru formularea plângerii prealabile curge, așa cum de altfel prevede, în mod expres art. 7 din Legea nr. 554/2004, de la data comunicării actului administrativ, iar nu de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Cum bine a punctat judecătorul fondului, neexistând dovada unei înștiințări din partea vreunuia dintre cei doi pârâți, care să se fi produs mai înainte de 30 de zile anterior formulării plângerii prealabile, nu poate fi acceptată excepția tardivității plângerii. Totodată, în cazul unei hotărâri adoptate de Guvern în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, pentru atestarea apartenenței bunurilor la domeniul public, momentul de început al calculului termenelor procedurale nu coincide cu publicarea în Monitorul Oficial, pentru că anexele în care sunt indicate bunurile sunt publicate separat, în numerele "bis" ale Monitorului Oficial al României, Partea I, care nu se aduc la cunoștința generală a publicului, ci sunt distribuite doar persoanelor interesate. Cum actul administrativ atacat este un act individual și nu unul normativ, nefiind comunicat reclamantei, în mod judicios a stabilit instanța de fond că termenul pentru formularea plângerii prealabile se calculează de la data la care partea a luat cunoștință de existența acestor acte. Această interpretare este impusă de respectarea principiului accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului și este în acord cu practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, termenul prevăzut la art. 11 din nr. 554/2004 nu curge de la data publicării H.G. nr. 976/2002 în Monitorul Oficial nr. 690 din 19 septembrie 2002, întrucât art. 11 din Legea nr. 554/2004, la care se face referire, stipulează în mod clar că termenul începe să curgă de la data formulării răspunsului la plângerea prealabilă, iar nu de la data comunicării actului a cărui anulare se solicită. Nu în ultimul rând, este de menționat că imobilele în discuție sunt intabulate, astfel că au intrat în circuitul civil, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, actele intrate în circuitul civil nu mai pot fi revocate nici măcar de emitentul acestora, împrejurare în raport de care plângerea prealabilă nu își mai găsește justificarea. Ținând seama de constările din precedent, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea ambelor recursuri, ca nefondate. Relativ la cheltuielile de judecată pretinse de intimata-reclamantă pentru recurs, se observă că au fost depuse dovezi în justificarea acestora și, având în vedere că, prin prezentul demers judiciar au fost respinse recursurile promovate de părțile pârâte, urmează a fi admisă cererea de acordare a acestora soluție care a presupus și o aplicare din partea instanței a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în legătură cu onorariul avocațial. III. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru considerentele expuse, constatând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comuna Hășmaș împotriva încheierii din 8 octombrie 2020 și sentinței civile nr. 534 din 8 octombrie 2021 ale Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal și recursul promovat de pârâtul Guvernul României împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate. Totodată. va obliga recurentele pârâte la plata sumei de 5000 RON către intimata-reclamantă, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.