ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4412/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra cererii de chemare in judecată;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.04.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016*, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Președintele României-B. și Primul Ministru al C., anularea Decretului Prezidențial nr. 290 din 04.03.2016, contrasemnat de Primul-ministru, publicat în M.Of., Partea I-a nr. 168 din 04.03.2016, prin care s-a dispus retragerea Ordinului Național "Steaua României" în grad de Cavaler, care i s-a acordat prin Decretul Prezidențial nr. 1864 din 14.12.2009, publicat în M.Of., Partea I-a nr. 884 din 17.12. 2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a arătat că, în temeiul prevederilor art. 246 C. proc. civ. coroborat cu art. 13 și art. 42, pct. 1 C. proc. civ., invocă excepția nulității absolute a Hotărârii Consiliului de Onoare pentru Ordinul Național Steaua României din data de 20 noiembrie 2013.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, potrivit motivării decretului a cărui anulare face obiectul prezentei acțiuni, contrasemnat de Prim-ministru, la retragerea decorației s-a avut în vedere "Hotărârea Consiliului de Onoare pentru Ordinul Național Steaua României din data de 20 noiembrie 2013".

Cu privire la excepția nulității absolute, reclamantul a arătat că hotărârea Consiliului de Onoare are natura unui act premergător, iar legalitatea decretului prezidențial este afectată de neregularitățile care au viciat procedura administrativă prealabilă sub un dublu aspect:

O altă încălcare al dreptului la apărare constă în faptul că nu i-au comunicat probele scrise folosite în cauză, în ciuda faptului că, tot la 30 octombrie 2013, a solicitat respectarea acestei obligații procedurale.

Susține reclamantul că propunerea sa orală, expusă la 27 iulie 2013, la Universitatea de vară de la Tușnad, în prezența prim ministrului ungar, F., a fost greșit tradusă în limba română. Propunerile de retragere a decorației pornesc de la premiza greșită că reclamantul a solicitat "instituire a unui protectorat maghiar asupra Transilvaniei", aspect inexact. În realitate, ideea exprimată a fost ca România și Ungaria, după exemplul Italiei și Austriei, să-și aroge împreună, statutul de puteri garante asupra Transilvaniei ("vedhatalmi status"- ved=protejează, hatalom = putere - în limbajul juridic român se folosește noțiunea de putere garantă). Reclamantul a menționat că s-a inspirat din statutul realizat în comun de Italia și Austria, care a condus la autonomia teritorială din Tirolul de Sud. A avut în vedere ca cele două guverne, de comun acord, să aibă acest rol de putere garantă și să acționeze împreună la găsirea unei soluții reciproc acceptabile pentru crearea autonomiei teritoriale. Regimul preconizat diferă net de cel prezentat de inițiatorii retragerii distincției, care au protestat împotriva faptului că dorește crearea unui "protectorat al Ungariei asupra Transilvaniei", afirmație nereală. Protectoratul a fost exercitat de unele puteri coloniale asupra coloniilor, în vreme ce Tirolul de Sud nu a fost și nu este colonie, ci un exemplu reușit al autonomiei teritoriale, înfăptuit cu respectarea integrității teritoriale a Italiei.

Calificarea autonomiei teritoriale drept poziție extremistă, periculoasă, contrară conviețuirii interetnice, revizionistă, de instigare la ură etnică, de contestare a tratatului de la Trianon denotă necunoașterea acestei instituții, care există în unsprezece țări din Europa și înseamnă respectarea granițelor naționale existente și care va putea fi înfăptuită exclusiv prin votul Parlamentului României, confirmat prin referendum.

Reclamantul a mai arătat că nu contestă, a pledat și pledează pentru acordarea autonomiei teritoriale a ținutului secuiesc, însă arată că acesta nu este un punct de vedere singular sau antiromânesc, acesta figurând, din anul 1993 în programul G., organizație care a făcut parte din guvernul României și care a participat la marșul pentru înființarea ținutului secuiesc, din 27 octombrie 2013 și că într-o țară democratică ai dreptul să pledezi pentru modificarea legii fundamentale, așa cum o fac și cei ce se pronunță pentru reinstaurarea monarhiei.

Reclamantul arată că libera exprimare este ocrotită de Constituția României, prin art. 30, fiind garantată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din a cărei jurisprudență invocă cauza Handyside c/Royaume-Uni și cauza Feldek contra Slovaciei.

Susține reclamantul că propunerea de retragere a fost anticonstituțional acceptată de Președinte, cu încălcarea prev. art. 1, alin. (3) din Constituție, respectiv a obligației constituționale de respectare și garantare a idealurilor Revoluției din decembrie 1989.

Subliniază reclamantul motivarea conferirii ordinului "Steaua României", potrivit decretului prezidențial, la împlinirea a 20 de ani de la Revoluția din decembrie 1989: "în semn de mare apreciere a curajului și demnității de care a dat dovadă, declanșând, prin exemplu personal, revolta istorică a poporului român împotriva dictaturii comuniste".

La retragerea decorației nu s-a ținut cont de obligația de respectare a idealurilor Revoluției, declanșate de opoziția sa crâncenă împotriva dictaturii național-comuniste, ceea ce reprezintă și un blam adus obolului de sânge al tinerilor care și-au jertfit viața în lupta anticomunistă, antidictatorială.

Ideile exprimate la Tușnad, chiar dacă "contrariază, șochează sau neliniștesc", nu puteau și nu trebuiau să atragă aplicarea sancțiunii retragerii decorației. Reclamantul, potrivit decretului nr. 884/2009, a fost decorat pentru rolul jucat în declanșarea revoltei populare de la Timișoara, care s-a extins în toată țara, fiind distins și cu medalia H., care i s-a acordat de către președintele grupului PPE din Parlamentul Europei, I., cu ocazia unei ceremonii organizate pentru a marca "20 de ani de la căderea comunismului în Europa" și cu Medalia pentru Libertate Truman-Reagen, care s-a acordat acelor personalități care au contribuit decisiv la dărâmarea comunismului.

Legea nr. 29/2000R și O.U.G. nr. 11/1998 prevăd situațiile în care se poate pierde calitatea de membru al unui ordin. Or, nu se poate legal conchide că, prin declarația sa de la Tușnad - greșit tradusă de altfel -, a săvârșit o faptă nedemnă, iar condiția prejudiciului moral adus membrilor ordinului nu este îndeplinită.

În justificarea acestui punct de vedere invocă și poziția Curții Constituționale exprimată în decizia nr. 88/2009, care se referă exclusiv la fapte, ca temei al retragerii ordinului și nu pune semnul egalității între declarație și faptă și arată că faptele de vitejie din decembrie 1989 care au schimbat istoria României nu pot fi puse pe picior de inferioritate față de o declarație greșit tradusă, neînțeleasă de pârâți.

Reclamantul citează și considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 3165/2012.

Reclamantul arată că, având în vedere faptul că ordinul nu a fost retras de la zeci de persoane condamnate la pedepse privative de libertate, retragerea celui acordat reclamantului încalcă și principiul constituțional al nediscriminării.

I.2. Apărările formulate

I.2.1. Prin întâmpinare, pârâtul, Președintele României-B., reprezentat prin Administrația Prezidențială a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În apărare, pârâtul a învederat că, potrivit prevederilor art. 6 și art. 7 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1511/2005, în urma activității desfășurate, Consiliul de onoare a adoptat o hotărâre motivată, pe care a transmis-o Cancelariei Ordinelor, cu propunere de retragere a decorației care a declanșat cercetarea/verificarea. La rândul său, Cancelaria Ordinelor a luat act de hotărârea Consiliului de Onoare, înaintând Președintelui României proiectul decretului privind retragerea ordinului național.

După primirea propunerii de retragere, Președintele României a emis decretul, în temeiul prevederilor art. 94 lit. a) și ale) art. 100 din Constituția României, republicată, ale art. 51 lit. b) și ale) art. 52 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul național de decorații al României, republicată, precum și ale art. 17 lit. b), ale) art. 18 și 19 din Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Național "Steaua României" republicată, cu modificările ulterioare.

Odată ce a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 168 din 04.03.2016 decretul a intrat în circuitul civil, producând efecte juridice, pe cale de consecință nemaiexistând temei legal în sensul solicitării reclamantului.

În drept, au fost invocate următoarele prevederi legale: Constituția României, Legea nr. 47/1994, rep., cu modificările și completările ulterioare, Noul C. proc. civ., Legea nr. 29/2000 privind sistemul național de decorații al României, republicată, precum și ale art. 17 lit. b), ale) art. 18 și 19 din Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Național "Steaua României" republicată, cu modificările ulterioare.

În dovedirea apărărilor a arătat ca înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri.

I.2.2. Pârâtul Primul-ministru al României - C. reprezentat prin Secretariatul General al Guvernului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile cu Prim-ministrul Guvernului României, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În motivare a arătat, sub aspectul inadmisibilității invocate, că, întrucât în cauza dedusă judecății reclamantul nu menționează și nici nu depune la dosarul cauzei dovezi cu privire la efectuarea procedurii administrative prealabile cu pârâtul Prim-ministru al Guvernului României, prezenta cerere este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, a arătat că decretul a cărui anulare se solicită a fost emis cu respectarea dispozițiilor constituționale și legale aplicabile, în considerarea Hotărârii Consiliului de onoare al Ordinului național Steaua României din 20 noiembrie 2013, criticile reclamantului fiind vădit nefondate.

Decorarea nu constituie un drept, ci o vocație a persoanei, neavând o consacrare constituțională sau legală, neputându-se nici interpreta în sensul că drepturile, odată câștigate, nu mai pot fi pierdute.

Legiuitorul a dat, expres, în competența consiliilor de onoare - alcătuite din membri ai aceluiași ordin - judecarea faptelor dezonorante care aduc prejudicii morale membrilor ordinului" - art. 17 din O.U.G. nr. 11/1998, republicată și art. 53 din Legea nr. 29/2000, modificată și completată. Consiliul procedează la antrenarea unei răspunderi morale, urmărind protejarea membrilor ordinului respectiv de eventuale atingeri aduse onoarei și reputației acestora.

Pârâtul invocă cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 88/2009 și consideră că instanța nu poate să cenzureze aprecierea/calificarea moralității făcută unui membru al ordinului de către semenii săi, membri ai aceluiași ordin, în accepțiunea legii, membrii ordinului fiind singurii care au dreptul să-și apere demnitatea și statutul ce izvorăște din primirea acestei înalte distincții a Statului Român - Ordinul național Steaua României. Rolul Consiliului de Onoare pentru Ordinul Național Steaua României în procedura de retragere a decorațiilor, reglementată prin art. 51-59 din Legea nr. 29/2000 și prin regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1511/2005 este tocmai acela de a primi sesizările asupra faptelor socotite dezonorante ale persoanelor decorate cu medaliile corespunzătoare acestui ordin, pe care este competent să le analizeze, iar în urma acestei activități, să adopte o hotărâre motivată, pe care o transmite Cancelariei Ordinelor, cu propunere de retragere a decorației sau de respingere a sesizării care a declanșat cercetarea/verificarea.

În ce privește natura juridică a hotărârii Consiliului de Onoare pentru Ordinul Național Steaua României, arată că aceasta nu este un act administrativ-jurisdicțional, așa încât nu pot fi primite argumentele reclamantului referitoare la "neregularitățile care au viciat procedura administrativă prealabilă", sens în care invocă și considerentele Deciziei nr. 511/25.02.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2014, care au dobândit autoritate de lucru judecat, în condițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., așa încât aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuție prin invocarea excepției nulității absolute a hotărârii în prezenta cauză.

În speță, potrivit prevederilor art. 6 și art. 7 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1511/2005, în urma activității desfășurate, Consiliul de onoare a adoptat o hotărâre motivată, pe care a transmis-o Cancelariei Ordinelor, cu propunere de retragere a decorației, care, la rândul său, a înaintat Președintelui României proiectul decretului privind retragerea ordinului național. Președintele României a emis decretul contestat, în baza și în executarea dispozițiilor legale indicate expres în preambulul actului, în conformitate cu competențele sale stabilite prin lege, cu respectarea cerințelor referitoare la forma sa și cu îndeplinirea condițiilor de oportunitate.

Este de necontestat posibilitatea Președintelui de apreciere atât asupra propunerilor ce i se fac, în condițiile legii, pentru conferirea unei decorații, cât și asupra motivelor cuprinse în propunerile de retragere a decorației - cum a reținut și Curtea Constituțională în Decizia nr. 88/2009 menționată în antecedență.

Prin urmare, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Constituție - în speță, cea reglementată de art. 94 lit. a), cât și în calitate de cap al Ordinului național Steaua României - art. 4 din O.U.G. nr. 11/1998, republicată, Președintele este cel care ia decizia finală în privința retragerii decorației, apreciind asupra propunerii și a motivelor de retragere.

În contextul dispozițiilor legale menționate, pârâtul apreciază că instanța de contencios administrativ nu se poate pronunța nici asupra oportunității conferirii unei decorații și nici asupra oportunității retragerii acesteia; în caz contrar, s-ar încălca principiul separației și echilibrului puterilor în stat și instituția Președintelui României ar fi lipsită de substanța acestei atribuții constituționale, sens în care invocă Decizia nr. 5463/02.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ.

Prim-ministrul a contrasemnat decretul contestat, cu respectarea strictă a atribuțiilor și competențelor sale legale, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (2) din Constituție, republicată, referitoare la necesitatea contrasemnării de către Prim-ministru a decretelor emise de Președinte în temeiul art. 94 lit. a) din Constituție.

Legiuitorul a prevăzut atribuția Președintelui României de a conferi, respectiv de a retrage decorații, în îndeplinirea acesteia Președintele dispunând de o putere discreționară, asigurată de instituția contrasemnării, sens în care invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a instanței de contencios constituțional cu privire la principiului constituțional general al comportamentului loial, care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituție și este garantat de alin. (5) al aceluiași articol constituțional.

I.2.3. Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

I.2.4. Consiliul de Onoare pentru Ordinul National Steaua României reprezentat prin Președinte J. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâților .

În fapt, în motivarea cererii de intervenție accesorie în favoarea pârâților, intervenientul a arătat că interesul care justifică cererea de intervenție constă în aceea că, în conformitate cu art. 52 și urm. din Legea nr. 29/2000 cu modificările ulterioare, în baza căreia funcționează Consiliului de Onoare pentru Ordinul Național Steaua României, acesta are în competență judecarea faptelor dezonorante care aduc prejudicii morale membrilor ordinului. Adoptarea hotărârii care a fost avută în vedere la emiterea acestui Decret, conform art. 6 și 7 din Regulamentul din 29/11/2005 pentru organizarea și funcționarea consiliilor de onoare ale ordinelor naționale Steaua României, Serviciul Credincios și Pentru Merit, hotărâre care a fost și ea atacată de reclamant, justifică interesul său de a confirma legalitatea Decretului atacat.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 511/25.02.2016 a menținut soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă și a clarificat natura juridică a Consiliului de Onoare și a activității sale.

Pe fondul cauzei, consideră că pretinsul "viciu procedural", constând în refuzul ca reclamantul să fie asistat/reprezentat de avocat nu poate subzista. Natura juridică a Consiliului, de organ de anchetă prealabilă și modul reglementat al activității acestuia nu impun o asemenea cerință. Invitarea personală a reclamantului a fost un act de politețe din partea acelora care îi erau la acea dată egali în Ordinul pe care îl purtau. Membrii Consiliului de Onoare se pot autosesiza din oficiu, situație ce nu poate crea o pretinsă incompatibilitate la emiterea actului.

Chiar din susținerile reclamantului rezultă că termenul folosit la Tușnad are, în limba română, echivalentul de putere protectoare ce se cerea a fi conferită Ungariei pe teritoriul statului unitar și suveran Român, fiind un violent atentat la atributele statului nostru. Acest caz nu este singular, la baza hotărârii Consiliului stând și alte afirmații publice cu caracter fals și denigrator la adresa Statului Român și a românilor, fapte dezonorante pentru purtătorul Înaltului Ordin Steaua României.

La baza Decretului contestat a stat nu numai hotărârea Consiliului, ci și marja de apreciere a Președintelui României, care a concluzionat că există reale și suficiente motive dezonorante, de natură să atragă retragerea Ordinului.

I.3. Primul ciclu procesual

I.3.1. Prin sentința civilă nr. 3529/15.11.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A..

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A..

I.3.2. Prin decizia civilă nr. 2840/12.05.2021, Înalta Curte de Casație de Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității recursului; a admis recursul declarat de reclamant; a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

I.4. Al doilea ciclu procesual

I.4.1. Cauza a fost înregistrată la data de 10.01.2022 pe rolul secției a IX-a contencios administrativ, sub nr. x/2022.

La data de 05.05.2022 pârâta Administrația Prezidențială, în calitate de reprezentantă a Președintelui României a invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare a Decretului prezidențial nr. 290 din 04.03.2016, contrasemnat de Prim-ministru.

Prin sentința nr. 1812 din 14 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins cererea, ca inadmisibilă; s-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Consiliul de Onoare pentru Ordinul Național Steaua României.

Pentru a pronunța această soluție, această instanță a reținut, în esență, că, raportat la prevederile art. 126 alin. (6) teza I din Constituție și ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004 (definiția actelor care privesc raporturile cu Parlamentul), decretele Președintelui României sunt acte administrative care, ca regulă generală, pot fi supuse controlului de legalitate al instanțelor de contencios administrativ, atât timp cât nu sunt exceptate acestui control prin lege. Decretul 290/04.03.2016 intră în categoria actelor care privesc raporturile cu Parlamentul, care constituie obiectul excepției prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

A mai reținut prima instanță că nu pot fi reținute susținerile reclamantului, în sensul că prin decizia de casare nr. 2840/12.05.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare, obligând instanța la soluționarea fondului, deoarece limitele rejudecării fondului se determină după cum casarea este totală sau parțială. În cazul casării totale, astfel cum este situația din prezenta cauză, pricina se rejudecă în întregime, iar judecarea fondului după casare se face după aceleași norme de procedură care se aplică la judecată înaintea instanței de fond, respectiv după regulile de judecată în primă instanță. Or, excepția inadmisibilității decurgând din natura actului contestat fiind o excepție absolută, poate fi invocată în orice stare a procesului. Prin urmare, pârâta poate invoca excepția inadmisibilității acțiunii în situația casării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare.

I.4.2. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea integrală a hotărârii și în fond admiterea acțiunii, cu obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată

I.4.3. Soluția instanței de recurs

Prin decizia nr. 2732/22 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1812 din 14 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a reținut cauza în vederea rejudecării fondului, obligând intimata - pârâtă Administrația Prezidențială, în calitate de reprezentantă a Președintelui României, la plata sumei de 4.725 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea recurentului - reclamant.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a arătat că nu împărtășește concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în urma căreia a reținut că retragerea decorației unei persoane identificate, fără a avea legătură cu atribuții privind raporturile de natură politică cu Parlamentul, este sustrasă controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, fiind aplicabile dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituția României și ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Analizând considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 79/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, față de precizarea recurentului-reclamant din cadrul dezbaterilor orale, în sensul că nu a solicitat alte probe față de cele deja administrate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., a reținut cauza în vederea rejudecării fondului.

În temeiul art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., față de culpa procesuală prin căderea în pretenții a intimatei - pârâte Administrația Prezidențială, în calitate de reprezentantă a Președintelui României, partea care a invocat excepția inadmisibilității, a fost obligată aceasta la plata către recurentul-reclamant a sumei de 4.725 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 3500 RON conform chitanței nr. x din 03.04.2023 emise de cabinet de avocat K., 1175 RON cheltuieli de transport conform facturii fiscale nr. x din 25.04.2023 și 100 RON taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

II. Rejudecarea cauzei după casarea cu reținere

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamantului A. i-a fost conferită decorația națională Ordinul National Steaua României în grad de Cavaler prin Decretul nr. 1864/14.12.2009, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, în semn de înaltă apreciere a curajului și demnității de care a dat dovadă, declanșând, prin exemplul personal, revolta istorică a poporului român împotriva dictaturii comuniste.

Ulterior, prin Decretul nr. 290/04.03.2016 emis de Președintele României, s-a dispus retragerea Ordinului National Steaua României în grad de Cavaler, acordat prin Decretul nr. 1864/14.12.2009, publicat in Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 884/17.12.2009, domnului A..

Din preambulul actului administrativ contestat, rezultă că acesta a fost emis în temeiul disp. art. 94 lit. a) și art. 100 din Constituția României republicată, ale art. 51 lit. b) si ale art. 52 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul național de decorații al României, republicată, precum și ale art. 17 lit. b), ale) art. 18 si 19 din O.U.G. nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Național Steaua României republicată, precum și ale Legii nr. 29/2000 privind sistemul național de decorații al României, republicată, având în vedere Hotărârea Consiliului de Onoare al Ordinului Național Steaua României din 20 noiembrie 2013.

Pe calea prezentului demers judiciar, reclamantul solicită anularea Decretului nr. 290/04.03.2016 contrasemnat de Primul-ministru, publicat în M. Of., Partea I-a nr. 168 din 04.03.2016.

Criticile de nelegalitate invocate de reclamant sunt nefondate, după cum urmează:

II.1. O primă critică a vizat excepția nulității absolute a hotărârii Consiliului de Onoare din 20 noiembrie 2013, act premergător emiterii decretului prezidențial atacat cu privire la care reclamantul a arătat că a fost dată cu încălcarea dreptului său constituțional și procedural la apărare.

Potrivit art. 17 lit. b), ale) art. 18 si 19 din O.U.G. nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului Național Steaua României:

"Articolul 17

Lit. b): Calitatea de membru al Ordinului național Steaua României se poate pierde în următoarele situații: (...) b) pentru fapte incompatibile cu calitatea de membru al ordinului, altele decât cele prevăzute la lit. a), care aduc prejudicii morale membrilor ordinului.

Articolul 18

Pentru judecarea faptelor incompatibile cu calitatea de membru al ordinului, care aduc prejudicii morale membrilor ordinului, se constituie un consiliu de onoare format din 7 membri.

Articolul 19

Retragerea ordinelor se face de către Președintele României prin decret, la propunerea Cancelariei ordinelor, în baza hotărârii Consiliului de onoare."

După cum rezultă din interpretarea textelor de mai sus, Consiliul de Onoare este un organism constituit ad-hoc pentru "judecarea faptelor incompatibile cu calitatea de membru al ordinului, care aduc prejudicii morale membrilor ordinului".

Prin urmare, acest Consiliu de Onoare nu este un veritabil organism administrativ-jurisdicțional, ci unul cu un rol de cenzură morală.

De altfel, acest aspect a fost tranșat cu titlu de autoritate de lucru judecat, dat fiind că, distinct de prezentul litigiu, anularea Hotărârii Consiliului de Onoare din 20 noiembrie 2013 a format obiectul dosarului nr. x/2014, finalizat prin Decizia nr. 511/25.02.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014, prin care se stabilește că: "activitatea Consiliilor de onoare la care se referă Legea nr. 29/2000 și Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1511/2005 nu reprezintă o activitate de jurisdicție specială, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 și, pe cale de consecință, nici actele adoptate în urma activității respective nu au natura juridică a unui act administrativ-jurisdicțional, în sensul art. 2 alin. (2) lit. d) din aceeași lege".

Totodată, instanța de recurs a statuat că: "Hotărârea din 20 noiembrie 2013 nu are natura juridică a unui act administrativ jurisdicțional și nici pe aceea a unui act administrativ tipic, ci constituie o operațiune administrativă în sensul Legii nr. 554/2004. care urma să stea la baza emiterii decretului prezidențial (...)".

Prin urmare, aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul litigiu, iar această calificare este importantă inclusiv din perspectiva criticilor referitoare la încălcarea dreptului la apărare dezvoltate în prezentul litigiu.

Astfel, dată fiind natura acestei proceduri și a organismului în fața căruia se desfășoară, Înalta Curte nu poate reține că acesteia i-ar fi aplicabile întocmai, așa cum susține reclamantul, garanțiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la apărare.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului oferă numeroase exemple în acest sens. Spre exemplu, Curtea europeană a decis că art. 6 nu se aplică în cazul rapoartelor unei misiuni de anchetă care are scopul să stabilească și să consemneze fapte care ar putea servi ulterior ca bază pentru acțiunile altor autorități competente - de urmărire penală, statutare, disciplinare sau chiar legislative (chiar dacă aceste rapoarte ar putea să fi afectat reputația persoanelor vizate) (Fayed împotriva Regatului Unit, pct. 61). De asemenea, o procedură disciplinară care nu afectează în mod direct dreptul de a continua exercitarea unei profesii, întrucât aceasta ar presupune instituirea unei alte proceduri, nu este "determinantă" pentru un drept cu caracter civil în sensul art. 6 [Marušić împotriva Croației (dec.), pct. 74-75]. În plus, o procedură legată de plagiat desfășurată împotriva autorului unei cărți nu este direct determinantă pentru dreptul civil al autorului de a se bucura de o bună reputație în sensul art. 6 (pct. 72 și 73). Aceeași situație se produce atunci când unei persoane nu îi este recunoscută de legislația națională decât speranța că îi va fi acordat un drept, acordarea acestuia depinzând de o decizie a autorităților complet discreționară și nemotivată [Masson și Van Zon împotriva Țărilor de Jos, pct. 49-51; Roche împotriva Regatului Unit (MC), pct. 122-125; Ankarcrona împotriva Suediei (dec.)].

Înalta Curte constată că situația din prezenta speță este similară, rolul Consiliului de Onoare fiind doar acela de a servi drept bază pentru propunerea Cancelariei ordinelor de retragere a Ordinului, propunere asupra căreia Președintele României are în continuare o marjă de apreciere largă, putând să o accepte sau să o respingă. Așa cum rezultă și din Decizia nr. 88/2009 a Curții Constituționale: "Este evident că propunerea care îi este prezentată Președintelui nu îl obligă pe acesta și nici nu îl oprește să facă propriile sale aprecieri."

Tot astfel, nu se poate susține în mod cert că în cadrul procedurii derulate în fața Consiliului de Onoare, un organism cu rol de cenzură morală, reclamantul avea un drept civil protejat de lege (cum ar fi dreptul de nu i se retrage Ordinul).

De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite că în procedurile administrative este posibil ca nu toate garanțiile art. 6 din Convenție să fie respectate, fiind însă obligatoriu ca, în acest caz, decizia administrativă să fie supusă cenzurii unei instanțe independente, cu plenitudine de competență, care să asigure toate garanțiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul dreptului la apărare. (cauza A. Menarini Diagnostics S.R.L. c. Italie, cererea 43509/08)

La punctul 59 din Hotărârea A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că respectarea articolului 6 din CEDO presupune ca decizia unei autorități administrative care nu îndeplinește ea însăși condițiile prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO să facă obiectul controlului ulterior al unui organ judiciar învestit cu competență de fond. Printre caracteristicile unui astfel de organ se numără posibilitatea de a reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât și de drept, decizia atacată, pronunțată de organul inferior. Organul judiciar trebuie să aibă în special competența de a examina toate problemele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat.

În lumina acestui standard, pentru respectarea standardului impus de instanța europeană, era necesar și suficient ca reclamantul să aibă posibilitatea de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și a intereselor lor legitime, iar dreptul la apărare să fie pe deplin respectat în fața instanței, inclusiv prin posibilitatea instanței de a analiza cauza sub toate aspectele.

Or, Înalta Curte reține că reclamantul a fost asistat de avocat pe toată durata procedurilor judiciare derulate în fața instanțelor naționale, în cele două cicluri procesuale din prezentul dosar, precum și în cele care au vizat anularea Hotărârii Consiliului de Onoare din 20 noiembrie 2013 (dosarul nr. x/2014, finalizat prin Decizia nr. 511/25.02.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) și a avut posibilitatea de a prezenta în mod repetat toate apărările sale, inclusiv în fața instanței supreme. Reclamantul nu a susținut că ar fi avut alte argumente sau documente de prezentat în fața Consiliului decât cele prezentate în fața instanței și nu a arătat o vătămare concretă a neasistării sale de către avocat.

Înalta Curte constată că, în esență, argumentele dezvoltate de reclamant au fost legate de o pretinsă greșeală de traducere a discursului său, un aspect pe care îl putea la fel de bine prezenta fără o apărare calificată. De altfel, Consiliului de Onoare i-a fost prezentat acest argument de către reclamant, neexistând vreun indiciu că asistarea sa de către avocat ar fi făcut ca apărarea sa, bazată pe același unic argument, ar fi fost mai eficientă.

În lumina acestor considerații, reținând că dreptul la apărare a fost pe deplin garantat în fața instanțelor care au cercetat cauza reclamantului, care nu a invocat vreo critică sub acest aspect, Înalta Curte concluzionează că neasistarea reclamantului de către avocat în fața Consiliului de Onoare din 20 noiembrie 2013 nu poate avea semnificația încălcării dreptului la apărare garantat de art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile acestui text nefiind aplicabile acestei proceduri.

Împrejurarea că prin decizia Comisiei Permanente a Uniunii Naționale a Barourilor din România din 25 octombrie 2013, comunicată președintelui Consiliului de onoare la 30 octombrie 2013 s-a precizat că, în temeiul prev. art. 3, alin. (1), lit. e) din Legea de organizare a avocaturii nr. 51/1995, consolidată cu O.U.G. nr. 10/2011, poate să fie reprezentat/asistat de avocat în fața Consiliului de Onoare al Ordinului Național "Steaua României" nu poate avea semnificația că o procedură derulată în fața Consiliului în absența avocatului este nulă, în condițiile în care dreptul la apărare al reclamantului a fost pe deplin garantat pe toată durata procedurilor judiciare.

În ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare constând în faptul că nu i-au comunicat probele scrise folosite în cauză, în ciuda faptului că la 30 octombrie 2013 a solicitat această comunicare, Înalta Curte reține că procedura derulată în fața Consiliului nu are caracterul unei proceduri civile căreia să îi fie aplicabile regulile privind comunicarea înscrisurilor, aceasta fiind o procedură bazată pe criterii de onorabilitate a celor implicați, cel aflat în fața acestui Consiliu având posibilitatea de a își prezenta punctul de vedere, dar după reguli proprii, nu după cele ale unui proces civil, aspect justificabil tocmai prin aceea că în fața Consiliului nu se derulează o veritabilă judecată civilă, ci una morală.

II.2. În lumina principiilor mai sus analizate, Înalta Curte reține ca fiind nefondate și criticile referitoare la faptul că politicienii pesediști care s-au antepronunțat în cauză, solicitând în scris retragerea decorației (D. și E.) au participat la votarea hotărârii, deși aveau obligația legală de a se abține, potrivit art. 42, pct. 1 din C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat mai sus, în fața Consiliului nu a avut loc un proces civil, astfel încât art. 42 pct. 1 din C. proc. civ. nu poate fi considerat ca fiind aplicabil în cauză.

De altfel, nu există în Legea nr. 29/2000R sau în O.U.G. nr. 11/1998 un text care să interzică celor care propun retragerea Ordinului să voteze ulterior în acest sens, o astfel de autosesizare fiind perfect compatibilă cu procedura administartivă derulată în conformitate cu legea.

II.3. Cu privire la fondul cauzei, reclamantul a arătat că decretul atacat reprezintă și o încălcare a prevederilor constituționale (art. 1, alin. (3), care garantează respectarea idealurilor Revoluției din decembrie 1989.

Susține reclamantul că propunerea sa orală, expusă la 27 iulie 2013, la Universitatea de vară de la Tușnad, în prezența prim ministrului ungar, F., a fost greșit tradusă în limba română. Propunerile de retragere a decorației pornesc de la premiza greșită că reclamantul a solicitat "instituire a unui protectorat maghiar asupra Transilvaniei", aspect inexact. În realitate, ideea exprimată a fost ca România și Ungaria, după exemplul Italiei și Austriei, să-și aroge împreună, statutul de puteri garante asupra Transilvaniei ("vedhatalmi status"- ved=protejează, hatalom = putere - în limbajul juridic român se folosește noțiunea de putere garantă). Reclamantul a menționat că s-a inspirat din statutul realizat în comun de Italia și Austria, care a condus la autonomia teritorială din Tirolul de Sud, având în vedere ca cele două guverne, de comun acord, să aibă acest rol de putere garantă și să acționeze împreună la găsirea unei soluții reciproc acceptabile pentru crearea autonomiei teritoriale.

Reclamantul a mai arătat că nu contestă, a pledat și pledează pentru acordarea autonomiei teritoriale a ținutului secuiesc, însă arată că într-o țară democratică ai dreptul să pledezi pentru modificarea legii fundamentale, așa cum o fac și cei ce se pronunță pentru reinstaurarea monarhiei.

Reclamantul invocă în esență libera exprimare ocrotită de Constituția României, prin art. 30 și garantată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din a cărei jurisprudență invocă cauza Handyside c/Royaume-Uni și cauza Feldek contra Slovaciei.

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stauează că: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi suspusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

În cauza Handyside c/Royaume-Uni, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că:

"libertatea de exprimare, consacrată în parag. 1 al art. 10, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului ei". Totodată libertatea de exprimare privește nu numai "informațiile" sau "ideile" apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc; aceasta este o exigență a pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică. Instanța europeană a arătat "importanța crucială a libertății de exprimare, ca una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației".

În jurisprudența sa în aplicarea acestui text, Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează dacă ingerința a fost "prevăzută de lege" și dacă "urmărea să protejeze unul dintre scopurile legitime" în sensul art. 10 al doilea paragraf și, în cele din urmă, dacă această ingerință a fost "necesară într-o societate democratică", chestiune decisivă, în majoritatea cauzelor, în soluționarea cauzei de către Curte.

Pentru a concluziona cu privire la respectarea standardelor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare (art. 10 C.E.D.O.), Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței instanței europene, ingerințele în libertatea de exprimare pot lua forma unei game largi de măsuri care se manifestă în general în contextul unei "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni" [Wille împotriva Liechtensteinului (MC), pct. 43].

Înalta Curte notează că, deși poate fi apreciată ca o ingerință în libertatea de exprimare, retragerea Ordinului Național Steaua României, având îndeosebi caracterul unei sancțiuni morale, se deosebește esențial de măsura analizată de Curte în cauzele invocate de reclamant, respectiv cauza Handyside c/Royaume-Uni (condamnare penală) și cauza Feldek contra Slovaciei (hotărâre prin care un discurs este catalogat ca defăimător și obligația de publicare în diferite jurnale a hotărârii), dar și, în general, de măsurile frecvent analizate în jurisprudența instanței europene (condamnări penale, sancțiuni pecuniare sau disciplinare, interzicerea publicării, respingerea cererii de acordare a unei frecvențe de emisie, decizia prin care se stabilește caracterul defăimător al declarației și publicarea acestei decizii etc.).

Este, de asemenea, de necontestat în cauză, că ingerința era prevăzută de lege, decretul atacat având ca temei art. 52 din Legea nr. 29/2000R, respectiv art. 17 lit. b) O.U.G. nr. 11/1998 care prevăd: "calitatea de membru al unui ordin se poate pierde în următoarele situații: b) pentru fapte dezonorante, altele decât cele prevăzute la lit. a), care aduc prejudicii morale membrilor ordinului".

În sfârșit, retragerea Ordinului răspunde unui scop legitim, respectiv respectatea standardelor de moralitate pentru membrii Ordinului. Totodată, în raport de natura discursului care a cauzat retragerea Ordinului, unul din scopurile legitime urmărite poate fi considerat a fi și cel al "protejării integrității teritoriale" în fața așa-numitelor discursuri "separatiste". Legitimitatea unui astfel de scop a fost analizată de Curte în cauza Sürek și Özdemir împotriva Turciei (MC), pct. 50].

În ceea ce privește testul necesității ingerinței într-o societate democratică, Înalta Curte reține că principiile generale care permit aprecierea necesității unei ingerințe anumite în exercitarea libertății de exprimare, reafirmate în mod repetat de Curte începând cu hotărârea Handyside împotriva Regatului Unit, sunt rezumate în hotărârea Stoll împotriva Elveției (MC) (pct. 101) și reamintite în hotărârile Morice împotriva Franței (MC) (pct. 124) și Pentikäinen împotriva Finlandei (MC) (pct. 87).

Curtea Europeană a dezvoltat în jurisprudența sa noțiunea autonomă de "proporționalitate a unei ingerințe cu scopul legitim urmărit", care se determină având în vedere cauza în ansamblu, urmând criterii dezvoltate în jurisprudența Curții și utilizând diverse principii și instrumente de interpretare.

Astfel, cu privire la existența unei nevoi sociale imperioase, instanța europeană a arătat în mod repetat că o nevoie socială imperioasă nu este sinonimă cu "indispensabilă", dar nici nu are flexibilitatea unor termeni precum "admisibilă", "normală", "utilă", "rezonabilă" sau "oportună" [Gorzelik și alții împotriva Poloniei (MC), pct. 95; Barthold împotriva Germaniei, pct. 55; Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), pct. 59]. Deși statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî dacă există o astfel de nevoie, atunci când este vorba despre libertatea presei, această marjă de apreciere este, în principiu, mai restrânsă (Dammann împotriva Elveției, pct. 51). Astfel, deși recunoaște marja de apreciere a statelor pentru a hotărî dacă există o astfel de nevoie, Curtea poate să respingă argumentele invocate în această privință (a se vedea, de exemplu, Eerikäinen și alții împotriva Finlandei, pct. 71; Fáber împotriva Ungariei, pct. 45). Curtea nu se pronunță întotdeauna explicit, în concluziile sale, cu privire la existența unei nevoi sociale imperioase, ci se referă la caracterul relevant și suficient al motivelor prezentate de autoritățile naționale, precum și la marja de apreciere a statului pentru a hotărî, implicit, dacă există o astfel de nevoie [de exemplu, Janowski împotriva Poloniei (MC), pct. 31 și 35; Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 58 și 73].

Aprecierea naturii și gravității sancțiunilor joacă un rol important în analiza Curții. Astfel, Curtea, examinând proporționalitatea, a acordat importanță, faptului că instanța națională a optat pentru măsura cea mai puțin restrictivă dintre mai multe măsuri posibile [Axel Springer SE și RTL Television GmbH împotriva Germaniei, pct. 56; Perinçek împotriva Elveției (MC), pct. 273; Tagiyev și Huseynov împotriva Azerbaidjanului, pct. 49] sau a redus la minim ingerința în drepturile reclamantei limitând sfera de aplicare a restrângerii [Mouvement raëlien suisse împotriva Elveției (MC), pct. 75].

La fel de importantă este cerința cu privire la motive relevante și suficiente. Curtea a considerat, în multe cauze, că lipsa unei motivări relevante și suficiente a instanțelor naționale sau neluarea în considerare a normelor aplicabile pentru a justifica ingerința în cauză implică o încălcare a art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Uj împotriva Ungariei, pct. 25-26; Sapan împotriva Turciei, pct. 35-41; Gözel și Özer împotriva Turciei, pct. 58; Scharsach și News Verlagsgesellschaft împotriva Austriei, pct. 46; Cheltsova împotriva Rusiei, pct. 100; Mariya Alekhina și altele împotriva Rusiei, pct. 264).

În ceea ce privește cazul particular al discursului politic, Curtea a declarat în repetate rânduri că art. 10 § 2 din Convenție lasă puțin loc pentru restricții privind libertatea de exprimare în domeniul discursului și dezbaterii cu caracter politic (Brasilier împotriva Franței, pct. 41) sau cel al chestiunilor de interes general [Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), pct. 61; Lindon, Otchakovsky-Laurens și July împotriva Franței (MC), pct. 46; Wingrove împotriva Regatului Unit, pct. 58]. În cauza Feldek contra Slovaciei, citată de reclamant, CEDO a statuat că:

"Faptul de a favoriza libera dezbatere politică este o caracteristică esențială a unei societăți democratice, astfel că doar considerații puternice pot justifica restrângerea discursului cu caracter politic" (...). Libertatea de exprimare este deosebit de valoroasă pentru partidele politice și membrii lor activi, iar ingerințele în libertatea de exprimare a unui politician, în special atunci când acesta este membru al unui partid de opoziție, impun Curții să exercite un control dintre cele mai stricte. Limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui guvern decât a unei simple persoane sau chiar a unui politician (Faruk Temel împotriva Turciei, pct. 55; Incal împotriva Turciei, pct. 54; Han împotriva Turciei, pct. 29; Yalçiner împotriva Turciei, pct. 43). 509. Potrivit Curții, într-o societate democratică bazată pe preeminența dreptului, ideile politice care contestă ordinea consacrată și a căror realizare este apărată prin mijloace pașnice trebuie să aibă o posibilitate convenabilă de a se exprima (Egitim ve Bilim Emekçileri Sendikasi împotriva Turciei, pct. 70).

Criteriile controlului exercitat cu privire la justificarea unei ingerințe utilizate de Curte sunt: contribuția la o dezbatere de interes general, natura și conținutul discursului și impactul potențial al acestuia, analiza textului făcându-se în context. În cauza Zana împotriva Turciei, Curtea a subliniat două criterii referitoare la noțiunea de impact potențial al discursului în litigiu: pe de o parte, rolul și funcția autorului discursului, iar pe de altă parte, situația în ceea ce privește contextul societal în raport cu obiectul discursului (pct. 49-50; a se vedea, de asemenea, Yalçiner împotriva Turciei, pct. 46-49).

Aplicând în concret aceste principii la cauza de față, Înalta Curte notează că prezenta măsură nu are ca obiect o interdicție de publicare sau o limitare o dreptului la cuvânt, ori o sancțiune penală sau pecuniară, ci vizează retragerea Ordinului național Steaua României care, potrivit Regulamentului din 25 iunie 1998 (Ordinului național Steaua României), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 14 iunie 1999, "este cea mai înaltă decorație a României" și "se acordă atât cetățenilor români, cât și celor străini, pentru a recompensa serviciile excepționale, civile sau militare, aduse statului și poporului român, pe timp de pace sau de război."

În înțelesul O.U.G. nr. 11/1998, "serviciile excepționale, civile sau militare privesc fapt