ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4344/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 26.06.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, solicitând: 1. Anularea Deciziei nr. 103/P/27.12.2018 în ce privește măsurile 1, 2, 3 și 4, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și Contestațiilor;

Anularea Dispoziției Obligatorii nr. CRR-AIF 1897/08.08.2018 și, implicit, a Raportului de Inspecție Economico-Financiară nr. CRR-AIF 1896/08.08.2018, emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Craiova, Biroul de Inspecție Economico-Financiară Vâlcea - Olt. Prin sentința nr. 367 din 14.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019, s-au respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinare. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, având ca obiect "anulare act administrativ". S-a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 103/P/27.12.2018 emisă de M.F.P.-Serviciul soluționare a plângerilor prealabile și contestațiilor, în ce privește măsurile de la pct. 3 și

S-a dispus anularea în parte a Dispoziției Obligatorie nr. CRR-AIF nr. 1897/08.08.2018 și a Raportului de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF 1896/08.08.2018, emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Biroul Inspecție economico-financiară Vâlcea, în ce privește măsurile pct. 3 și pct. 4. S-au menținut restul dispozițiilor actelor administrative contestate. Prin decizia nr. 934 din 16.02.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepția nulității recursului declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu și în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice. Au fost admise recursurile formulate de S.C. A. S.A. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu, precum și în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței nr. 367/2019 din 14 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. A fost casată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. La data de 24.08.2022 cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2019*. 2. Hotărârea primei instanțe în fond după casare. Prin sentința nr. 266 din data de 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității contestării raportului de inspecție economica-financiara nr. CRR-AIF 1896/08.08.2018 și excepția lipsei de interes. A respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, având ca obiect "anulare act administrativ", ca nefondată. 3. Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 266 din data de 19 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A. invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că nu este o societate pe acțiuni cu capital integral de stat, așa cum a reținut prima instanță, dovadă fiind că toate autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene nu au constatat nereguli cu privire la modul de utilizare a fondurilor publice. Instanța de fond achiesând la susținerile intimatei-pârâte și dând o altă interpretare normelor legale privind bugetul, consideră în mod greșit că măsurile de la 1 și 2 se încadrează în "fundamentarea și execuția bugetului de venituri și cheltuieli - pct. 1 din aviz și respectarea disciplinei bugetare, economică-financiare și contabile - pct. 2 din aviz, fără a arăta prevederile încălcate punctual așa cum ar fi trebuit, încadrarea generică, echivalând cu o nemotivare. De asemenea, în mod greșit instanța de fond, deși face referire la dispozițiile art. 2 lit. k) din O.G. nr. 119/1999, statuează că penalitățile contractuale reprezintă un accesoriu al fondurilor publice. Penalitățile de întârziere sunt sume incerte din punct de vedere economic, acestea fiind contestate în instanță, astfel că nu sunt fonduri publice conform O.G. nr 119/1999 sau conform prevederi O.U.G. nr. 94/2011, acte normative în baza cărora s-a desfășurat inspecția. Cu încălcarea prevederilor legale respectiv art. 1270 din C. civ. care statuează că contractul este legea părților și atât timp cât contractul FIDIC GALBEN prevede reglementări obligatorii ce trebuie respectate de către părți, instanța de fond achiesând la susținerile intimatei-pârâte, consideră nefondate susținerile recurentei-reclamante. Nelegalitatea menținerii măsurilor nr. 1 și 2 vizează în principal următoarele aspecte: - nu au fost respectate obiectivele prevăzute în avizul de inspecție Economico -financiară nr. CRR-AIF 901/04.04.2018; - s-au încălcat prevederile art. 17 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011, respectiv nu au fost examinate toate stările de fapt și raporturile juridice care sunt relevante pentru realizarea obiectivelor inspecției Economico-financiare, astfel că nu s-a ținut cont de clauzele contractelor încheiate de recurenta-reclamantă cu Hidroconstrucția S.A. și cu Asocierea B. S.R.L - C. S.R.L. - D. S.R.L - E. S.R.L - organele inspecției economico-financiară și Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile s-au subrogat părților în raporturile contractuale și au analizat eronat modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de fiecare dintre acestea, ignorând cu desăvârșire sub clauza 3.5 [Stabilirea Modului de Soluționare] din Contractele încheiate cu antreprenorii. - decizia nr. 103/P/27.12.2018 este motivată în drept conform prevederi art. 20 alin. (2) din H.G. nr. 103/2012, deși constatările din raportul de inspecție Economico - financiară sunt eronate și nu au fost nominalizate persoanele răspunzătoare de nerespectarea prevederilor legale, precum și funcțiile acestora. - având în vedere că finanțarea contractelor de lucrări s-a efectuat astfel: Fondul coeziune - 77,81% Buget stat 1-1,90% Buget Local - 1,83 % Contribuție Beneficiar - 8,46%, consideră că aceste contracte nu intră sub incidența obiectivelor cuprinse în Avizul de Inspecție economico-financiară nr. x/04.04.2018, încălcând prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 94/2011, astfel ca orice altă verificare decât cele prevăzute în Aviz reprezintă motiv de nulitate absolută deoarece este în afara cadrului legal prevăzut de O.U.G. nr. 94/2011. Instanța de fond nu a ținut seama de aceste susțineri, invocând prevederile art. 5 și 26 din O.G. nr. 119/1999. De asemenea, motivarea din sentința recurată cu privire la nerespectarea prevederilor art. 5, alin (1) din O.G. nr. 119/1999 republicată privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv nu se susține, deoarece penalitățile de întârziere nu sunt definite de lege ca fonduri publice, iar investiția nu era in administrarea patrimoniului public, atât timp cât procesul-verbal de predare primire, reglementat prin Ordinul nr. 285/300/2016 privind transferul investițiilor realizate din sursele de finanțare publice, în cadrul proiectelor de investiții aprobate prin contractele de finanțare aferente POS Mediu, nu era încheiat. Constatarea potrivit căreia recurenta-reclamantă a încălcat durata de execuție a contractelor este vădit eronată, această constatare fiind în contradicție cu prevederile art. 20 alin. (2) din H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției Economico-financiare. Referitor la măsura 3, instanța de fond analizează superficial susținerile sale și materialul probator astfel că aceasta statuează că nu s-au pus la dispoziție referate de necesitate care să justifice motivul aprovizionării, deși au fost prezentate referatele de aprovizionare care cuprind necesitatea aprovizionării, cantitatea, specificații tehnice. Prevederile aplicabile achizițiilor publice, respectiv O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006 aplicabile perioadei în care au fost aprovizionate produsele nu prevăd întocmirea unor referate de necesitate. Necesitatea aprovizionării este prevăzută în referatele de aprovizionare aprobate de conducerea recurentei-reclamante, astfel că este evident că o inspecție economico- financiară nu poate verifica justificările tehnice ce au stat la baza aprovizionării materialelor ce au făcut obiectul proceselor-verbale de casare. Toate materialele au fost achiziționate în baza unor referate de aprovizionare, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și a prevederilor H.G. nr. 925/2006. Mai mult decât atât Măsura nr. 3 este imposibil de dus la îndeplinire pentru următoarele motive: - persoanele responsabile cu aprovizionarea nu se fac vinovate pentru aprovizionarea acestor materiale, întrucât aprovizionarea s-a efectuat în baza unor referate de aprovizionare aprobate de conducerea societății; - Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii stipulează la art. 254 alin. (2) că "Salariații nu răspund de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului"; - potrivit art. 252, alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, angajatorul poate dispune aplicarea sancțiunii în termen de 6 luni de la constatarea faptei, (nu numai că a fost depășit termenul, dar unul dintre angajați a și decedat); - potrivit art. 268 lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate (...) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariate neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator". Referitor la măsura nr. 4 din Dispoziția Obligatorie menținută prin Decizia nr. 103/P/27.12.2018, următoarele aspecte au fost analizate superficial de către instanța de fond, interpretând greșit normele legale: - inspecția economico-financiară a stabilit măsura nr. 4 aferentă amenzii contravenționale de 500 RON pentru o perioadă nesupusă verificării, anul 2015, când a fost aplicată amenda și achitată; - nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora inspecția economico - financiară nu a avut în vedere data proceselor-verbale, ci data când au fost afectate costurile societății, deoarece potrivit art. 17, alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011, respectiv "Inspecția economico-financiară va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt și raporturile juridice care sunt relevante pentru realizarea obiectivelor inspecției economico-financiare.", astfel că nu pot fi stabilite măsuri pentru o altă perioadă decât cea verificată; - inspecția economico-financiară nu a constatat nicio abatere/neregulă cu privire la Deciziile Consiliului de Administrație nr. 6/28.02.2017 și nr. 28/28.06.2017, astfel că pentru o eventuală constatare a unei nereguli cu privire la sancționarea societății noastre, era obligatoriu să fie constatate încălcări ale prevederilor legale cu privire la deciziile de trecere pe costuri si abia ulterior să fie verificate procesele-verbale de sancționare; - măsura nr. 4 aferentă amenzii de 500 RON este ilegală, deoarece inspecția economico-financiară nu a respectat prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, nu a respectat propriile susțineri privind perioada verificata, nu a respectat prevederile Avizului de Inspecție economico-Financiară și consemnează eronat în Raportul de Inspecție economico- Financiară că perioada verificată este 01.01.2016-31.12.2017, deoarece obligațiile se aplică altor perioade decât cele menționate în Aviz și Raport; - inspecția economico-financiară și-a extins perioada inspecției, ulterioară avizului de inspecție fiscală. în lipsa comunicării unui nou aviz; - Urmare a inspecției economico-financiare nu au fost nominalizate persoanele răspunzătoare de nerespectarea prevederilor legale, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din H.G. nr. 101/2012 și prevederile Ordinului nr. 1331/2012 privind aprobarea modelului, conținutului și instrucțiunilor de completare ale actelor de control și formularelor utilizate în activitatea de inspecție economico-financiară; - Decizia nr. 103/P/27.12.2018 este motivată în drept conform prevederi art. 20 alin. (2) din H.G. nr. 103/2012, deși constatările din raportul de inspecție economico-financiară sunt eronate, nu sunt bazate pe date și documente și nu au fost nominalizate persoanele răspunzătoare de nerespectarea prevederilor legale, precum și funcțiile acestora. 4. Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîndeplinirea cerințelor de legalitate, fiind o reluare a motivelor expuse în cererea de chemare în judecată; în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: În urma inspecției economico-financiare desfășurată pentru perioada 01.01.2016-31.12.2017, a fost întocmit Raportul de inspecție economico-financiară nr. CRR AIF 1896/08.08.2018 și Dispoziția Obligatorie nr. CRR AIF 1897/08.08.2018 prin care s-au dispus cinci măsuri: - Măsura 1 - "Conducerea societății va face toate demersurile legale pentru recuperarea de la antreprenorul Hidroconstrucția S.A. a sumei de 14.674.470,18 RON reprezentând penalități calculate conform Acordului contractual nr. CCI20099x-CL 7/14.11.2013 - Extinderea și reabilitarea infrastructurii de apă și apă uzată în Drăgășani, precum și suma de 12.467.021,12 RON, reprezentând penalități calculate conform Acordului contractual nr. CCI2009x-CL 11/11/02.04.2014 - Extinderea și reabilitarea infrastructurii de apă și apă uzată în Bălcești"; - Măsura 2 - "Conducerea societății va face toate demersurile legale pentru recuperarea de la antreprenorul S.C. B. S.R.L. S.A. în calitate de lider al asocierii constituită împreună cu S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L. a sumei de 17.637.836,34 RON reprezentând penalități calculate conform contractului nr. CCI20099x-CL 1/05.12.2013 - Reabilitarea stației de tratare Valea lui Stan și a captării de apă brută din lacul Brădișor, reabilitarea fronturilor de captare și a stației de tratare Drăgășani"; - Măsura 3 - "Conducerea societății va întreprinde demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile pentru aprovizionarea acestor materiale și recuperarea de la acestea a contravalorii lor în sumă de 14.714,04 RON, inclusiv TVA, precum și daune interese de 1.285,67 RON"; - Măsura 4 - "Conducerea societății va întreprinde, demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile pentru sancționarea societății și recuperarea de la acestea a contravalorii amenzilor în sumă de 2.500 RON"; - Măsura 5 - "Conducerea societății va întreprinde demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile pentru realizarea acestor cheltuieli cu investițiile abandonate și recuperarea de la acestea a contravalorii acestora în sumă de 2.301,37 RON, precum și a daunelor - Interese de 162,92 RON. Suma totală de recuperat este de 2.464,29 RON." Împotriva Dispoziției Obligatorii nr. CRR-AIF 1897/08.08.2018 și a Raportului de Inspecție Economico-Financiară nr. CRR-AIF 1896/08.08.2018, recurenta-reclamantă a formulat plângere prealabilă în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ. Prin Decizia nr. 103/P/27.12.2018, Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, a respins ca neîntemeiată plângerea prealabilă împotriva măsurilor nr. 1, nr. 2, nr. 3 și nr. 4 din Dispoziția obligatorie, desființarea măsurii nr. 5 din Dispoziție, respectiv ca inadmisibilă plângerea prealabilă formulată împotriva Raportului de inspecție economico-financiară. Prin sentința civilă nr. 266 din data de 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității contestării raportului de inspecție economica-financiara nr. CRR-AIF 1896/08.08.2018 și excepția lipsei de interes și a respins cererea ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, invocând, în mod expres, cazul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte nu va analiza criticile recurentei-reclamante vizând contradictorialitatea dintre unele considerente ale sentinței recurate, insuficienta motivare a unor concluzii sau existența unor motive străine cauzei, critici care se subsumează cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere declarația reprezentantului recurentei-reclamante de înlăturare a acestor critici și de restrângere a analizei la cazul de casre prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., declarația consemnată în încheierea de amânare a pronunțării de la 20 septembrie 2023. a) Nelegalitatea măsurilor nr. 1 și 2 din Raportul de inspecție economico-financiară nr. CRR AIF 1896/08.08.2018 și Dispoziția Obligatorie nr. CRR AIF 1897/08.08.2018 Primul motiv de nelegalitate invocat constă în nerespectarea obiectivelor prevăzute în avizul de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF 901/04.04.2018. Recurenta-reclamantă afirmă că, în raport cu finanțarea contractelor de lucrări nu intră sub incidența obiectivelor cuprinse în Avizul de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF 901/04.04.2018, încălcând prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 94/2011, astfel ca orice altă verificare decât cele prevăzute în Aviz reprezintă motiv de nulitate absolută deoarece este în afara cadrului legal prevăzut de O.U.G. nr. 94/2011. Înalta Curte observă că obiectivele stabilite în avizul de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF 901/04.04.2018 sunt: - fundamentarea si execuția bugetului de venituri și cheltuieli; - respectarea disciplinei bugetare, economico-financiare si contabile; - respectarea prevederilor legale cu privire la bunurile din domeniul public și privat al statului sau ale unităților administrative teritoriale precum și bunurile deținute sub orice formă; - modul de organizare și exercitare a formelor obligatorii de control intern -managerial; - verificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat al statului precum și verificarea studiilor de prefezabilitate/fezabilitate, a căror contravaloare a fost achitată din fonduri publice/fonduri proprii ale entității. S-au respectat obiectivele avizului de inspecție economico-financiară, deoarece verificările efectuate se încadrează în obiectivele numărul 1 și 2, respectiv fundamentarea și execuția bugetului de venituri și cheltuieli, respectarea disciplinei bugetare, economico-financiare și contabile. În cuprinsul actelor contestate, contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, sunt menționate neregulile constatate, nereguli în raport cu care sunt dispuse măsurile contestate. În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că penalitățile sunt fonduri publice, deoarece sunt accesorii ale fondurilor stabilite prin contractele încheiate (acestea din urmă sunt fonduri publice), fiind aplicabil principiul "accesorium sequitur principale" conform căruia accesoriul urmează principalul. Conform dispozițiilor art. 2 lit. k) din O.G. nr. 199/1999, fondurile publice sunt "sumele alocate din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, credite externe contractate sau garantate de autoritățile administrației publice locale, împrumuturi interne contractate de autoritățile administrației publice locale, precum și din bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele locale;" Finanțarea contractelor de lucrări s-a efectuat astfel: Fondul coeziune - 77,81%, Buget stat - 11,90%, Buget Local - 1,83 % și Contribuție Beneficiar - 8,46%. Având în vedere finanțarea contractelor, în principal din fondul de coeziune, bugetul de stat, și bugetul local, rezultă că fondurile din contractele încheiate sunt fonduri publice, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. k) din O.G. nr. 199/1999, contrar susținerilor recurentei-reclamante. În plus, recurenta-reclamantă este organizată ca societate pe acțiuni, acțiunile fiind deținute de unități administrativ-teritoriale, membre ale Asociației de Dezvoltare Intracomunitară Apă Vâlcea, având ca obiect principal de activitate "Captarea, tratarea și distribuția apei", respectiv operarea serviciilor de alimentare cu apă și de canalizare. Faptul că penalitățile nu au caracter cert, depinzând de verificarea respectării clauzelor contractuale, de posibila contestare a acestora de către partea adversă, nu schimbă natura juridică a acestora de fonduri publice, cât timp ele rămân accesorii ale fondurilor stabilite prin contractele încheiate. De aceea, sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, conform cărora "persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligația să realizeze buna gestiune financiară, prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public" și cele ale art. 26 din același act normativ, în baza cărora dispozițiile ordonanței se aplică și altor persoane juridice decât instituțiile publice, dacă acestea gestionează fonduri publice cu orice titlu (cazul recurentei-reclamante), în privința gestionării fondurilor publice. Nici faptul că alte autorități cu competențe în gestionarea fondurilor publice nu au constatat nereguli în utilizarea fondurilor publice, așa cum afirmă recurenta-reclamantă nu este un motiv întemeiat să fie înlăturată competența organelor fiscale în cauză, cât timp această competență rezultă din lege, conform celor menționate anterior. Nu este întemeiată nici critica recurentei-reclamante conform căreia s-au încălcat prevederile art. 17 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011, respectiv nu au fost examinate toate stările de fapt și raporturile juridice care sunt relevante pentru realizarea obiectivelor inspecției economico-financiare, deoarece nu s-a ținut cont de clauzele contractelor încheiate de recurenta-reclamantă cu Hidroconstrucția S.A. și cu Asocierea B. S.R.L. - C. S.R.L. - D. S.R.L. - E. din motivele ce vor fi expuse în continuare. Din analiza adreselor nr. x/30.01.2017, nr. y/05.07.2017 și x/30.05.2018, Înalta curte observă că S.C. F. S.R.L. a comunicat recurentei-reclamante și antreprenorilor Hidroconstrucția S.A., respectiv S.C. B. S.R.L., în calitate de Lider al Asociației constituită împreună cu S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E., că: "A. S.A., în calitate de Beneficiar se consideră îndreptățit și a solicitat aplicarea de penalități de întârziere, în cuantum de 0,1% pe zi din valoarea de contract acceptată (...). Revendicarea beneficiarului a fost făcută, invocând nerespectarea prevederilor sub-clauzei 8.2 (durata de execuție) și a sub-clauzei 8.7 (penalități de întârziere pentru lucrări) (...). În urma solicitării Beneficiarului, făcută în baza sub-clauzei 2.5 (Revendicările autorității contractante), inginerul a analizat solicitarea Beneficiarului de aplicare a penalităților de întârziere și consideră că este îndreptățit la aplicarea penalităților de întârziere în cuantum de 0, 1% pe zi din valoarea de contract acceptată Inginerul comunică Părților Contractante (...) valoarea penalităților pe care beneficiarul este îndreptățit să le aplice Antreprenorului (...)." Este întemeiată susținerea recurentei-reclamante conform căreia Inginerul ales, respectiv S.C. F. S.R.L. a determinat penalitățile de întârziere, în cuantum de 0,1% pe zi din valoarea de contract acceptată la cererea recurentei-reclamante, în urma unor adrese formulate de către aceasta. Pe de altă parte, sunt întemeiate afirmațiile din Raportul de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF 1896/08.08.2018 conform cărora: "(...) constată că A. S.A. nu a întreprins demersuri pentru recuperarea penalitătilor (...), cu toate că acestea au fost calculate de reprezentantul inginerului, respectiv F. S.R.L. (...)", iar în Referatul cu propuneri de soluționare nr. 2171/13.11.2018 că: "(...) până la data inspecției, societatea nu a emis nicio factură pentru penalitățile calculate sau nu a întreprins niciun demers pentru recuperarea acestora din prețul contractului sau din certificatele de plată (...)." Aceste afirmații sunt întemeiate deoarece până la data de 08.08.2018, data întocmirii Raportului de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF 1896, recurenta-reclamantă nu a emis facturile privind penalitățile, acesta fiind un demers important pentru plata penalităților. De abia, la 31.08.2018, după data întocmirii Raportului de inspecție economico-financiară, recurenta-reclamantă a emis facturile fiscale seria x cu privire la penalitățile datorate de S.C. Hidroconstrucția S.A. și S.C. B. S.R.L., în calitate de Lider al Asocierii B. S.R.L. - C. S.R.L. - D. S.R.L. - E.. De aceea, constatările cu privire la lipsa demersurilor pentru recuperarea penalităților până la data de 08.08.2018 (data întocmirii Raportului de inspecție economico-financiară nr. CRR-AIF 1896). Nu se impută recurentei-reclamante lipsa oricăror demersuri pentru stabilirea penalităților (imputarea care ar fi fost neîntemeiată în contextul în care recurenta-reclamantă a făcut demersuri pentru stabilirea penalităților de către Inginer), ci se impută lipsa demersurilor pentru recuperarea penalităților, aceasta fiind etapa ulterioară celei de stabilire a penalităților, demersuri ce constau în emiterea facturii de plată a penalităților și constrângerea debitorului la efectuarea plății prin introducerea unei acțiuni în justiție. În acest context, măsurile nr. 1 și 2 din Raportul de inspecție economico-financiară nr. CRR AIF 1896/08.08.2018 și Dispoziția Obligatorie nr. CRR AIF 1897/08.08.2018, constând în efectuarea demersurilor legale pentru recuperarea penalităților calculate sunt legale. Faptul că ulterior emiterii celor două acte, recurenta-reclamantă a făcut demersuri pentru recuperarea penalităților nu atrage nelegalitatea celor două măsuri, de vreme ce legalitatea acestora se stabilește în raport de situația juridică existentă la data emiterii lor, iar efectuarea demersurilor ulterioare reprezintă o problemă de executare a măsurilor dispuse și nu de nelegalitate a acestora. Nu au fost încălcate dispozițiile art. 1270 alin. (91) din C. civ. ce consacră principiul forței obligatorii, deoarece prima instanță a ținut seama de conținutul Sub-Clauzei 3.5, conform căruia Inginerul va soluționa o problemă după ce se va consulta în prealabil cu părțile, și dacă nu se ajunge la un acord, va stabili o soluționare imparțială în conformitate cu prevederile contractuale, luând în considerare toate circumstanțele relevante. Astfel, prima instanță a ținut seama că recurenta-reclamantă nu poate stabili singură penalitățile, ci trebuie să se adrese Inginerului pentru aceasta, motiv pentru care nu a reținut vreo culpă a recurentei-reclamante în lipsa demersurilor pentru stabilirea penalităților, date fiind adresele recurentei-reclamante către Inginer pentru stabilirea acestora. Prima instanță a reținut însă culpa recurentei-reclamante în lipsa demersurilor pentru recuperarea penalităților până la data finalizării inspecției economico-financiară la 08.08.2018 (data emiterii Raportului de inspecție economico-financiară nr. CRR AIF 1896/08.08.2018 și Dispoziției Obligatorii nr. CRR AIF 1897/08.08.2018), ca urmare e neemiterii facturii de plată a penalităților sau a efectuării altor demersuri pentru recuperarea penalităților (introducerea unei acțiuni în justiție, etc.), deși penalitățile fuseseră stabilite de Inginer anterior conform procedurii stabilite la Sub-Clauza 3.5. Este întemeiată afirmația recurentei-reclamante din cererea de recurs potrivit căreia cele trei documente constatatoare la care prima instanță face referire în considerentele sentinței recurate nu au fost încheiate între părți, ci au fost emise de recurenta-reclamantă, în calitate de Entitate contractantă, în temeiul art. 161 alin. (1) din H.G. nr. 394/2016, dar aceasta este o eroare materială, care nu atrage casarea sentinței. b) Nelegalitatea măsurii nr. 3 din Raportul de inspecție economico-financiară nr. CRR AIF 1896/08.08.2018 și Dispoziția Obligatorie nr. CRR AIF 1897/08.08.2018 Prin această măsură s-a dispus în sarcina recurentei-reclamante: "Conducerea societății va întreprinde demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile pentru aprovizionarea acestor materiale și recuperarea de la acestea a contravalorii lor în sumă totală de 14.714,04 RON, inclusiv T.V.A., precum și daune interese de 1.285,67 RON." Înalta Curte observă Nota unilaterală nr. 12574/23.03.2017 întocmită de compartimentul Control Financiar de Gestiune (C.F.G.) din cadrul societății recurentei-reclamante, prin care s-au menționat următoarele deficiențe: "(...) s-au aprovizionat produse chiar dacă acestea existau în stoc în magazia centrală a societății (...), materiale consumabile aprovizionate în baza necesarelor de materiale/referatelor de aprovizionare fără ca acestea să fie eliberate în consum în cantitățile solicitate, (...) materiale consumabile achiziționate de societate fără existența referatelor de aprovizionare/necesarelor de materiale întocmite (...), la data de 31.12.2016, din produsele achiziționate în cursul anului 2014, în magazia centrală a societății existau în stoc materiale (...), nerespectarea întocmai a prevederilor legale privind evaluarea bunurilor la darea în consum potrivit metodei «primul intrat - primul ieșit» (...)", propunându-se: "(...) sancționarea disciplinară cu avertisment scris a salariaților (...) pentru nerespectarea sarcinilor de serviciu prevăzute în fișa postului (...)". În consecință, este recunoscută achiziționarea unor materiale consumabile fără existența referatelor de aprovizionare/necesarelor de materiale întocmite. Nu era necesară întocmirea unor referate de necesitate, așa cum se afirmă de către organele fiscale, ci a referatelor de aprovizionare pentru toate produsele achiziționate, referate din care să rezulte necesitatea achiziționării acestora. După cum s-a menționat anterior, referatele de aprovizionare nu au fost întocmite pentru toate produsele achiziționate, ci doar pentru unele dintre acestea. În al doilea rând, este adevărată afirmația recurentei-reclamante că organele de inspecție economico-financiară nu sunt abilitate din punct de vedere tehnic pentru a verifica oportunitatea aprovizionării cu materiale. Dar prin actele contestate, organele de inspecție economico-financiară nu au făcut o verificare a oportunității aprovizionării, ci o verificare a referatelor de aprovizionare cu materiale, din care să rezulte necesitatea aprovizionării cu materialele în cantitatea stabilită prin acestea. Chiar dacă în cuprinsul actelor contestate, se face referire la culpa unor salariați ai recurentei-reclamante în existența unor stocuri care nu au mai folosite în procesul de producție și nici valorificate prin vânzare, datorită uzurii fizice și morale, fapta imputată recurentei-reclamante, așa cum rezultă din cuprinsul motivelor expuse și a măsurii dispuse, este achiziționarea unor materiale consumabile, fără existența referatelor de aprovizionare/necesarelor de materiale întocmite, și nu degradarea stocurilor datorită nevalorificării lor. Nu există o contradicție între situația de fapt expusă în actele contestate și măsura dispusă, cât timp în analiza situației de fapt, organele de inspecție economico-fiscală au examinat dacă toate aprovizionările cu materiale s-au făcut în baza unor referate de aprovizionare din care să rezulte necesitatea aprovizionării cu materialele stabilite. De asemenea, sunt neîntemeiate criticile recurentei-reclamante cu privire la imposibilitatea ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse din cauza intervenirii prescripției și pentru o perioadă ce nu a fost supusă verificării. Prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat că măsura numărul 3 a fost dispusă în termenul de prescripție și că organul de inspecție fiscală s-a raportat la înregistrarea în contabilitate a proceselor-verbale de casare din perioada 2016-2017 care se încadrează în perioada supusă inspecției. Ceea ce prezintă relevanță în speță nu este data aprovizionării cu materialele casate, ci situația ulterioară-nevalorificarea economică a acestora prin folosirea în procesul de producție, ori prin vânzare, ceea ce a determinat în mod direct casarea acestora, din pricina uzurii fizice și morale. Dezlegarea dată de instanța de recurs este obligatorie pentru instanța care rejudecă acea cauză, conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. c) Nelegalitatea măsurii nr. 4 din Raportul de inspecție economico-financiară nr. CRR AIF 1896/08.08.2018 și Dispoziția Obligatorie nr. CRR AIF 1897/08.08.2018 Prin această măsură s-a dispus: "Conducerea societății va întreprinde, demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile pentru sancționarea societății și recuperarea de la acestea a contravalorii amenzilor în sumă de 2.500 RON". Este vorba de două amenzi. Prima amendă contravențională de 500 RON a fost aplicată recurentei-reclamante prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x/01.09.2015 de către Primăria Rm. Vâlcea. Prin sentința nr. 204/16.01.2017 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin hotărârea nr. 1344/2017 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, s-a respins plângerea formulată de către recurenta-reclamantă împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x/01.09.2015 încheiat de Primăria Rm. Vâlcea. A doua amendă contravențională de 2000 RON a fost aplicată prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x/29.11.2016 de Poliția Orașului Călimănești. Prin deciziile nr. 6/28.02.2017 și nr. 28/28.06.2017, Consiliul de Administrație al recurentei-reclamante a hotărât trecerea pe costuri a celor două amenzi în sumă de 2.500 RON. Înalta Curte consideră neîntemeiate criticile aduse de recurenta-reclamantă referitoare la nerespectarea perioadei verificării, deoarece prima instanță era ținută de dezlegarea dată de instanța de casare acestei probleme de drept, conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.. Instanța de casare a reținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 94/2011, în condițiile în care ceea ce prezintă relevanță în cauză nu sunt datele încheierii procesului-verbal de contravenție, ci datele când conducerea societății a dispus trecerea pe cheltuieli a amenzilor aplicate, 28.02.2017 și 28.06.2017, date care se află în interiorul perioadei verificate (01.01.2016-31.12.2017). Fiind ținută de această dezlegare, prima instanță nu putea face o analiză proprie a acestei probleme de drept în considerentele dentinței recurate decât cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., ceea ce nu poate fi admis. Recurenta-reclamantă afirmă că inspecția economico-financiară nu a constatat nicio abatere/neregulă cu privire la Deciziile Consiliului de Administrație nr. 6/28.02.2017 și nr. 28/28.06.2017, astfel că pentru o eventuală constatare a unei nereguli cu privire la sancționarea sa era obligatoriu să fie constatate încălcări ale prevederilor legale cu privire la deciziile de trecere pe costuri și abia ulterior să fie verificate procesele-verbale de sancționare. Această afirmație este neîntemeiată, deoarece prin actele atacate se reține că Deciziile Consiliului de Administrație nr. 6/28.02.2017 și nr. 28/28.06.2017 prin care s-a hotărât trecerea pe costuri a celor două amenzi în sumă de 2.500 RON prejudiciază pe recurenta-reclamantă și încalcă principiul unei bune gestiuni, de vreme ce prin trecerea pe costuri a celor două amenzi în sumă de 2.500 RON nu se dispune recuperarea sumelor de la angajații vinovați de sancționarea contravențională a recurentei-reclamante. De asemenea, criticile referitoare la lipsa oricărei culpe a recurentei-reclamante în săvârșirea celor două fapte contravenționale sunt neîntemeiate, de vreme ce lipsa vinovăției contravenientului poate fi examinată doar în cadrul procedurii de contestatare a procesului-verbal de contravenție. Cât timp cele două procese-verbale de contravenție nu au fost anulate prin hotărâre judecătorească, se prezumă existența vinovăției în săvârșirea faptelor contravenționale, ca element al răspunderii contravenționale. În plus, în privința amenzii de 2000 RON, chiar consilierul juridic al recurentei-reclamante menționează în adresa nr. x/14.12.2016 că este vina persoanei responsabile care trebuia să ia măsurile pentru a remedia defecțiunile sistemului de supraveghere că acest sistem este nefuncțional ca urmare a neluării măsurilor necesare. Este neîntemeiată critica referitoare la neverificarea celor două procese-verbale de contravenție, de vreme ce examinarea oricăror motive ce privesc existența vinovăției sau altor elemente ale răspunderii contravenționale nu poate fi făcută decât în cadrul procedurii de contestatare a procesului-verbal de contravenție prin plângerea contravențională. În consecință, vinovăția fiind stabilită prin cele două procese-verbale de contravenție, care se bucură de prezumția de legalitate, în mod corect s-a dispus în sarcina recurentei-reclamante obligația de a efectua demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile pentru sancționarea societății si recuperarea de la acestea a contravalorii amenzilor. În privința Deciziei nr 103/P/27.12.2018, recurenta-reclamantă invocă în continuare încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din H.G. nr. 101/2012, conform cărora constatările înscrise în raportul de inspecție economico-financiară trebuie să fie precise, bazate pe date și documente, eliminându-se orice elemente și descrieri personale, inutile și neconcludente. Pentru deficiențele constatate se consemnează în mod obligatoriu actele normative încălcate, cu stabilirea influențelor financiare și bugetare nefavorabile și cu nominalizarea persoanelor răspunzătoare de nerespectarea prevederilor legale, precum și funcțiile acestora. Aceste critici sunt generale și neîntemeiate, deoarece din considerentele menționate anterior reiese că la baza constatărilor făcute prin actele contestate au stat înscrisurile menționate și că există concordanță între conținutul actelor și înscrisuri. În plus, s-au indicat în cuprinsul raportului de inspecție economico-financiară și dispoziției obligatorii persoanele responsabile, respectiv Directorul Societății și Consiliul de Administrație. Ultima critică din cererea de recurs privește imposibilitatea recuperării prejudiciilor stabilite prin actele contestate ca urmare a împlinirii termenului de prescripție, imposibilitate care nu a fost analizată de prima instanță. Înalta Curte observă că acest motiv de nelegalitate a actelor contestate a fost invocat prin concluziile scrise depuse la instanța de fond, așa cum recurenta-reclamantă recunoaște prin cererea de recurs. În mod legal, prima instanță nu a analizat acest motiv de nelegalitate ca urmare a invocării lui tardive, abia prin concluziile scrise și nu până la primul termen de judecată la care recurenta-reclamantă era legal citată. Invocarea unui motiv de nelegalitate a actului administrativ atacat este un element al motivării, în fapt și în drept, a cererii de chemare în judecată, astfel încât aceasta trebuie făcută odată cu formularea cererii de chemare în judecată. Prin excepție, adăugarea unui motiv de nelegalitate poate fi făcută până la primul termen la care recurenta-reclamantă era legal citată, conform dispozițiilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., de vreme ce această adăugare presupune o modificare a cererii de chemare în judecată și nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 204 alin. (2) și alin. (3) din C. proc. civ. în care modificarea poate fi făcută după acest moment procesual. Din aceste motive, în baza textelor de lege menționate, a art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., precum și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta curte va respinge recursul ca nefondat.