ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 431/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantele A. și B., procurori ai Parchetului de pe lângă Judecătoria Corabia, au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, în temeiul art. 8 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, față de care au solicitat emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 05.03.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) și luarea de ambii pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamant a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 177 din data de 8 iunie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt . S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. - procuror la Parchetul de pe Lângă Judecătoria Corabia și B. - procuror la Parchetul de pe Lângă Judecătoria Corabia, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe Lângă Tribunalul Olt, având ca obiect "obligația de a face". Obligă pârâtul Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație de Justiție să emită pentru reclamante un nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 05.03.2016 și în continuare, prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, în limitele impuse de Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "justiție". S-a respins în rest acțiunea.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, pentru motive circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 02.04.2018 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă și, în rest, respingerea acțiunii ca neîntemeiate. S-a arătat că instanță e fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, precum și dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum și pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanță, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) și (3) și art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. x, art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) și art. 3 1 alin. (1) 1 din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 și art. 38 din legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016, ale Deciziilor înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 209 din 25.02.2020 a Tribunalului Vâlcea și ale deciziei civile nr. 2935 din 21.10.2020 a Curții de Apel Pitești. În mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției extinctive, în raport de dispozițiile art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii și ale 2500, art. 2501 și ale art. 2503 alin. (2) din C. civ., în speță operând prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 02.04.2018. Sentința civilă nr. 209 din 25.02.2020 a Tribunalului Vâlcea și decizia civilă nr. 2935 din 21.10.2020 a Curții de Apel Pitești au fost pronunțate într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite un ordin de salarizare. Procurorul generat al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție este ordonator principal de credite, aplicându-se speței considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 763 din 29.09.2016, potrivit cărora redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, iar ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate. În acest context, în mod greșit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinului de salarizare. Având în vedere că procurorii care funcționează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracțiunile la care se refera textul de lege citat, acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, prima instanță trebuia să țină cont de dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008. Indemnizațiile de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege, iar dreptul acordat de prima instanță nu se regăsește printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților în perioada 01.01.2010 - la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017. S-a arătat că reclamantele nu dețin gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție astfel că, în mod greșit, prima instanță a dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamantelor prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă înalta Curte de Casație și Justiție. S-au invocat și considerentele deciziilor nr. 289 din 07.06.2005 și nr. 693 din 17.10.2006 pronunțate de Curtea Constituțională.

Apărările formulate în cauză Intimatele - reclamante B. și A. nu au formulat întâmpinări.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâți este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantele a solicitat: - emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 05.03.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); - luarea de către ambii pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamant a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă. Cu adresa nr. x/2021 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat reclamantelor următoarele: - prin sentința a cărei executare s-a solicitat nu s-a stabilit în sarcina procurorului general de Parchetului de pe lângă ÎCCJ obligația emiterii unor acte administrative, dispunându-se doar recalcularea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unui coeficient de încadrare 19,000 și plata unor diferențe de drepturi salariale; - competența de soluționare a cererilor formulate de la parchetele de pe lângă judecătorii privind plata unor diferențe de drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești aparține prim-procurorului parchetului de pe lângă tribunalul ierarhic superior, în speță, prim procurorul Parchetului de pe Lângă Tribunalul Olt iar calculul și plata sumelor reprezentând diferențe de drepturi salariale se efectuează potrivit procedurii de executare prevăzută de lege, cu aplicarea Ordinului nr. 311/2019 privind procedura de efectuare a plăților sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială. Având în vedere răspunsul astfel formulat, reclamantele au promovat acțiune în contencios administrativ solicitând în temeiul art. 8 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004: - emiterea de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) - luarea de către ambii pârâți (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt) a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamant a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă. Curtea de apel, în soluționarea cauzei, a reținut că dreptul la recalcularea indemnizației a făcut obiectul analizei în cuprinsul sentinței nr. 209 din 25.02.2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019 și a fost recunoscut în beneficiul reclamantelor, astfel încât acesta nu mai poate fi repus în discuție, având în vedere dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. Observă Înalta Curte, că prin motivele de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții - pârâți critică soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 02.04.2018, iar pe fond, reiau argumentele formulate împotriva modalității de stabilire a indemnizației de încadrare, fără a se critica în concret soluția la care s-a oprit prima instanță, din perspectiv dispozițiilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ. Conform art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți, respectiv modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Așadar, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Prin urmare, deși nu se reține efectul negativ al autorității de lucru judecat a hotărârilor, deoarece între dosare nu există identitate de obiect - în prezenta cauză reclamantele solicitând emiterea ordinelor de salarizare, întrucât prin hotărârea judecătorească menționată s-a recunoscut în mod definitiv dreptul acestora la calcularea și la plata salariului cu includerea coeficientului de multiplicare 19,00 prevăzut în Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/2010, Înalta Curte reține că problema de drept ridicată în speță a fost dezlegată cu putere de lucru judecat. Astfel, în raport de dispozițiile legale invocate și în prezenta acțiune, prin analizarea acelorași motive invocate de reclamante, precum și apărări formulate de pârât, prin prisma deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, instanța de litigii de muncă a recunoscut dreptul intimatelor-reclamante de a beneficia de coeficientul de multiplicare, autoritatea de lucru judecat operând atât asupra dispozitivului cât și a motivelor cu valoare decizională. Ca urmare, constatând stabilit dreptul intimatelor - reclamante, în acord cu soluția primei instanțe, Înalta Curte reține ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinelor de salarizare în conformitate cu sentința menționată, motivele invocate și reiterate prin recursul formulat în prezenta cauză trebuind să fie înlăturate, ca efect al autorității de lucru judecat al sentinței nr. 209 din 25.02.2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019. Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările date problemelor de drept într-un litigiu anterior, dar identic sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în prezentul, altfel s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale. În raport de aceste considerente, verificarea soluției primei instanțe din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu privire la modalitatea de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006, Legii 330/2009, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010, Legii nr. 283/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2010, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017, Legii nr. 153/2017, Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, temeiuri invocate de recurenții - pârâți, nu mai poate avea loc. Ca efect al reținerii autorității de lucru judecat parțiale, se observă că prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantelor, numai în ceea ce privește constatarea refuzului nejustificat de emitere a ordinului de salarizare. Respingând capătul de cerere privind obligarea pârâților la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamante a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate, în mod corect prima instanță a respins și excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât aceasta vizează plata acestor pretenții, aspecte ce țin de executarea sentinței nr. 209 din 25.02.2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.