ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3876/2022

Ședința publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare de judecată

Prin cererea înregistrată la data de 04.02.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 22205/08.01.2020 emisă de Fondul De Garantare A Asiguraților, prin care solicită:

I. 1. Anularea Deciziei nr. 22205/08.01.2020 emisă de Fondul De Garantare A Asiguraților, prin care a fost respinsă, ca tardivă, cererea de plată înregistrată sub nr. x/18.09.2019 formulată de A. și, în consecință,

II. 2. Obligarea pârâtului să analizeze și să soluționeze pe fond cererea de plată a reclamantei A. pentru suma de 3.765,92 RON și 10.000 euro. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea ce face obiectul recursului

Prin sentința civilă nr. 834/2020 din 18 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 834/2020 din 18 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A. și, încadrând criticile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În cadrul criticilor de nelegalitate recurenta a susținut în esență că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. art. 13 si 14 din Legea nr. 213/2015

Invocând dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguratilor, și art. 14 din Legea nr. 213/2015, a susținut recurenta că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunțată în data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu - sectia a II-a Civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care a început a se calcula cele 90 de zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor mai sus menționate.

Prin Sentinta penală nr. 160 din 01.11.2018, pronunțată de Judecătoria Salonta în dosarul nr. x/2017, B. S.A. a fost obligată la plata către reclamanta a sumei de 50.000 euro daune morale si 3.765,92 RON daune materiale.

Prin decizia penală nr. 51/A/2019 din data de 06.02.2019 a Curții de Apel Oradea - sectia penală pentru cauze cu minori, s-a admis apelul B. S.A. și s-a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, de la 50.000 euro la 10.000 euro.

Decizia penală nr. 51/A/2019 din data de 06.02.2019 a Curtii de Apel Oradea i-a fost comunicată reclamantei pe data de 23.07.2019 și raportat la aceasta apreciază partea a fi data la care ia naștere creanța sa, respectiv prin decizia penală nr. 51/A/06.02.2019, care a modificat sentinta penală nr. 160/01.11.2018.

Susține astfel recurenta că, dacă s-ar considera că dreptul său de creanță ia naștere în momentul pronunțării deciziei penale nr. 51/A/2019 din data de 06.02.2019 a Curtii de Apel Oradea și nu în momentul comunicării acesteia către reclamantă, ar însemna că pe perioada scursă între data pronunțării și data comunicării deciziei menționate să curgă termenul de 90 de zile în care aceasta ar fi trebuit să depună cererea de plată la pârât, deși nu era în posesia efectivă a titlului din care izvora dreptul său de creanță.

Or, odată cu depunerea cererii de plată, reclamanta trebuia să depună titlul din care izvorăște dreptul de creanță invocat, potrivit art. 14 alin. (12) din Legea nr. 213/2015, obligatie imposibil de executat de vreme ce aceasta nu se afla încă în posesia acestui titlu.

Ca atare, din punctul său de vedere, punct de vedere exprimat si în jurisprudența Curtii de Apel București (menționând sentința nr. 1977/11.06.2019, sentința nr. 1261/0204.2019, sentința nr. 1043/19.032019 Sentința nr. 243/26.01.2018), termenul de 90 de zile se calculează de la data comunicării deciziei mentionate mai sus, reclamanta fiind în termenul de 90 de zile atunci când a trimis cererea către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor.

In concluzie, susține că instanta de fond în mod greșit a interpretat prevederea legala, dând valență tezei potrivit căreia, termenul se calculează de la data pronunțării și nu de la data comunicării.

Mai arată că, nu in ultimul rând, trebuie avut in vedere faptul că vorbim de latura civilă a sentinței penale, or în masura în care s-ar vorbi despre o executare, partea ar avea nevoie de titlu legalizat, ca atare este necesar titlul în materialitatea sa, în concret decizia penală.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii, așa cum aceasta a fost formulată.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că argumentele menționate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

Răspunsul la întâmpinări

Deși întâmpinarea intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților i-a fost comunicată în termenul legal, recurenta - reclamantă A. nu a formulat Răspuns la aceasta, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 494 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 16.12.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 13.09.2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, după soluționarea cu prioritate a excepției nulității recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, în sensul respingerii acesteia, a luat act de concluziile formulate de reprezentantul acestuia pe fondul recursului și considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare asupra recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de probele administrate, de normele legale incidente și de apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În prealabil, Înalta Curte amintește că, în ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aceasta a fost soluționată cu prioritate în ședința publică de la termenul de față, în sensul respingerii excepției, motivele avute în vedere de instanță regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

Pe fondul recursului, din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin acțiunea în contencios administrativ, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei nr. 22205 din 08.01.2020, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prin care s-a respins, ca tardivă, cererea de plată nr. x, depusă de reclamantă la data de 12.09.2019 (data poștei), prin care aceasta a solicitat plata, din disponibilitățile F.G.A., a sumelor de 3.765,92 RON - daune materiale și 10.000 Euro cu titlu de daune morale, stabilite prin sentința penală nr. 160/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 51/A/2019 pronunțată la data de 06.02.2019 de către Curtea de Apel Oradea.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a confirmat legalitatea actului administrativ atacat de reclamantă, respingând acțiunea acesteia, iar o astfel de soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind una legală.

În speță, chestiunea ce trebuie dezlegată vizează respectarea/nerespectarea unui termen de natură administrativă, reglementat de o lege specială, stabilit în cadrul unei proceduri administrative și nu contencioase.

Astfel, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că între intimatul - pârât FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție.

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În cauză, astfel cum și instanța de fond a reținut, deschiderea procedurii de faliment a B. S.A.. s-a realizat prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu și a devenit definitivă la data de 17.03.2017.

Deopotrivă, conform datelor rezultate din înscrisurile depuse la dosar și necontestate de părți, se constată că dreptul de creanță al reclamantei a fost stabilit prin sentința penală nr. 160/01.11.2018 pronunțată de Judecătoria Salonta, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 51/A/2019 din 06.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția Penală și pentru cauze de minori, prin care s-a redus cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond .

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că dreptul de creanță invocat de recurenta - reclamantă își are izvorul în sentința penală nr. 160/2018, definitivă prin decizia penală nr. 51/A/2019 pronunțată la data de 06.02.2019 de către Curtea de Apel Oradea.

Prin urmare, începând cu data de 06.02.2019, deci, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.., a fost recunoscut dreptul reclamantei la despăgubire, împrejurare care a atras incidența prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține că în speță este vorba despre o creanță născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment, astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță.

În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanțelor de asigurări constatate ulterior acelui moment, a început să curgă din data de 06.02.2019, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale și s-a împlinit la data de 08.05.2019, aceasta fiind dată limită până la care reclamanta trebuia să învestească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererea de acordare despăgubiri.

Faptul că hotărârea penală a fost comunicată recurentei-reclamante ulterior, respectiv la data de 23.07.2019, nu are nicio relevanță, având în vedere că, din perspectiva dispozițiilor speciale și de strictă interpretare ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, însemnătate are doar momentul rămânerii definitive a sentinței penale, respectiv data de 06.02.2019, acest moment fiind plasat ulterior deschiderii procedurii falimentului pentru B.

În acest context, cererea de plată adresată de reclamantă la data de 12.09.2019 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, cum corect a reținut și instanța de primă jurisdicție.

În acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar constată ca fiind relevante în dezlegarea pricinii dispozițiile art. 551 și 552 C. proc. pen., conform cărora:

"Art. 551 Hotărârile primei instanțe rămân definitive:

Art. 552 C. proc. civ. pen: (1)Hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel.

(2) Hotărârea pronunțată în calea de atac a contestației rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când contestația a fost admisă și procesul a luat sfârșit în fața instanței care o judecă".

Așadar, cum hotărârea penală prin care au fost stabilite daunele ce a făcut obiectul cererii de plată adresată FGA, a rămas definitivă la data pronunțării acesteia, respectiv la data de 06.02.2019, judicios prima instanță a reținut că acesta este momentul la care s-a născut dreptul de creanță al reclamantei și de la acest moment urmează a fi calculat termenul de 90 de zile pentru formularea cererii de plată.

În raport de sus indicatele aspecte, nu sunt fondate susținerile recurentei conform cărora data comunicării deciziei penale pronunțate în apel reprezintă data nașterii dreptului său de creanță, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situației concrete incidente cauzei, rezultă că sentința penală nr. 160/01.11.2018 (prin care s-a născut dreptul de creanță în favoarea recurentei - reclamante) și decizia penală nr. 51/A/2019 pronunțată la data de 06.02.2019 a Curții de Apel Oradea (prin care au fost doar reduse daunele morale la care a fost obligată partea responsabilă civilmente B.), putea fi pusă în executare de la momentul pronunțării celei din urmă, respectiv de la data de 06.02.2019, iar nu de la momentul comunicării sale, cum eronat susține recurenta - reclamantă, dreptul de creanță derivând din astfel de titluri născându-se la data deschiderii posibilității executării lor.

Reiterând caracterul distinct al raportului de drept administrativ de garantare, ce nu este un accesoriu al raportului juridic născut din contractul de asigurare, Înalta Curte apreciază nefondate susținerile recurentei privind limitările pe care, din perspectiva efectuării concrete a unei proceduri de executare silită a hotărârilor în discuție, o prezintă lipsa unei copii legalizate a deciziei penale pronunțate în apel, câtă vreme formularea unei cereri de plată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015 este o procedură administrativă distinctă de cea a executării silite reglementate de normele de procedură civilă.

Întrucât din cuprinsul dispozitivului deciziei penale nr. 51/A/2019 rezultă reperele aferente cunoașterii de către reclamantă atât a creanței (inclusiv din perspectiva întinderii acesteia), cât și din cea a persoanei debitorului, Înalta Curte apreciază, în limitele particulare ale învestirii sale din prezenta cauză, că nu poate fi reținută teza efectelor pe care le-ar produce asupra momentului nașterii unui astfel de drept cunoașterea de către recurentul - reclamant a considerentelor avute în vedere de Curtea de Apel Oradea ce a pronunțat decizia penală anterior menționată. Cu alte cuvinte, exclusiv din perspectiva identificării momentului nașterii creanței de asigurare, nu prezintă relevanță argumentele prezentate în cuprinsul considerentelor hotărârilor ce reprezintă titluri de creanță, ce vin, în fapt, doar să justifice soluția pronunțată prin dispozitiv.

Instituirea obligației de comunicare a deciziei penale, reglementată de art. 424 C. proc. pen. reprezintă un aspect normativ distinct de cel ce vizează momentul rămânerii definitive a hotărârii și de cel al dobândirii caracterului executoriu, ce sunt reglementate de art. 550 alin. (1), art. 551 și art. 552 C. proc. pen., după cum s-a precizat și anterior.

Necomunicarea deciziei penale nr. 51/A/2019 motivate nu poate afecta nici caracterul acesteia și, în special, nici pe cel al sentinței penale nr. 160/01.11.2018 de hotărâri definitive, nici faptul că acestea au devenit executorii de la data rămânerii definitive și, din perspectiva obligațiilor stabilite în sarcina creditorilor de asigurare prin art. 14 din Legea nr. 213/2015 (de atașare a documentelor justificative la cererea de plată), nu poate fi calificată nici drept impediment de natură a afecta posibilitatea reclamantei de a formula cererea de plată, câtă vreme aceasta avea posibilitatea ca, prin diligențe proprii, să obțină, spre exemplu, un exemplar legalizat al hotărârii instanței de fond și un certificat de grefă care să ateste soluția pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

Or, în contextul în care reclamanta avea deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească, de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri, nu se poate reține că, în planul posibilității formulării cererii de plată reglementate de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea acesteia de a formula o astfel de cerere.

Or, conform prevederilor alin. (2) și (3) al art. 14 din Legea nr. 213/2015:

(2) Cererea de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia, la sediu sau prin poștă, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, cu anexarea înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate; dacă cererea de plată privește mai multe dosare de daună sau contracte de asigurare, potențialul creditor de asigurare anexează o evidență conținând datele de identificare și sumele aferente fiecărui dosar de daună/contract de asigurare, precum și orice documente relevante, dacă este cazul.

(3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative, în cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată; aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul în insolvență.

În raport de aspectele anterior menționate, Înalta Curte reține că unica dată ce poate fi identificată drept moment al nașterii creanței de asigurare este cea a pronunțării deciziei penale nr. 51/A/2019 a Curții de Apel Oradea, adică data de 06.02.2019. Pe cale de consecință, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată și s-a împlinit la data de 08.05.2019.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de plată nr. x depusă de recurenta - reclamantă la data de 12.09.2019 (date poștei, dosarul de fond) și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 18.09.2019, a fost formulată cu depășirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, actul administrativ reprezentat de Decizia nr. 22205 din 08.01.2020, prin care a fost respinsă cererea de plată, ca tardivă, fiind emis de intimatul - pârât F.G.A. în condiții de deplină legalitate.

Așa fiind, constată intanța de recurs că, prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurenta - reclamantă nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu poate fi reținută, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, reținând că Decizia nr. 22205/08.01.2020 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca tardivă, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În atare situație, criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanță a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, neputându-se reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 834/2020 din 18 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 septembrie 2022.