ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3868/2022

Ședința publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 19.02.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. de dosar x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții BAROUL BUCUREȘTI și UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, solicitând:

- Sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul procurorilor și judecătorilor (în forma în vigoare la momentul formulării cererii), art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat

- Anularea Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 a Consiliului Baroului București.

- Anularea Deciziei nr. 418/08.12.2018 a Uniunii Naționale a Barourilor din România.

- Obligarea pârâților la primirea în profesia de avocat a reclamantului cu dispensă de examen.

Hotărârile ce fac obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăți

Prin încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus, printre altele, respingerea cererii de suspendare, astfel cum a fost formulată de reclamantul A., în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Prin sentința civilă nr. 484 din 26 iunie 2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, respingând, ca atare, și cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții BAROUL BUCUREȘTI și UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA.

Deopotrivă, a obligat reclamantul la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către pârâtul Baroul București.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 484 din 26 iunie 2020 dar și împotriva încheierii de ședință din data de 25 octombrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., și, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., a solicitat:

- în principal: admiterea recursului formulat, casarea hotărârii și a încheierii recurate, si trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel București;

- în subsidiar, în măsura în care se va proceda la rejudecarea cauzei de către Înalte Curte de Casație și Justiție, solicită admiterea cererii de chemare in judecată formulată, în sensul anulării Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 a Consiliului Baroului București și a Deciziei nr. 418/08.12.2018 a Uniunii Naționale a Barourilor din România, dispunând obligarea intimaților la primirea în profesia de avocat, cu dispensă de examen.

Într-o primă critică recurentul, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că respingerea cererii de suspendare a judecații cauzei s-a făcut cu încălcarea regulilor de procedură căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, a arătat că în mod greșit și nelegal prima instanță a respins cererea sa de suspendare a judecații cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, prin încheierea de ședință din data 25.10.2019.

Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a luat în considerare exclusiv susținerile pârâtului Baroul București, reținând ca, pentru aplicarea art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., o condiție este "ca cealaltă cauza pentru care s-ar dispune suspendarea judecării prezentului dosar sa fie o cauza aflata pe rolul unei instanțe de judecata si nu o cauza aflata pe rolul altei autorități publice din afara sistemului instanțelor de judecata", precum și ca "din momentul abrograrii acestei dispoziții exprese (art. 29 din Legea nr. 47/1992 - n.n.) voința legiuitorului a fost in sensul ca sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstitutionalitate sa nu determine suspendarea judecării cauzelor respectandu-se astfel principiul celerității".

Totodată, arată că instanța de fond a reținut și că cererea de suspendare este neîntemeiata prin raportare la posibilitatea părții de a formula cerere de revizuire, in ipoteza soluționării favorabile a excepției de neconstitutionalitate.

Consideră recurentul că aceste considerente ale instanței de fond sunt vădit neîntemeiate, întrucat art. 413 alin. (1) pct. 1 permite suspendarea judecații cauzei pana la soluționarea excepției de neconstitutionalitate de către Curtea Constituționala1, dat fiind că textul de lege nu se refera în mod expres la condiția ca judecata să fie efectuată de o instanță de judecată în sensul propriu al cuvântului.

Invocând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție susține recurentul că instanța de fond avea obligația sa procedeze la analiza celorlalte condiții în care se poate dispune suspendarea judecații, respectiv ca: (i) soluția pronunțata asupra excepției de neconstitutionalitate are o înrâurire asupra soluționam cauzei si (n) suspendarea judecații cauzei este oportuna.

In ceea ce privește prima condiție, inclusiv instanța de fond a reținut ca dezlegarea cauzei depinde de modul de soluționare al excepției de neconstitutionalitate, aceasta legătura fiind evidenta, întrucât actele administrative contestate și soluția pronunțată de prima instanța asupra fondului cauzei au fost întemeiate exclusiv pe prevederile a căror constituționalitate face obiectul excepției de neconstitutionalitate.

In ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv oportunitatea măsurii suspendării, recurentul consideră că instanța de judecata trebuia să aibă în vedere inclusiv poziția sa procesuală, acesta solicitând oprirea cursului judecății, în condițiile în care chiar recurentul avea interesul soluționării cu celeritate a cauzei.

In consecință, având în vedere că prima instanță a respins în mod nelegal cererea de suspendare a judecații cauzei până la soluționarea excepției de neconstitutionalitate ridicate în cauză, recurentul a fost privat de soluționarea fondului cauzei prin raportare Ia prevederile legale care sa fie supuse controlului de constituționalitate a posteriori.

Or, având în vedere că în materia contenciosului administrativ numai prima instanță efectuează o veritabilă judecată a fondului cauzei, în timp ce instanța de recurs efectuează doar o analiza de legalitate a sentinței pronunțate în prima instanța, recurentul susține că a fost privat de soluționarea prezentei cauze pe fond, motiv pentru care consideră că se impune anularea încheierii recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cea de-a doua critică, recurentul invocă nelegalitatea hotărârii recurate față de împreiurarea ca aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, apreciind ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susține astfel că soluția pronunțată nu are corespondent în considerentele hotărârii, acestea neîndeplinind cerințele legale în ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești, astfel cum este prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

Arată că, în cauză, prin sentința recurată, instanța nu a procedat la o examinare completa a problemelor deduse judecații, ignorând cu desăvârșire o serie de temeiuri juridice invocate de parte prin cererea de chemare in judecata formulată.

O astfel de motivare nu poate face dovada cercetării fondului în mod real și efectiv, atât timp cat judecătorul fondului a refuzat să explice de ce a apreciat ca neîntemeiate motivele de nelegalitate invocate de parte, motive care erau în măsura să conducă la pronunțarea unei soluții diferite.

Aceasta omisiune a instanței, de a avea în vedere motive fundamentale invocate creează o vătămare procesuala semnificativă, întrucât creează prezumția că prima instanța nu a luat în considerare o serie de aspecte esențiale în soluționarea cauzei.

Astfel cum s-a reținut in mod unanim in jurisprudenta instanței supreme, lipsa de motivare a unei hotărâri judecătorești nu numai ca nesocotește dispozițiile art. 425 C. proc. civ., ci constituie si o încălcare a art. 6 din CEDO.

Având în vedere că instanța nu a analizat argumentele prezentate de recurent, prima instanța nu a răspuns nici măcar implicit la acestea, iar această împrejurare este de natură sa afecteze drepturile procesuale ale părții, conducând la imposibilitatea de a formula critici de nelegalitate punctuale.

In consecință, instanța de recurs este lipsita de posibilitatea de a înfăptui un real control judecătoresc al hotărârii atacate. Cum instanța de recurs nu poate sa cerceteze pentru prima data direct în recurs toate indiciile de nelegalitate invocate de recurent, întrucât s-ar încalcă principiul omisso medio, suține că singura soluție care se impune în mod legal este casarea hotărârii si trimiterea cauzei la prima instanța, conform art. 498 alin. (2), având în vedere că soluția de respingere a cererii sale a fost pronunțată fără cercetarea fondului.

În cadrul ultimei critici, recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor legale, subsumând această critică motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, susține recurentul că soluția instanței de fond este rezultatul greșitei interpretări a prevederilor art. 102 din Legea nr. 303/2004 și a art. 17 din Legea nr. 51/1995, întrucât, în mod greșit, prima instanța a considerat ca aceste dispoziții sunt de strictă interpretare, fiind norme speciale, astfel încât aplicarea lor nu poate fi extinsa la alte cazuri."

Consideră recurentul că această modalitate de interpretare a prevederilor legale menționate este în vădită contradicție cu principiul de interpretare "Ubi eadem ratio eadem solutio", principiu a cărui aplicabilitate a fost reținută inclusiv in jurisprudenta Înaltei Curți de Casație si Justiție, potrivit căruia atunci când in situații diferite s-ar regăsi identitate de motive, pentru ca ele sa fie rezolvate in același fel, se legitimează adoptarea aceleiași soluții.

Așa cum au susținut inclusiv paratele și cum a reținut prima instanța, rațiunea legiuitorului în privința prevederilor art. 102 din Legea nr. 303/2004 si ale art. 17 din Legea nr. 51/1995 rezida in profesionalismul si pregătirea judecătorilor care au promovat si exercitat funcția de judecător la cea mai inalta instanța de judecata din România.

Astfel, parcursul profesional al magistraților creează prezumția absolută de cunoaștere a dreptului roman, nemaifiind necesara susținerea examenului de admitere in profesia de avocat, a cărui menire este reprezentata tocmai de verificarea cunoștințelor de drept ale celor care vor sa acceada la profesia de avocat.

Or, din aceasta perspectiva, nu exista nicio diferență între parcursul profesional al judecătorilor care ajung sa profeseze în cadrul Înaltei Curți de Casație si Justiție și al procurorilor care ajung sa profeseze în cadrul Parchetului de pe langa înalta Curte de Casație si Justiție"- Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, având gradul profesional corespunzător Parchetului de pe langa înalta Curte de Casație si Justiție, cum este cazul său.

Astfel, parcursul profesional, în ceea ce privește promovarea în magistratura, modalitățile de examinare și verificare a competențelor sunt similare. In concret, pentru a atinge gradul profesional de procuror în cadrul Parchetului de pe langa Înalta Curte de Casație si Justiție este imperativa parcurgerea acelorași cai de examinare și filtrare prevăzute de Legea nr. 304/2004 prin care trece un judecător care promovează în cadrul înaltei Curti de Casație si Justiție.

Mai mult, nici măcar in ipoteza tranziției între cele doua profesii din magistratura nu există modalități suplimentare de examinare care ar putea conduce la ideea ca gradul de pregătire profesionala al judecătorilor este diferit fata de cel al procurorilor.

In mod complementar, trebuie avute in vedere prevederile legale care reglementează profesiile de judecător si procuror, Legea nr. 303/2004 nefacand diferente intre magistrați. Spre exemplu, art. 73 din Legea nr. 303/2004 prevede ca Stabilirea drepturilor judecătorilor si procurorilor se face tinandu-se seama de locul si rolul justiției în statul de drept, de răspunderea si complexitatea funcției de judecător și procuror, de interdicțiile si incompatibilitatile prevăzute de lege pentru aceste funcții si urmărește garantarea independentei si imparțialității acestora. ", fara a face diferente între judecători si procurori.

Astfel, susține recurentul că legea nu distinge între profesiile de procuror si judecător nici in privința drepturilor salariale, al drepturilor de securitate socială, a modului de calcul al vechimii in profesie, existând consecventa in egalitatea de tratament acordată magistraților.

Având în vedere toate aceste aspecte, prin raportare la criteriile pe care un magistrat ar trebui sa le detina pentru a obține dreptul de a exercita profesia de avocat definitiv, exista o identitate obiectivă între aceste criterii si calitățile profesionale pe care le-ar poseda un magistrat judecător si un magistrat procuror, sens în care invocă considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 866/2006, conform cărora Curtea Constituțională a retinut că procurorii sunt numiți în funcție, ca și judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii și că același organ al autorității judecătorești îndeplinește rolul de instanța de judecata in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor.

De asemenea, Curtea Constituționala a constatat că statutul juridic constituțional al procurorilor este identic cu cel al judecătorilor în ceea ce privește incompatibilitățile stabilite în art. 125 alin. (3) si, respectiv, art. 132 alin. (2), conform cărora funcția de procuror, ca si aceea de judecător, este incompatibila cu orice alta funcție publica sau privata, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Astfel, consideră că un magistrat procuror care a avut același parcurs academic și a atins același grad profesional ca un magistrat judecător ar trebui sa beneficieze de un tratament juridic egal cu cel al magistratului judecător.

Sub al doilea aspect, recurentul susține că o interpretare contrară - precum cea adoptata de instanța de fond - are caracter discriminatoriu, creând o diferențiere de tratament juridic unor subiecte de drept aflate in situații juridice similare.

Invocând dispozițiile art. 16 din Constituția României, O.G. nr. 137/2000, art. 14 și art. 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul arată că, considerentele reținute de instanța fondului contravin si dispozițiilor constituționale si jurisprudentei constante a Curții Constituționale care a statuat ca principiul constituțional al egalității de drepturi se traduce prin reglementarea si aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate in situații juridice similare.

Pentru a reține identitatea de statut juridic al judecătorilor si procurorilor, recurentul solicită a se avea în vedere următoarele aspecte, care au fost ignorate si încălcate de instanța de fond și anume faptul că Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 si art. 132 din Constituția României, ca o componenta a autorității judecătorești; Procurorii sunt numiti in funcție, ca si judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii si același organ al autorității judecătorești îndeplinește rolul de instanța de judecata in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor; Statutul juridic constituțional al procurorilor este identic cu cel al judecătorilor în ceea ce privește incompatibilitățile; Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor conține norme identice sau similare privind incompatibîlitatile si interdicțiile aplicabile funcțiilor de procuror si de judecător, admiterea in magistratura si formarea profesionala a judecătorilor si procurorilor, numirea judecătorilor si procurorilor, accesul procurorilor la funcția de judecător si al judecătorilor la funcția de procuror, drepturile si îndatoririle judecătorilor si procurorilor, răspunderea juridica a acestora.

Sub al treilea aspect, recurentul solicită a se avea în vedere natura juridică de act administrativ cu caracter individual a actelor contestate de parte, acestea fiind supuse rigorilor de legalitate si oportunitate cu care trebuie sa fie conform orice act administrativ.

In acest sens, actele contestate sunt supuse inclusiv prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 57/2019, ca normă generală care instituie principiul legalității, potrivit căruia autoritățile si instituțiile administrației publice, precum si personalul acestora au obligația de a acționa cu respectarea prevederilor legale in vigoare si a tratatelor si a convențiilor internaționale la care România este parte"

In concret, susține că legalitatea unui act administrativ este asigurată numai în măsura in care acesta este conform cu litera si spiritul dispozițiilor constituționale, conform cu legile adoptate de Parlament si celelalte acte normative cu o forța juridica superioara fata de actul emis, respecta regulile privind competenta organului emitent si pe cele privind procedura de emitere si forma actului.

In măsura in care aceste cerințe nu sunt indeplinite, actul administrativ emis in condiții de nelegalitate trebuie sa fie anulat, pentru a se asigura restabilirea ordinii de drept si pentru a fi înlăturate vătămările cauzate persoanelor care sunt vizate de actul administrativ nelegal.

Or, având in vedere ca actele contestate, precum si refuzul nejustificat al intimatelor de a da curs solicitării sale încalcă prevederile normelor juridice indicate, recurentul solicită a se constata nelegalitatea acestora.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și a încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel București.

În subsidiar, în măsura în care se va proceda la rejudecarea cauzei, solicită admiterea cererii de chemare in judecată formulata, în sensul anularii Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 a Consiliului Baroului București, si a Deciziei nr. 418/08.12.2018 a Uniunii Naționale a Barourilor din România, dispunând obligarea intimaților la primirea sa în profesia de avocat cu dispensă de examen.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului formulat de reclamantul A. au formulat întâmpinări ambii intimați, respectiv Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România, în cadrul cărora, fără a invoca excepții, aceștia au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea sentinței primei instanțe, ca temeinice și legale.

Răspunsul la întâmpinări

Recurentul - reclamant A. a formulat Răspuns la întâmpinările intimaților, în cadrul căruia, în esență, a reluat criticile formulate în cadrul cererii de recurs.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 16.12.2020 s-a fixat primul termen pentru soluționarea recursului la data de 13.09.2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și cele două hotărâri recurate, prin raportare la criticile formulate și la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

În ceeea ce privește contextul factual, se reține că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului A. de anulare a Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 a Consiliului Baroului București și a Deciziei nr. 418/08.12.2018 a Uniunii Naționale a Barourilor din România.

În fapt, prin cererea nr. x/18.04.2018 recurentul - petent A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) din data de 15.05.2007 a solicitat primirea în profesia de avocat, fără examen, în temeiul art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, coroborat cu art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Hotărârea Consiliului Baroului București nr. 3672/07.08.2018 s-a respins cererea petentului, cu motivarea că art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se referă numai la calitatea de judecător, nu și la cea de procuror, singura posibilitate de a fi primit în profesie fiind în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

Împotriva acestei soluții petentul -recurent a formulat contestație, soluționată de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România prin Decizia nr. 417/08.12.2018, în sensul respingerii, ca neîntemeiate.

Soluționând cererea de anulare a celor două acte administrative, formulată de petentul - reclamant A., Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins-o, ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr. 484 din 26 iunie 2020, recurată în cauză.

Anterior, prin încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2019, această instanță a respins și cererea de suspendare a judecății litigiului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate în cauză, cerere formulată de recurentul - reclamant și întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Recurentul - reclamant A., prin cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăți, a criticat atât sentința prin care s-a soluționat fondul litigiului, cât și încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2019, prin care instanța a respins cererea sa de suspendare a judecății, criticile formulate fiind întemeiate de recurent pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul - reclamant a criticat soluția de respingere de către instanță a cererii sale de suspendare a judecății, formulată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susținând că instanța de fond era obligată să analizeze dacă soluția pronunțată asupra excepției de neconstituționalitate are o înrâurire asupra soluționării cauzei și dacă suspendarea judecății cauzei este oportună.

Aceste critici nu pot fi reținute de instanța de control judiciar, raportat la dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., ce prevăd că "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți".

Înalta Curte reține că acest caz de suspendare facultativă, lăsată la aprecierea judecătorului, implică analiza îndeplinirii, în mod cumulativ, a două condiții, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți și procesul în care urmează să se stabilească existența sau inexistența unui drept să fie în curs de judecată.

În speță, așa cum a reținut și instanța învestită cu soluționarea fondului litigiului, cerințele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

În primul rând, pentru a se putea dispune suspendarea, este necesar ca soluționarea procesului ce urmează a fi suspendat să depindă de soarta unui alt proces, în sensul ca soluționarea fondului să fie influențată de existența sau inexistența unui drept ce formează obiectul celui de-al doilea proces aflat pe rolul unei instanțe de judecată și nu o cauză aflată pe rolul altei autorități publice din afara sistemului instanțelor de judecată.

În al doilea rând, inexistența sau existența dreptului trebuie rezolvată de instanța competentă (prin aceasta înțelegându-se instanța judecătorească sau alt organ jurisdicțional) în mod definitiv, urmând a fi invocată cu autoritate de lucru judecat în procesul pendinte.

Or, astfel cum în mod corect a reținut și judecătorul de primă jurisdicție, în cauză, cererea de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existența unei cauze aflate pe rolul unei alte instanțe judecătorești, de a cărei dezlegare să depindă soluția în litigiul de față, întrucât solicitarea de sesizare a Curții Constituționale a fost promovată în litigiul pendinte, prin urmare nu se poate reține că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Articolul 126 alin. (1) din Constituția României stipulează că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare și judecătorii.

În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, la Secțiunea a II-a din Capitolul III privind competența Curții Constituționale, sunt prevăzute atribuțiile de jurisdicție ale Curții Constituționale, respectiv: controlul constituționalității legilor înainte de promulgare, verificarea constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, controlul constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României, constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, exercitarea atribuțiilor privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului și la confirmarea rezultatelor acestuia și verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

În raport de textele legale anterior enunțate, se constată că instanța de contencios constituțional nu este o instanță de judecată în sensul dispozițiilor mai sus citate, întrucât nu face parte din aria instanțelor judecătorești enumerate anterior și nu desfășoară activități jurisdicționale în privința judecății vreunui drept, astfel cum este cerința instituită prin dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, mai reține Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, că art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății pricinii în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, a fost abrogat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 și, în prezent, nu există dispoziții procesuale exprese în sensul posibilității suspendării cauzei, în cazul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. neputând servi drept temei juridic în acest sens, pentru argumentele deja expuse.

Așadar, prin faptul nereglementării unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și prin abrogarea textului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecății pricinii în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, se deduce intenția legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Suprimarea unei astfel de suspendării de către legiuitor referitoare strict la sesizarea cu excepția de neconstituționalitate în fața instanței de judecată nu deschide calea unei alte suspendări, respectiv cea generală prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., urmare a faptului că instanța de contencios constituțional nu se pronunță asupra existenței ori inexistenței unui drept, ci așa cum prevede art. 29 alin. (1) asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare.

Așadar, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cazul unui incident procedural, cum este excepția de neconstituționalitate, pentru a cărei soluționare se urmează o procedură distinctă. Excepția de neconstituționalitate nu este o altă cauză referitoare la existența sau inexistența unui drept de care să depindă soluționarea cauzei, ci este calea procedurală prevăzută de Legea nr. 47/1992 pentru controlul conformității legii aplicabile cauzei cu normele constituționale.

În cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, remediul pentru soluționarea cauzei în baza textului de lege declarat neconstituțional este revizuirea prevăzută de art. 509 pct. 11 C. proc. civ.

Față de toate considerentele prezentate, nefiind întrunite condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, constatând că măsura de respingere a cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 51/1995 și art. 102 din Legea nr. 303/2004, este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicaraea corectă a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, reținând legalitatea încheierii de ședință din data de 25 octombrie 2019, respinge criticile formulate de recurentul - reclamant și subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca nefondate.

Trecând la analizarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, constată Înalta Curte că, în cadrul acestuia recurentul - reclamant a invocat în esență nemotivarea sentinței recurate, susținând că instanța de fond nu a răspuns tuturor criticilor sale, ignorând o serie de temeiuri juridice invocate de parte prin cererea de chemare în judecată.

Aceste critici nu pot fi însă reținute de instanța de control judiciar raportat la conținutul sentinței recurate.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Reține instanța de control judiciar că motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant și fiecare temei de drept invocat de acesta în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile/criticile invocate de reclamant cu privire nelegalitatea celor două acte administrative atacate, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de casare cercetat; prima instanță reținând corect situația de fapt și, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

Dimpotrivă, judecătorul fondului a expus în mod clar și logic raționamentul în baza căruia a constatat legalitatea Hotărârii nr. 3672/07.08.2018 și a Deciziei nr. 418/08.12.2018, ce au făcut obiectul judecății, neputându-se reține astfel nemotivarea hotărârii.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe, respectiv că instanța nu și-a însușit criticile recurentului, dimpotrivă, le-a respins, expunând și argumentele pentru care a procedat astfel, nu înseamnă că hotărârea este nemotivată.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceasta să răspundă argumentelor esențiale, aceste argumente putând fi tratate grupat.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În speța de față, instanța de control judiciar constată că sentința recurată respectă exigențele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele prin care a înlăturat criticile de nelegalitate expuse de recurentul - reclamant, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Contrar susținerilor recurentului, o astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale, asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei.

Prin urmare, criticile recurentului privind nemotivarea sentinței recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi reținute, fiind nefondate.

În ceea ce privește criticile aduse aceleiași sentințe, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată Înalta Curte că, potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cadrul acestui motiv de recurs recurentul a susținut în esență greșita interpretare a dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și a art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995.

Aceste critici nu pot fi reținute de către instanța de control judiciar, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la momentul cererii:

(2)Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție cărora le-a expirat mandatul pentru care au fost numiți ori, după caz, sunt eliberați din motive neimputabile își păstrează gradul dobândit în ierarhie și pot ocupa o funcție de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și pot reveni pe funcția de magistrat deținută anterior sau pe o altă funcție de judecător ori procuror sau pot opta pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen.

Deopotrivă, art. 17 din Legea nr. 51/1991, forma în vigoare tot la momentul cererii prevede că:

(1)Primirea în profesie se realizează numai în baza unui examen organizat de U.N.B.R., cel puțin anual și la nivel național, potrivit prezentei legi și Statutului profesiei de avocat.

(2)Examenul pentru primirea în profesia de avocat se susține în cadrul Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților și se desfășoară în mod unitar, în centrele teritoriale ale acestuia, având la bază o metodologie elaborată și aprobată de Consiliul U.N.B.R.

(3)Tematica examenului este unică la nivelul U.N.B.R., iar selectarea subiectelor se face de comisia națională de examen.

(4)Comisia națională de examen este formată cu precădere din avocați - cadre didactice universitare, care au minimum 10 ani vechime în profesia de avocat. Desemnarea acesteia se face de Comisia permanentă a U.N.B.R., la propunerea barourilor.

(5)Dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător, precum și judecătorilor de la instanțele internaționale.

Astfel, raportat la aceste dispoziții, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a reținut că primirea în profesia de avocat, fără examen, a fost instituită ca excepție doar pentru persoanele care au deținut funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție sau la instanțele internaționale.

Este evident că prin modificarea legislației anterioare care prevedea această posibilitate de primire în profesia de avocat și pentru procurori, legiuitorul a dorit o schimbare de optică, în sensul că doar Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție pot opta pentru intrarea în avocatură. Cum dispoziția legale este foarte clară, instanța nu poate aplica prin analogie acest text de lege și procurorilor.

Înalta Curte reține că dispozițiile anterior menționate sunt de strictă și limitativă interpretare, acestea acordând doar judecătorilor care au activat în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și celor de la instanțele internaționale dreptul de a opta pentru exercitarea profesiei de avocat, nu și procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cum este cazul recurentului - reclamant.

Chiar dacă există dispoziții legale, cum ar fi art. 73 din Legea nr. 303/2004 care nu fac distincție între judecători și procurori, totuși articolul 102 din Legea nr. 303/2004 este de strictă interpretare și aplicare, acesta făcând deosebire între cele două categorii de magistrați.

De asemenea, faptul că în articolele 131 și 132 din Constituția României, invocate de recurentul - reclamant prin prisma considerentelor Curții Constituționale, nu se face nici o distincție între judecători și procurori, ambele profesii fiind o componentă a autorității judecătorești, nu înseamnă că alte prevederi legale nu se poate face distincție între procurori și judecători, acesta fiind cazul art. 102 din Legea nr. 303/2004 și art. 17 din Legea nr. 51/1995.

Așadar, este fără echivoc că reclamantul, ce deține funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi primit în profesia de avocat, fără examen.

În condițiile în care reclamantul nu a deținut funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum impun dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, nu există nici un temei legal care să oblige pârâții să accepte intrarea recurentului în avocatură, fără examen.

Susținerile acestuia legate de pretinsa discriminare rezultată din faptul că dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevăd intrarea în avocatură, fără examen, doar pentru persoanele care au deținut funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt neîntemeiate, din moment ce legiuitorul are dreptul de a institui reguli și excepții în ceea ce privește organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

În cauză nu este vorba de o discriminare, ci de o excludere a celorlalți judecători de la alte instanțe să acceadă în profesia de avocat fără examen.

În mod greșit se apreciază de către recurentul - reclamant că este vorba despre magistrați, în condițiile în care art. 102 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraților se referă, în mod exclusiv, doar la judecători, nu la magistrați.

Înalta Curte nu poate reține nici încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, întrucât, astfel cum și instanța de fond în mod corect a reținut, dreptul instituit de norma legală anterior menționată reprezintă o recompensă pentru judecătorii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care, datorită profesionalismului și a pregătirii lor, au promovat și exercitat funcția de judecător la cea mai înaltă instanță de judecată din România.

De altfel, chiar Curtea Constituțională în cadrul Deciziei nr. 241 din 03 iunie 2020, efectuând controlul de constituționalitate al dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, a reținut că acestea nu reglementează un drept al judecătorilor și al procurorilor, care să vizeze statutul constituțional similar al acestora, ci instituie un beneficiu pentru foștii judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție cărora le-a expirat mandatul sau care au fost eliberați din funcție din motive neimputabile iar în reglementarea unui astfel de beneficiu, legiuitorul este liber să prevadă căror categorii de persoane i se aplică, fără ca prin aceasta să se considere că instituie discriminări între beneficiarii normei și cei care nu beneficiază de aceasta.

Prin urmare, nu se poate vorbi de vreo discriminare sau de vreo lipsă de egalitate în fața legii, astfel cum eronat susține recurentul - reclamant, în condițiile în care legiuitorul poate să legifereze astfel cum consideră de cuviință, în sensul să acorde doar judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție anumite privilegii, față de procurorii din cadrul Parechetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Faptul că atât judecătorii cât și procurii au statut constituțional de magistrați nu are nici o relevanță din prisma condițiilor privind intrarea in profesia de avocat. Acestea sunt prevăzute în mod clar prin art. 17 din Legea nr. 51/1991, singura excepție de la primirea în profesie prin examen fiind stabilită pentru judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție cărora le-a expirat mandatul pentru care au fost numiți ori, după caz, sunt eliberați din motive neimputabile și pentru judecătorii de la instanțele internaționale.

Cum excepțiile sunt de strictă interpretare, Înalta Curte constată că recurentul-reclamat nu se încadrează în ipoteza de excepție prevăzută de art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1991, cererea sa fiind în mod legal respinsă, ca neîntemeiată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii în anulare și, astfel, de menținere a actelor atacate, este legală, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și a art. 17 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputând fi reținute.

Așa fiind, Înalta Curte reține că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât niciunul dintre motivele de casare invocate de recurentul - reclamant nu poate conduce la reformarea hotărârii atacate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentul - reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

Totodată, având în vedere cererea intimaților-pârâți din această etapă procesuală, de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei căi de atac și dovezile depuse și atașate la dosar, raportat la soluția ce se preconizează a fi pronunțată asupra recursului declarat de reclamantul A., urmează a fi obligat recurentul - reclamant A., ca " parte care pierde procesul", la plata către intimatul Baroul București a sumei de 400 RON și la plata către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat (reprezentare și asistență juridică).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 484 din 26 iunie 2020 și împotriva încheierii de ședință din data de 25 octombrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - reclamant A. la plata către intimatul Baroul București a sumei de 400 RON și la plata către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 396 coroborat cu art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 septembrie 2022.