ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3721/2023

Ședința publică din data de 4 iulie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 mai 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale ("ANRM"), a solicitat:

(i) anularea Ordinului nr. 32/2018 emis de ANRM privind aprobarea Metodologiei de stabilire a prețului de referință pentru gazele naturale extrase în România;

(ii) obligarea ANRM la plata de despăgubiri în favoarea reclamantei, estimate provizoriu la suma de 166.850.455 RON reprezentând prejudiciul creat prin emiterea Ordinului a cărui anulare se solicită;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cerere completatoare, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 9006/28.06.2019 prin care ANRM a răspuns plângerii prealabile formulate de reclamantă împotriva Ordinului nr. 32/2018.

1.3. Prin alte cereri completatoare, reclamanta a solicitat anularea Ordinului ANMR nr. 282/2019 și a Ordinului nr. 233/2020, ambele de modificare a anexei la Ordinul nr. 32/2018.

Prin sentința civilă nr. 1810 din 2 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decăzut reclamanta din proba cu opinia de specialitate, a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr. 9006/2019 și a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1810 din 2 decembrie 2021, precum și împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2021 și din 8 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.A., întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și modificată.

Reclamanta a transmis prin email cererea de recuzare la data de 29.11.2021, în termenul de amânare a pronunțării. Art. 49 alin. (2) din C. proc. civ. interzice judecătorului pronunțarea hotărârii anterior soluționării cererii de recuzare. În același sens, prin decizia nr. 14/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat că formularea unei cereri de recuzare nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecății și nici dezbaterea în fond a procesului, însă împiedică pronunțarea hotărârii anterior soluționării cererii de recuzare.

Or, în cauză, cererea de recuzare a fost soluționată după data pronunțării sentinței, respectiv la 8.12.2021.

În concluzie, instanța a pronunțat sentința la data de 02.12.2021 cu încălcarea obligației de a aștepta soluționarea cererii de recuzare formulate la 29.11.2021, obligație impusă de art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, încheierea de respingere a recuzării este insuficient și superficial motivată. Prin cererea de recuzare s-a invocat lipsa de imparțialitate a judecătorului fondului rezultând dintr-o serie de aspecte ivite la ultimul termen de judecată. Aspectele invocate, în majoritatea lor, au fost ignorate de instanța care a soluționat cererea de recuzare.

De asemenea, cererea de recuzare a fost în mod greșit respinsă întrucât instanța de fond nu s-a limitat la a discuta cu părțile aspecte referitoare la decăderea din probă, utilitatea probei, încadrarea unei cereri ca fiind modificatoare. Dimpotrivă, instanța de fond a lipsit de eficiență toate dispozițiile anterioare ale primului judecător desemnat în cauză, demonstrând că nu are nicio intenție să administreze proba cu expertiză. Recurenta-reclamantă se referă la modalitatea și succesiunea în care au avut loc incidentele procedurale, care au știrbit flagrant aparența de corectitudine și imparțialitate a instanței fondului.

Deși instanța de fond s-a pronunțat asupra decăderii și lipsei de utilitate a probei cu expertiză prin sentință iar nu prin încheiere, recurenta-reclamantă critică și încheierea, considerând că maniera în care au avut loc dezbaterile la termenul de judecată din 17.11.2021 (când instanța a invocat din oficiu incidentele procedurale) a adus o gravă atingere dreptului său la apărare și principiului contradictorialității, prin lipsa oricărei motivări cu privire la soluțiile procedurale aplicate în cauză.

La termenul din 17.11.2021 instanța a rămas în pronunțare atât asupra incidentelor invocate din oficiu, cât și pe fondul cauzei.

Instanța a pus în discuție decăderea reclamantei din proba cu expertiză tehnică de specialitate încuviințată prin încheierea din 12.06.2020 și revenirea asupra încuviințării probei, pentru lipsa utilității. Instanța a refuzat să soluționeze incidentele în ședință publică și a motivat invocarea lor prin durata procesului și împrejurarea că reclamanta nu ar fi depus la dosar contractele încheiate de specialistul propus cu terțe persoane, în scopul dovedirii expertizei acestuia, motiv pentru care a considerat că persoana propusă nu îndeplinește calificarea de specialist în domeniu.

Este evident că niciuna dintre susțineri nu poate întemeia decăderea din probă sau revenirea asupra probei și nu reprezintă o motivare suficientă pentru invocarea incidentelor de către instanță.

Reclamantei i s-a refuzat dreptul la acordarea unui termen în scopul de a-și pregăti poziția față de lipsa expertizei tehnice, precum și cererea de a se decala momentul punerii concluziilor asupra fondului, aspecte care atestă o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, cererea reclamantei are un capăt referitor la despăgubiri evaluate provizoriu la suma de 166.850.455 RON, reprezentând prejudiciul creat prin emiterea ordinului a cărui anulare s-a solicitat. Instanța a refuzat reclamantei acordarea unui termen pentru depunerea unei cereri precizatoare a câtimii prejudiciului solicitat în cauză, cu motivarea că aceasta ar fi o cerere modificatoare tardivă. Chestiunea a fost invocată din oficiu, deși numai pârâta putea să invoce tardivitatea, presupunând, prin absurd, că cererea ar fi fost una modificatoare.

Indicarea valorii la zi a despăgubirilor nu poate reprezenta o modificare a cererii introductive, așa cum eronat a reținut instanța de fond, fiind incidente prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. care permit depunerea cererii precizatoare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă se referă la măsurile dispuse prin sentință, de decădere a sa din proba cu expertiză și revenire asupra probei încuviințate, pentru lipsa caracterului util, arătând că au fost încălcate principiile care guvernează procesul civil: principiul contradictorialității, respectarea dreptului la apărare, limitele rolului activ al instanței.

În privința expertizei tehnice de specialitate, instanța a reținut inițial că desemnarea expertului/specialistului tehnic se va realiza prin acordul părților, motiv pentru care s-a întocmit o listă scurtă a experților ANEVAR. Au avut loc înlocuiri succesive ale specialiștilor desemnați, însă la data la care s-a dispus decăderea din probă era depășită etapa verificării competenței specialistului ultim propus. Noul judecător al cauzei a arătat că nu este lămurit în legătură cu specializarea expertului, însă o astfel de discuție nu mai putea avea loc. Mai mult, deși instanța nu a precizat ce documente ar putea fi depuse cu privire la specializare, reclamanta a depus astfel de documente referitoare la competența expertului B., la solicitarea instanței. Pârâta nu a contestat specializarea expertului propus și cu toate acestea instanța a decăzut-o pe reclamantă din proba cu expertiza de specialitate, refuzând chemarea expertului pentru lămuriri suplimentare.

Nedepunerea de către parte a unor documente lămuritoare cu privire la specializarea expertului nu poate conduce la decăderea sa din dreptul de a administra proba deja încuviințată. Gradul de specializare al domeniului excede unei analize pe care instanța ar putea să o realizeze în lipsa administrării probei.

Prin sentință se fac aprecieri care nu corespund realității. Mai exact, specialistul a completat CV-ul inițial depus cu date și explicații concrete cu privire la relevanța activității sale în raport de specializarea solicitată în cauză.

Pârâta nu a infirmat realitatea informațiilor prezentate, iar instanța a reținut fără temei că CV-ul specialistului nu este semnat, o astfel de obligație legală a reclamantei nesubzistând. Neîntemeiată este și susținerea că din CV-ul depus nu reiese că expertul ar fi efectuat vreun proiect referitor la gaze naturale.

A fost ignorată încheierea de încuviințare a probei din 12.06.2020, prin care s-a reținut că singurii experți abilitați prin lege să stabilească valoarea bunurilor sunt experții ANEVAR și că un astfel de expert ce urma a fi desemnat trebuie să aibă experiență în domeniul energiei și gazelor naturale.

Reținerea lipsei de expertiză a specialistului desemnat este nefondată, acesta fiind membru ANEVAR, care dovedește pe calea CV-ului o experiență și în domeniul evaluării de active și fluxuri de numerar specifice categoriei bunurilor fungibile gaze naturale.

Recurenta-reclamantă arată că nu-i revenea în exclusivitate sarcina identificării unei expert/specialist care să realizeze expertiza și că a depus diligențe pentru identificarea unui astfel de specialist, așa încât decăderea sa din probă reprezintă o încălcare a art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., precum și o gravă atingere adusă dreptului la apărare și o nesocotire a rolului activ al instanței.

În primul rând, revenirea asupra probei a avut loc fără ca vreunul dintre elementele deduse judecății să se fi schimbat, ceea ce face ca măsura să fie nejustificată.

Instanța a reținut și că aspectele deduse judecății pot fi analizate fără administrarea probei. Acest argument este formal, dovadă stând motivarea hotărârii prin care instanța și-a bazat soluția pe propriile sale teorii raportate la piața gazelor, neprobate și nepuse în discuția părților.

În plus, nu a fost combătută opinia de specialitate extrajudiciară a profesorului C., admisă ca probă în dosar.

În motivarea sentinței, instanța reține aspecte neinvocate de părți și nepuse în discuția părților și invocă concepte și argumentații specifice pieței gazelor care nu se bazează nici pe probatoriul administrat și nici pe susținerile părților.

Cu titlu de exemplu, instanța reține că Metodologia criticată este dinamică și permite actualizarea prețului de referință în timp real, corespunzător modificării prețului la gaze naturale pe cea mai relevantă piață europeană, fără a trimite la nicio probă, ci bazat strict pe un raționament propriu.

Susținerile instanței sunt incorecte și irelevante pentru stabilirea prețului de referință al gazelor naturale, având în vedere că legislația privind standardele de evaluare prevede că valoarea bunurilor fungibile se stabilește având în vedere piața pe care aceste bunuri sunt tranzacționate. Nicăieri în standardele aplicabile nu se prevede că piața unui bun mobil trebuie să îndeplinească anumite condiții restrictive (ex. număr de participanți sau nivel de concurență).

Trimiterea instanței la "cea mai relevantă piață concurențială" este nefundamentată, reclamanta demonstrând în cauză că hub-ul D. este slab dezvoltat în raport cu celelalte din piața de gaze naturale a Europei.

Un alt argument, care nu a fost invocat de ANRM, dar este susținut de instanță este acela că prețul de referință conform Ordinului anterior nr. 98/1998, se determina tot printr-o formulă de calcul raportată la fluctuațiile de preț de pe piața mediteraneană, iar nu de pe piața românească.

Este de remarcat că ANRM a renunțat la această metodologie, adoptată de altfel în baza altei legi (din anul 2002), tocmai pentru că nu reflecta valoarea gazelor naturale produse în România.

Toate aceste aspecte arată că hotărârea se fundamentează pe argumente incorecte, neprobate și nedemonstrate, dar și irelevante, având în vedere că acordarea de relevanță hub-ului D. vine în contradicție cu prevederile Legii petrolului nr. 238/2004 care impune stabilirea unui preț de referință pe baza prețului cu care gazele naturale se vând pe piața din România.

De asemenea, instanța nu analizează legalitatea ordinului atacat din perspectiva alegerii indicelui D. pentru determinarea prețului de referință, având în vedere că tranzacțiile D. reprezintă cel mult 1% în România și 10 % din totalul tranzacțiilor cu gaze naturale pe hub-ul D..

Analiza prin sentință a cuprinsului actelor care au stat la baza emiterii ordinelor contestate este insuficientă. Instanța a reținut că ANRM și-a fundamentat soluția pe un raționament propriu, ceea ce este neadevărat.

Instanța reține că este suficient că există studiul E. și prin simpla întocmire a studiului se îndeplinește dezideratul legiuitorului ca ordinele să fie adoptate pe baza unei fundamentări corespunzătoare.

De asemenea, reține că nu are posibilitatea de a alege, în condițiile respectării limitelor dreptului de apreciere al autorității, o altă soluție tehnică posibil aplicabilă sau o altă metodă de calcul deoarece, astfel, s-ar încălca principiul separației puterilor în stat.

Instanța nu a ținut seama de limitele analizei de legalitate, problemele de drept ridicate în speță nevizând oportunitatea emiterii actului, ci încălcarea Legii petrolului și a altor dispoziții și principii legale incidente.

Instanța s-a bazat pe concepte și argumentații care nu rezultă sau care sunt contrazise de probatoriul administrat, enunțând un raționament într-un domeniu absolut specializat pentru care era necesar să cunoască opinia unui specialist.

De altfel instanța nu a răspuns argumentelor esențiale invocate de reclamantă, pe care le-a sumarizat ca fiind nemulțumiri ale acesteia. Spre exemplu, nu a analizat criticile aduse studiului E..

Pe de altă parte, chiar acest studiu reține că D. nu este hub-ul relevant și reprezentativ în Europa și în piață și că D., de asemenea, nu este relevant, ci relevante sunt contractele pe termen lung.

Reclamanta a criticat metodologia de stabilire a prețului de referință pentru gaze naturale extrase din România (PRGNR) pentru că acesta a fost stabilit cu încălcarea dispozițiilor legale. Nu s-a solicitat instanței să aleagă o altă metodă de calcul sau să dispună vreo altă soluție, ci s-a arătat că indicele D. nu are nicio legătură cu valoarea gazelor naturale produse în România.

Metodologia nu trebuie fundamentată pentru a maximiza veniturile la bugetul de stat sau profiturile producătorilor, ci pe criterii legale obiective, pentru a respecta prevederile Legii petrolului și, în consecință, pentru a determina corect valoarea gazelor naturale produse în Româna, având în vedere prețurile cu care acestea se vând.

Instanța propune o limitare artificială a controlului de legalitate, arătând că argumentele reclamantei ar viza oportunitatea, iar nu legalitatea ordinelor atacate.

Or, toate argumentele din cererea introductivă prin care se susține irelevanța studiului E. și încălcarea dispozițiilor legale sunt critici de nelegalitate. Marja de apreciere a autorității nu este totală și necenzurabilă, iar delimitarea între dreptul de apreciere al autorității publice și excesul de putere se stabilește pe baza principiului proporționalității, în sensul că mijloacele de acțiune ale autorității nu pot depăși scopul în vederea cărora sunt folosite, respectiv binele social și interesul public.

În acest sens, metodologia trebuie să respecte o serie de rigori legale și principii fundamentale, iar instanța era chemată să verifice dacă autoritatea a acționat cu depășirea sau nesocotirea limitelor legale.

Reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor legale care reglementează obligația ANRM de a se raporta la valoarea producției brute extrase din România în stabilirea metodologiei de calcul al prețului de referință, precum și obligația aceleiași autorități de a realiza studii de specialitate care să fundamenteze respectiva metodologie.

Astfel, art. 2 din Legea petrolului nr. 238/2004 definește prețul de referință al petrolului ca fiind prețul stabilit de către autoritatea competentă în baza unei metodologii fundamentate pe studii de specialitate, care se utilizează pentru calculul veniturilor bugetului de stat aferente redevenței petroliere. Art. 49 din aceeași lege prevede că redevența petrolieră se stabilește, pentru operațiunile petroliere de exploatare a zăcămintelor petroliere, ca o cotă procentuală din valoarea producției brute extrase. Art. 92 din Normele metodologice de aplicare a Legii petrolului prevede că redevența se calculează ca valoare a producției brute extrase înmulțit cu cota procentuală stabilită de lege, unde valoarea producției brute extrase este egală cu producția brută ori prețul de referință.

Deci, redevența petrolieră trebuie stabilită prin raportare la beneficiile pe care concesionarul le obține de pe urma concesiunii petroliere, fie că acest beneficiu se raportează la valoarea producției realizate, fie că acesta se raportează la valoarea veniturilor încasate.

ANRM, în exercitarea atribuțiilor sale de stabilire a redevenței petroliere, la nivel infralegal, are obligația de a se asigura că metodologia de calcul va avea drept rezultat o valoare care reflectă în mod rezonabil valoarea de piață sau veniturile care au fost sau puteau fi realizate de operatorii de gaze de pe piață, astfel cum acestea au fost obținute din tranzacțiile efective din perioada de referință.

Intenția legiuitorului de a stabili valoarea redevenței prin raportare la beneficiile obținute de concesionar este confirmată de raportul de control al Curții de Conturi, dar și de expunerea de motive a Legii petrolului.

Or, ordinele atacate încalcă prevederile din Legea petrolului și standardele ANEVAR care impun raportarea la valoarea producției naționale.

Dezideratul alinierii prețurilor la gazele naturale în Uniunea Europeană nu poate reprezenta un criteriu de stabilire a redevenței pe care un producător român trebuie să o achite statului român. Metodologia trebuie să se raporteze la realitățile pieței din România, care nu exporta în 2017-2018 și nu exportă nici în prezent gaze naturale.

În consecință, nelegalitatea metodologiei rezidă, pe e o parte, în raportarea la o piață externă pe care nu sunt tranzacționate gazele naturale produse în România, iar pe de altă parte în utilizarea unui indice nerelevant fie și pentru piața din Austria (indicele D. nefiind folosit la calculul redevențelor nici în Austria).

Deci, metodologia de calcul trebuia să respecte prevederile Legii petrolului și normele care precizează explicit că prin prețul de referință se determină valoarea gazelor naturale produse în România.

Cadrul normativ cere stabilirea prețului de referință pentru determinarea valorii producției de gaze naturale, iar în conformitate cu legislația din România, pentru stabilirea valorii bunurilor este obligatoriu să fie respectate standardele ANEVAR.

Având în vedere că gazele naturale fac parte din categoria bunurilor fungibile, era necesar ca un expert membru ANEVAR să verifice dacă studiul E. respectă standardele ANEVAR de evaluare. Este logic și de bun simț că valoarea unui bun este dată de prețul cu care acel bun se vinde pe piață și cu tipul de tranzacție cu care acel bun se vinde în mod obișnuit.

Curtea de Conturi a constatat că ANRM a încălcat Legea petrolului prin stabilirea prețului de referință fără raportare la producția internă, or instanța încearcă să sugereze că raportul Curții de Conturi se referă la dezideratul corelării cu piața internațională.

Mai mult, instanța pleacă de la premisa greșită că D. permite alinierea la prețurile folosite pe piața europeană pentru acest tip de produs și este în concordanță cu fluctuațiile acestei piețe, situație pe de o parte nefundamentată și pe de alta contrazisă chiar de autorii studiului E. precum și de opinia de specialitate extrajudiciară.

A mai arătat instanța că este irelevant că gazul românesc nu se tranzacționează pe piața europeană, punând mai presus dezideratul de a determina un preț pe baza mecanismelor libere de piață din UE. Acest considerent este înfrânt în primul rând de argumentul că D. este un hub de tranzit și nici măcar autorii studiului E. nu l-au considerat a fi cel mai relevant din Europa.

În realitate, nu există o fundamentare reală a ordinelor atacate, analiza din studiul E. fiind nerelevantă.

Studiul E. nu respectă prevederile legale și standardele ANEVAR, iar autorii săi nu sunt membrii ANEVAR, acreditare care este obligatorie în Româna pentru stabilirea valorii bunurilor.

Niciunul dintre capitolele studiului nu cuprinde o analiză temeinică a pieței românești și a situației reale din anii 2016-2017. O astfel de analiză ar fi arătat că indicele D. este total necorelat cu prețurile medii la care se comercializează gazele naturale produse în România, indicele respectiv fiind atât mai mare cât și mai mic față de prețurile medii de vânzare ale gazelor naturale produse în România, în funcție de perioadă.

De asemenea, deși ANRM a menționat că la data emiterii Ordinului nr. 32/2018 nu existau date relevante pe BRM, realitatea faptică demonstrează că în anul 2017 existau suficiente date pe BRM, unde se tranzacționau gaze naturale reprezentând 50% din necesarul de consum în România.

Studiul E. are numeroase vicii și erori profesionale, nu respectă principiile fiscalității și este în contradicție cu principiile sistemului economic de impunere și cu practica internațională în domeniu.

Toate datele studiului sunt nerelevante cât timp gazele din România nu se puteau exporta fizic. Așa cum au precizat autorii studiului și cum și-a asumat ANRM, stabilirea metodologiei pe baza D. a avut în vedere un unic deziderat și anume identificarea și raportarea la prețul cel mai mare, iar nu aplicarea unor criterii legale relevante.

Ca atare, studiul de fundamentare a metodologiei este lipsit de substanță lipsindu-i orice simulare sau detaliu cu privire la variantele de calcul propuse de producători, bazate pe prețul tranzacțiilor din România.

De asemenea, implementarea prin Ordinul nr. 282/2019 a două principii diferite de calcul a PRNGR (preț realizat-pentru vânzările în regim reglementat și D. pentru vânzările pe piața concurențială) arată o incoerență majoră în aplicarea principiilor definite de Legea petrolului pentru calculul valorii producției brute.

Având în vedere că România nu are conexiune cu Europa și nici cu D., se relevă comportamentul abuziv al ANRM, care se raportează la o realitate paralelă celei naționale. Susținerea caracterului obiectiv, transparent și nediscriminatoriu al mecanismului de determinare a prețului de referință nu se bazează pe un probatoriu administrat. Metodologia ar fi trebuit să reflecte caracteristicile pieței locale atât din perspectiva prețurilor și veniturilor încasate de pe urma exploatării gazelor naturale cât și din perspectiva infrastructurii fizice existente și a costurilor pe care această activitate le presupune.

Or, raportarea redevenței la prețuri și volume practicate pe o piață inaccesibilă operatorilor din România și la un indice nereprezentativ reprezintă o măsură inadecvată scopului pretins urmărit și o încălcare a principiului proporționalității, care trebuie să guverneze activitatea administrației publice.

Membrii colectivului E. au specializări nerelevante pentru stabilirea valori bunurilor, nefiind niciunul membru ANEVAR sau specializat în piața gazelor naturale.

Cât privește considerentul instanței potrivit căruia piața românească de petrol și gaze este o piață de tip monopol, stabilirea prețului fiind realizată în mare parte prin deciziile manageriale ale operatorilor economici majoritari, susținerile nu subzistă. Recurenta trimite la opinia de specialitate extrajudiciară administrată, din care rezultă că există competitivitate pe piața en gros de gaze din România. Or, într-o piață națională care nu exportă gaze naturale, cererea și oferta relevante nu pot fi decât cele de pe plan național.

Instanța afirmă superficial că ar fi existat o dezbatere publică a celor 4 variante de calcul propuse prin studiul E. și că raportul Curții de Conturi ar fi stabilit dezideratul raportării la piața internațională.

În realitate, studiul E. nu a fost făcut public și nu propune 4 variante de calcul, iar alte acte de fundamentare nu au fost întocmite.

Viciul nemotivării actelor administrative nu poate fi acoperit prin acte emise ulterior sau prin hotărârea instanței de fond. În realitate, pentru alegerea pe care a făcut-o, ANRM nu a oferit niciun fel de fundamentare la data aprobării ordinului din 2018, cele două referate de necesitate publicate prealabil emiterii ordinului nerăspunzând cerințelor de motivare pentru că nu cuprind un raționament propriu al autorității referitor la alegerea făcută. Mai mult, în privința Ordinelor nr. 282/2019 și nr. 233/2020 nu au fost depuse referate de aprobare ori de necesitate.

Instanța de fond a stabilit netemeinicia criticii referitoare la încălcarea principiului certitudinii impunerii sarcinii fiscale, reținând că redevența petrolieră nu este un impozit, ci este o contraprestație datorată statului. Însă, acest principiu trebuie să își găsească aplicare și în cazul redevențelor petroliere ca o expresie a imperativelor de claritate, precizie, previzibilitate a legii. Or, nivelul redevenței a devenit imprevizibil prin efectul Ordinului nr. 32/2018, neexistând nicio corelație între veniturile încasate de titularii de acorduri petroliere din România și prețurile de pe hub-ul D.. Pentru titularii de acorduri petroliere este greu să urmărească și să cuantifice obligația de plată fluctuantă care le revine.

Intimata-pârâtă ANRM a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că îi revine atribuția de stabilire, în condițiile legii, a prețului de referință pentru petrolul extras în România, în vederea stabilirii redevenței petroliere, în conformitate cu art. 2 lit. e) din H.G. nr. 1419/2009. În conformitate cu art. 54 lit. e) din Legea petrolului nr. 238/2004 trebuie să efectueze studii pe baza cărora să stabilească prețul de referință, iar definiția prețului de referință se regăsește în art. 2 pct. 30 din aceeași lege.

În acord cu aceste prevederi și cu măsurile dispuse de Curtea de Conturi, ANRM a încheiat cu E. un contract de cercetare și consultanță pentru stabilirea prețului de referință. Studiul pe piața de gaze naturale a fost făcut de colectivul de cercetare al Universității, care a propus mai multe variante de calcul al prețului de referință. Acestea au fost supuse consultării publice, fiind publicate pe site-ul ANRM în mai 2017, ianuarie și februarie 2018.

A fost aleasă varianta de calcul prin raportare la hub-ul D., având în vedere că acesta este cel mai important în comercializarea gazelor naturale din Europa centrală și de est.

Alte motive pentru care prețul de referință al gazelor naturale din România a fost raportat la hub-ul menționat sunt: hub-ul tranzacționează volume mari de gaze naturale importate de vestul Europei din estul Europei; este unul din hub-urile UE care exprimă un preț valabil pentru volume mari tranzacționate, contractele transparente pentru ziua următoare fiind cele mai numeroase - ceea ce justifică alegerea prețului acestora ca preț de referință pentru prețul gazelor naturale; la data efectuării studiului și aprobării metodologiei, piața din România nu avea un caracter consolidat, neoferind elemente relevante pentru stabilirea prețului de referință, prin comparație cu piețele de gaze naturale din Europa; tendința pe plan continental este aceea de a crea o piață europeană internă din care să facă parte toate statele membre UE; piața gazelor naturale din România este mai aproape de monopol decât de piață funcțională astfel că prin această alegere se protejează consumatorii împotriva impunerii unui preț de către deținătorii monopolului, prețurile în condițiile unei piețe libere fiind dictate în principiu de elementele cerere și ofertă; statul român, în interacțiunea cu companiile producătoare, are astfel un instrument obiectiv transparent și incontestabil de stabilire a prețului de referință.

Intimata-pârâtă trimite la un raport de investigație întocmit de Consiliul Concurenței în februarie 2018 privind sectorul gazelor naturale din România, care confirmă că prețul de referință cel mai relevant este dat de D., Austria.

Strict raportat la motivele de recurs, intimata-pârâtă arată următoarele:

În privința cererii de recuzare a judecătorului fondului, aceasta a fost respinsă ca nefondată, imparțialitatea fiind corect apreciată.

În privința decăderii reclamantei din proba cu expertiză și a lipsei caracterului util al unei astfel de probe, arată că decăderea din probă a avut loc întrucât pe parcursul unei perioade procesuale îndelungate reclamanta nu a propus un expert/specialist care să aibă competență în analizarea pieței gazelor.

Față de obiectivele expertizei propuse de reclamantă specialiștii propuși nu aveau niciun fel de experiență, calificarea lor fiind aceea de evaluatori imobiliari.

Or, prețul de referință a fost stabilit de ANRM pe baza unui studiu întocmit de un colectiv de cercetare ai cărui membrii au specializare în piața gazelor naturale.

Cât privește respingerea cererii de precizare a câtimii prejudiciului, intimata-pârâtă arată că majorarea valorii despăgubirilor reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată.

Cât privește criticile aduse sentinței, intimata arată că alegerea unei variante de calcul al prețului de referință nu este o chestiune de legalitate, ci una de oportunitate, alegerea fiind justificată și motivată prin actele premergătoare emiterii Ordinului nr. 32/2018.

Instanța a reținut corect că nu are posibilitatea, respectând limitele dreptului de apreciere al ANRM, să indice o altă soluție tehnic posibil aplicabilă sau o altă metodă de calcul, pentru că astfel ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat.

Recurenta- reclamantă nu a putut preciza ce dispoziții legale ar fi fost încălcate în procedura de emitere a ordinelor contestate, deși susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea.

Studiul E. a propus variante de calcul al prețului de referință, iar în urma consultării publice, în baza procesului-verbal din 19.12.2017, ANRM a ales varianta prețului la hub. Alegerea a fost motivată de faptul că la data respectivă volumele de gaze naturale tranzacționate pe BRM și OPCOM erau mici, irelevante, piața locală fiind netransparentă și imatură.

Recurenta susține fără temei că alegerea hub-ului de la Viena nu este fundamentată, câtă vreme acesta este principalul hub de tranzacționare a gazului produs în estul Europei și importat de țările din vestul Europei.

Susține recurenta că nu au fost respectate standardele de evaluare ANEVAR, însă nu precizează care ar fi temeiul legal care impune raportarea prețului de referință al gazelor naturale la aceste standarde. Intimata arată și că, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 163/2015, standardele ANEVAR sunt facultative pe teritoriul statului român.

Față de susținerea că au fost încălcate prevederile Legii petrolului și cele ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, ANRM arată că nicio astfel de încălcare nu a fost relevată, trimițând la definiția prețului de referință al petrolului.

De asemenea, nu a fost relevat excesul de putere sau vreo încălcare a principiului proporționalității, metodologia de stabilire a prețului de referință raportâțndu-se la principiile unei piețe libere.

La data emiterii Ordinului nr. 32/2018, piața de gaze naturale tranzacționate la hub-ul de la Viena era cea mai relevantă din punct de vedere al numărului tranzacțiilor și al volumelor tranzacționate, rezultând prețul cel mai apropiat de nivelul prețului în Uniunea Europeană.

Piața din România nu avea anvergura care să permită o sintetizare semnificativă a tranzacțiilor, așa încât Ordinul 32/2018 respectă toate cerințele legale formale și substanțiale pentru emiterea sa.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că la data de 17.11.2021 instanța de fond a rămas în pronunțare atât asupra a două chestiuni procedurale (decăderea reclamantei din proba cu expertiză tehnică în specialitatea energie-piața gazelor naturale și revenirea asupra probei încuviințate, dată fiind inutilitatea/neconcludența probei), cât și asupra fondului cauzei.

În termenul de amânare a pronunțării, la 29.11.2021, reclamanta a formulat cererea de recuzare a judecătorului fondului.

Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., formularea unei cereri de recuzare împiedică pronunțarea soluției în cauză, aceasta trebuind amânată și urmând avea loc numai după soluționarea cererii de recuzare. Însă, textul se referă la cererea de recuzare formulată în timpul judecății, înainte de închiderea dezbaterilor. Astfel, potrivit art. 44 din același cod, pentru motivele de incompatibilitate care s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, recuzarea trebuie solicitată de îndată ce aceste motive sunt cunoscute părții.

În cauza de față, motivele pe care se întemeiază cererea de recuzare au fost cunoscute părții reclamante la termenul din 17.11.2021 când dezbaterile au fost închise prin ascultarea părților inclusiv asupra fondului cauzei și rămânerea în pronunțare.

Recurenta-reclamantă citează în sprijinul criticilor sale decizia nr. 14/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în conformitate cu care formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecății, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunțarea hotărârii până la soluționarea cererii de recuzare.

Dar, dispozitivul acestei hotărâri obligatorii date în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere cererile de recuzare formulate în condițiile art. 44 C. proc. civ., ale cărui dispoziții au fost citate parțial anterior, iar nu cererea de recuzare survenită după închiderea dezbaterilor, așa cum este cazul de față.

În situația unei astfel de cereri, decizia interpretativă obligatorie nr. 14/2021 arată explicit că aceasta nu împiedică pronunțarea hotărârii (a se vedea considerentul nr. 110 al deciziei).

În concluzie, cererea de recuzare fiind formulată de către reclamantă după închiderea dezbaterilor, nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. prin pronunțarea sentinței recurate anterior soluționării acestei cererii, care a avut loc prin încheierea din 8 decembrie 2021.

Este de menționat și că, potrivit rezoluției aplicate pe cererea de recuzare, adresarea acesteia a fost cunoscută de judecătorul fondului la data de 2.12.2021, după pronunțarea sentinței.

Recurenta-reclamantă arată că majoritatea motivelor de recuzare au fost ignorate de către instanța care a soluționat cererea și că recuzarea a fost greșit respinsă având în vedere că judecătorul fondului nu s-a limitat la dezbaterea chestiunilor procedurale ale cauzei, ci a lipsit de eficiență măsuri dispuse anterior, referitoare la administrarea probelor apreciate concludente în soluționarea cauzei.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile aduse încheierii din 08.12.2021.

Recuzarea s-a întemeiat pe mersul dezbaterilor la termenul din 17.11.2021. Reclamanta a susținut că invocarea din oficiu a decăderii reclamantei din proba cu expertiză tehnică de specialitate, ca și a lipsei caracterului util al probei, dar și vădit nelegala apreciere a caracterului modificator al unei cereri precizatoare a câtimii despăgubirilor pretinse, precum și exprimarea tendențioasă a judecătorului fondului ar demonstra lipsa de imparțialitate a acestuia.

În primul rând, se constată că încheierea recurată este motivată în acord cu cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Astfel, instanța care a soluționat cererea de recuzare a reținut că motivele reclamantei vizează măsurile procesuale dispuse de judecătorul fondului în exercitarea rolului său activ instituit de art. 22 din C. proc. civ., situație în care nu pot fi reținute elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitate.

Ca atare, respingerea recuzării este argumentată, criticile recurentei-reclamante vizând, în realitate, o greșită apreciere de către judecătorul învestit cu soluționarea cererii de recuzare a aspectelor pe care s-a întemeiat această cerere.

Și din această perspectivă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat întrucât punerea în dezbatere a decăderii din probă pentru neîndeplinirea de către o parte în termenul stabilit a unor obligații procesuale, ca și a utilității probei intră în atribuțiile judecătorului fondului. Astfel de măsuri își găsesc temei în normele C. proc. civ. și sunt inapte să creeze în mod obiectiv temeri justificate cu privire la imparțialitate. De asemenea, o eventuală încălcare a unor norme de procedură nu îndreptățește o recuzare, ci poate fi supusă controlului instanței de recurs.

Criticile se referă la decăderea reclamantei din proba cu expertiza tehnică de specialitate și punerea în discuție a utilității probei. Deși măsurile asupra probatoriului au fost dispuse prin sentința recurată, iar nu prin încheierea din 17.11.2021, recurenta-reclamantă critică și această încheiere premergătoare pentru maniera în care au avut loc dezbaterile asupra aspectelor procedurale, pe care o apreciază de natură a aduce atingere dreptului său la apărare și principiului contradictorialității.

Având în vedere că măsurile procesuale au fost adoptate prin sentință, de asemenea criticată pentru aceleași motive, Înalta Curte va analiza legalitatea lor în cadrul criticilor aduse sentinței.

Este de remarcat că prin încheierea din 17.11.2021 au fost dezbătute succesiv atât chestiuni ținând de cercetarea procesului (administrarea probelor) cât și fondul cauzei, cu rămânerea în pronunțare pe ambele aspecte. Deși maniera de conducere a dezbaterilor a fost neobișnuită, în sensul că instanța a cerut părților să pună concluzii pe fond, rezervând pronunțarea asupra unor chestiuni procedurale ținând de administrarea probelor, totuși nu au fost încălcate norme de procedură, judecătorul cauzei pronunțându-se cu prioritate asupra aspectelor procedurale și apoi asupra fondului cauzei. De asemenea, cuvântul asupra fondului a fost acordat în condițiile în care instanța a stabilit că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cu excepția aspectelor legate de administrarea probei cu expertiza tehnică asupra cărora a rămas în pronunțare.

Cât privește neacordarea la cererea reclamantei a unui nou termen în vederea depunerii unei cereri precizatoare a câtimii obiectului capătului de cerere în despăgubiri, instanța apreciind că o astfel de cerere ar avea caracter modificator și nu ar mai putea fi primită față de stadiul judecății, criticile recurentei-reclamante se axează pe greșita apreciere a caracterului modificator al cererii pe care avea intenția să o formuleze.

Înalta Curte constată că nu se indică și nu se identifică o normă de procedură pe care instanța de fond să o fi încălcat refuzând amânarea judecății la cererea reclamantei de a preciza câtimea despăgubirilor pretinse subsecvent capătului principal în anularea ordinelor emise de ANRM.

O analiză a caracterului modificator sau nu al unei astfel de cereri nu are rost mai înainte de a fi tratate criticile din recurs referitoare la respingerea capătului principal de cerere.

În fine, măsurile procesuale au fost supuse dezbaterii, situație care reflectă respectarea principiului contradictorialității statuat în art. 14 din C. proc. civ.

O primă chestiune supusă controlului de legalitate este aceea a decăderii reclamantei din proba cu expertiza tehnică de specialitate în specializarea energie- piața gazelor naturale.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu putea avea loc decăderea sa din probă pentru motivele invocate de instanță.

Înalta Curte constată că proba a fost încuviințată la cererea reclamantei la termenul din 12.06.2020 și nu a putut fi administrată până la termenul din 17.11.2021, în lipsa identificării unui specialist care să aibă cunoștințele necesare pentru a răspunde obiectivelor propuse de către reclamantă. Obiectivele au vizat, în esență, principiile și metoda de stabilire a valorii gazelor naturale, respectiv dacă această valoare ar trebui raportată la tranzacțiile efective de pe piața românească, unde se comercializează aceste gaze naturale, precum și o analiză critică asupra alegerii autorității pârâte de raportare a prețului de referință al gazelor naturale pentru stabilirea redevenței petroliere la hub-ul D. și la indicele D..

Recurenta-reclamantă susține fără temei că nedepunerea unor documente lămuritoare cu privire la specializarea ultimului expert propus nu ar fi putut conduce la decăderea sa din dreptul de a administra proba deja încuviințată.

În conformitate cu art. 180 alin. (1) coroborat cu art. 185 din C. proc. civ., sancțiunea decăderii intervine în cazul neîndeplinirii de către parte a obligațiilor procesuale în termenul stabilit de instanță.

Recurenta-reclamantă susține nefondat și că CV-ul expertului B. și explicațiile date cu privire la expertiza acestuia ar demonstra că persoana propusă îndeplinea cerințele specializării în domeniul obiectivelor expertizei.

Astfel de susțineri nu pot fi primite pentru motivele care au fost arătate de către instanța de fond, respectiv persoana propusă este membru ANEVAR, însă nu are nicio expertiză în domeniul pieței gazelor naturale. Experiența în domeniul evaluări de active și fluxuri de numerar, fie și ale unei întreprinderi care activează în domeniul tranzacțiilor cu gaze naturale, nu reprezintă o dovadă a specializării în domeniul pieței gazelor naturale. Evaluările de active și fluxuri de numerar ale unei întreprinderi nu au legătură cu mecanismele de formare a prețului de referință al gazelor naturale.

A mai arătat recurenta-reclamantă că nu îi revenea exclusiv sarcina identificării unei specialist care să realizeze expertiza și că a depus diligențe pentru a identifica un astfel de specialist, situație în care aplicarea sancțiunii decăderii aduce o gravă atingere dreptului său la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că nu s-a produs nicio încălcare a normelor de procedură în privința decăderii reclamantei din administrarea probei. Acesteia, în calitate de parte care a propus proba în dovedirea motivelor de nelegalitate a actului administrativ atacat, îi revenea în primul rând sarcina de a identifica un specialist care să aibă competența de a răspunde obiectivelor propuse.

Apoi, chiar dacă o parte își îndeplinește diligent obligațiile procesuale, împrejurarea că un specialist care să răspundă obiectivelor nu poate fi identificat conduce la constatarea imposibilității de administrare a probei, situație care nu are aptitudinea de a constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Recurenta-reclamantă formulează critici și cu privire la acest aspect, arătând că o revenire asupra probei încuviințate nu era posibilă în condițiile în care elementele cauzei avute în vedere la încuviințarea probei nu s-au modificat.

Înalta Curte apreciază că viziunea recurentei, bazată pe conținutul art. 259 C. proc. civ., nu este corectă.

Potrivit normei arătate, instanța poate reveni asupra unor probe încuviințate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Textul nu trebuie interpretat în sensul că este obligatorie modificarea anumitor circumstanțe ale judecății pentru a se putea dispune revenirea asupra unor probe încuviințate, ci în sensul că judecătorul are libertatea de a socoti că administrarea unei astfel de probe nu mai este necesară în contextul cercetării judecătorești întreprinse până la momentul la care este pusă în discuția părților revenirea asupra probei. Aceasta rămâne o chestiune de apreciere a instanței de fond, eventuala dezlegare a cauzei în lipsa lămuririi împrejurărilor de fapt esențiale pentru aplicarea dreptului putând fi supusă controlului în calea de atac, în temeiul art. 488 alin. (1) pc. 8 din C. proc. civ.. Însă, în sine, revenirea asupra probei este o măsură procesuală permisă de dispozițiile art. 259 C. proc. civ., singura condiție de aplicare fiind punerea acesteia în discuția părților.

Drept urmare, și criticile referitoare la revenirea asupra probei cu expertiza tehnică sunt nefondate.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța și-a bazat hotărârea pe aspecte neinvocate de părți și nepuse în discuția părților și că a invocat concepte și argumentații specifice pieței gazelor care nu se bazează pe probatoriul administrat, aspecte care susțin necesitatea administrării probei cu expertiza tehnică de specialitate.